Data publicare portal: 05.03.2015
Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 26.09.2014, sub nr. 9373/311/2014, reclamanta a chemat in judecata pe parat, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna emiterea ordinului de protectie impotriva actiunilor paratului.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat, in esenta, ca datorita comportamentului violent al paratului, atat fizic cat si verbal, se impune emiterea ordinului impotriva acestuia, fiindu-i pusa in primejdie viata si integritatea corporala.
In drept, a invocat dispoz. Legii nr. 25/2012.
In dovedire, a depus copia actului de identitate (fila 3), precum si o Somatie emisa de Primaria com. Ganeasa, jud. Olt (fila 22).
Legal citat, paratul nu a formulat intampinare, însă s-a prezentat în instanţă la ultimul termen de judecata, instanta asigurandu-i un avocat din oficiu.
Instanta a administrat în cauză proba cu înscrisurile depuse la dosar, precum si proba testimonială in cadrul careia a fost audiata martora D V, depozitia acesteia fiind consemnata si atasata la dosar.
Prin s.c. nr 12556 din data de 15.12.2014 pronuntata de Judecatoria Slatina în dosarul nr. 9373/311/2014 s-a admis cererea privind emiterea ordinului de protectie, astfel cum a fost precizata la 21.11.2014 (fila 29 dosar), formulată de reclamanta BB în contradictoriu cu pârâtul BF.
S-a emis ordinul de protecţie împotriva pârâtului pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii, dispunând:
S-a limitat dreptul de folosinta al paratului numai asupra imobilului situat in partea dreapta a curtii situate in com. G, sat D, jud. Olt (locuinţă pe care o foloseşte şi în prezent), fără a mai patrunde in imobilul situat in partea stângă a curtii in imobilul situat pe acea latură (art. 23 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 217/2003, republicată);
A fost obligat paratul la păstrarea unei distante minime de 20 m faţă de reclamanta (art. 23 alin. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 217/2003, republicată).
S-a admis cererea avocatului din oficiu desemnat pentru parat, sens in care dispune majorarea onorariului cuvenit acestuia de la 200 lei la 400 lei.
S-a stabilit onorariu definitiv pentru avocatul din oficiu, B D P, la suma de 400 lei, aceasta sumă urmand a fi suportată din fondurile MJ special constituite in acest scop.
S-a luat act ca reclamanta nu solicită obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunta astfel Judecatoria Slatina a reţinut următoarele:
În fapt, la data de 19.10.1968 s-a încheiat căsătoria între reclamanta şi pârât, înregistrată sub nr. 30 în Registrul stării civile al Primăriei com. S, jud. Prahova, aşa cum rezultă din dosarul nr. 529/311/2014 al Judecătoriei Slatina, avand ca obiect desfacerea casatoriei dintre parti, solutionat de acelasi complet de judecata.
Din căsătoria părţilor au rezultat copii, insa acestia sunt majori in prezent.
Din probele administrate a rezultat fara dubiu ca paratul manifesta un comportament reprobabil fata de fosta sotie, respectiv reclamanta a suferit mai multe traume de natura psihica urmare a comportamentului fostul sot, cu care imparte bunul comun reprezentat de curtea ce reprezinta fosta gopodarie comuna, in cadrul careia se afla 2 imobile, fiecare parte stapanind in fapt si in drept, conform sustinerilor acestora din sedinta publica de la ultimul termen de judecata, cate unul.
Sub aspect probator, declaratia martorului propus de reclamanta releva un comportament continuu de-a lungul casniciei partilor de natura conflictuala, aceasta stare de fapt intensificandu-se in prezent, pe fondul consumului de alcool al paratului, aceasta atitudine paratul, la solicitarea instantei, explicandu-si-o prin imprejurarea ca reclamanta aduce in curtea comuna persoane de sex opus, acuzand-o, conform martorului, de relatii cu acestia din urma, folosindu-se de termenul general uzitat in aceste situatii, in speta instanta folosind sintagma de “persoana de moravuri usoare”, desi partile nu mai sunt casatorite, relatia acestora fiind desfacuta prin hotararea pronuntata in dosarul nr. 529/311/2014.
In aceasta privinta, instanta retine ca o casnicie desfasuta prin divort, in speta din culpa exclusiva a paratului, pe fondul relatiilor tensionate dintre cele doua parti, nu poate fi caracterizata ca fiind foarte „fericita”, iar proba testimoniala a relevat ca paratul este recalcitrant si violent cu fosta sotie, existand un pericol iminent ca intre parti sa se iste conflicte mult mai grave, pe fondul consumului de alcool din partea paratului, mai ales in situatiile in care pe acest fond, negat de reclamanta, aceasta din urma s-ar afla in compania altor persoane de sex masculin, paratul neintelegand ca ruperea relatiei de casnicie in mod oficial, prin pronuntarea divortului, nu mai poate fi interpretat in mod personal, casatoria nemaifiind in fiinta, acest motiv de gelozie incercat de parat putand fi cauza unor eventuale conflicte grave, care pot pune in pericol grav viata si integritatea corporala a reclamantei.
De acest grad de intelegere redus al imprejurarilor de fapt instanta a luat act personal in sedinta publica de la ultimul termen, cand paratul si-a exprimat dezacordul fata de relatiile reclamantei cu alte persoane in curtea comuna, fara sa-si explice si faptul ca reclamanta nu mai poate fi considerata o persoana de moravuri usoare in prezent (fara sa fie luata in calcul perioada din timpul casatoriei, cum mentiona paratul in sedinta, intrucat aceasta perioada nu intereseaza in aceasta speta), aceasta putand sa dezvolte orice fel de relatii dupa bunul plac, chiar daca acesta ar considera ca nu sunt conforme cu standardul sau de viata si morala, reclamanta fiind libera sa-si manifeste cum doreste si neingradita personalitatea, precum si viata viata, asupra acestora paratul neavand nici un drept, desi instanta a observat la parat ca acesta din urma nu intelege aceste aspecte umane, garantate prin Constitutie, obiectivand ca reclamanta nu ar avea voie sa aiba asemenea relatii in curtea sa.
Din aceste perspective, instanta constata ca gradul de intelegere al faptelor de catre parat este unul foarte redus, intrucat acesta are conceptii asupra vietii invechite, de tip medieval, apreciind ca reclamanta trebuie sa se incadreze in tiparul si in conditiile de viata impuse de acesta.
Din proba testimoniala instanta a retinut ca paratul are o natura foarte conflictuala, cauzata in mod special de consumul de alcool (fiind internat si la psihiatrie cu aproximativ o luna in urma, conform depozitiei martorului reclamantei, fapt recunoscut implicit si direct de catre parat, la interpelarea instantei in timpul audierii martorului), iar pe acest fond negativ, combinat cu evidenta stare de gelozie a paratului, alaturi de imprejurarea ca reclamanta a a fost nevoita sa paraseasca curtea comuna si imobilul detinut de aceasta in aceasta locatie, instanta retine ca exista pericolul iminent ca intre cele doua parti sa se iveasca un conflict foarte grav, ce ar putea avea repercusiuni de intensitate, care sa puna in pericol in mod grav viata si integritatea corporala a reclamantei.
Sub acest aspect, instanta nu poate retine alegatiile formulate in cadrul concluziilor orale de aparatorul din oficiu al paratului, in sensul ca nu s-a demonstrat ca reclamanta ar fi suferit leziuni in urma actiunilor paratului, intrucat textul de lege (art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, rep.) relevant in speta reglementeaza normativ existenta unei stari de pericol, iar aceasta, conform celor ce preced, exista si are toate „sansele” sa se produca in viitor, instanta fiind indrituita, pe baza perceperii personale asupra personalitatii paratului, sa deduca ca exista un pericol ca reclamanta sa fie supusa unui tratament violent al paratului de natura fizica, intrucat cel psihologic a fost dovedit prin proba testimoniala, iar paratul a recunoscut ca dezvolta un asemenea limbaj injurios la adresa fostei sale sotii.
Sunt incidente următoarele dispoziţii legale:
In drept, instanta retine ca în legislația românească, actul normativ cadru din domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie este Legea nr. 217/2003. Această lege a fost modificată într-o manieră consistentă prin Legea nr. 25/2012 pentru a fi corectate anumite deficiențe semnalate în practică.
Modificările au vizat, în principal, următoarele aspecte: indicarea expresă a principiilor care guvernează domeniul protecţiei şi promovării intereselor victimelor violenţei în familie; extinderea ariei de acoperire a conceptului de „violenţă în familie” astfel încât el să corespundă cu standardele de definire impuse de instrumente juridice internaţionale extinderea numărului situaţiilor de interrelaţionare care sunt acoperite de conceptul „membru de familie” prin raportare la domeniul de reglementare; crearea unui instrument de protecţie care şi-a dovedit utilitatea în alte legislaţii şi care în Legea nr. 217/2003 este denumit „ordin de protecţie”.
În legislaţia penală actuală există deja posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a interdicţiei revenirii în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, prevăzută de art. 118/1 VC.pen. în cazuri de violenţă în familie. Aplicarea unei astfel de măsuri este însă condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe speciale: victima trebuie să solicite luarea sa, cel împotriva căruia se dispune o astfel de măsură a fost deja condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, săvârşite asupra membrilor de familie, iar instanţa constată că prezenţa sa în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru aceştia. Durata pentru care se poate lua această măsură este de până la 2 ani.
In forma anterioară modificării şi republicării din anul 2012, art. 26 din Legea nr. 217/2003 permitea ca această măsură să fie dispusă în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori existau probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de violenţă cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru. Dispunerea se făcea de către instanţa de judecată prin încheiere motivată.
Ceea ce se solicita cu necesitate din punct de vedere doctrinar ca modalitate de protejare a victimelor violenţei în familie este, însă, un instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgenţă pentru a înlătura de îndată expunerea la tratementele agresive. În fapt este vorba despre o cale de înlăturare a unui pericol iminent la care victima poate fi expusă şi care poate genera situaţii de comitere împotriva sa a unor infracţiuni grave cu privire chiar la dreptul său la viaţă.
Cu alte cuvinte, prin raportare la necesităţi practice, era necesară completarea cadrului de instrumente de protecţie a victimelor violenţei în familie cu unul de tip preventiv cu efect imediat prin raportare la pericolul la care victimele acestui tip de violenţă sunt expuse. Acest instrument a fost creat prin Legea nr. 25/2012 şi poartă denumirea de „ordin de protecţie”.
În conformitate cu art. 23 din Legea nr. 217/2003, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre” măsurile, obligaţiile sau interdicţiile indicate expres de lege.
Între aceste măsuri se numără evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate.
Prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exerciţiului dreptului la viaţă privată şi la domiciliu al celui împotriva căruia s-ar dispune o astfel de măsură, cu privire la care existau reţineri serioase din punct de vedere practic. Limitarea este justificată prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă faţă de membrii de familie şi care generează un pericol pentru aceştia.
O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”.
Instanta apreciaza că nu ne vom afla în situaţia unei încălcări a prevederilor convenţionale citate în cazul emiterii unui ordin de protecţie în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuşi, în alineatul (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.
Prin hotărârea prin care se emite ordinul de protecţie, instanţa poate dispune şi cu privire la alte măsuri:
– ca agresorul să suporte şi contravaloarea chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;
– obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie
– poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Pentru că ingerinţa asupra drepturilor fundamentale ale celui împotiva căruia se emite ordinul este foarte serioasă, legea nu a permis luarea măsurilor respective pe o perioadă nedeterminată. Astfel, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 217/2003, durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte în mod expres de către judecător. În niciun caz, însă durata pentru care s-au luat măsurile nu va putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.
Chiar și în cazul în care în hotărâre nu se indică expres durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului.
În acest punct se observă că în cazurile de violență în familie, cel mai adesea, este vorba despre fapte de agresiune de orice tip care se desfășoară în intimitatea locuinței. Din acest motiv, poate fi dificil ca faptele să fie probate, mai ales în situaţiile în care agresiunile se au loc atunci când nicio altă persoană nu este de față. În acest fel, se poate ca o persoană să fie victima unei forme de agresiune, dar să nu poată proba acest fapt, mai ales în situațiile de violență psihică.
În egală măsură, există şi riscul de a se abuza de drept prin expunerea la o măsură de limitare a exerciţiului drepturilor în baza unui ordin de protecţie a unui membru de familie care nu este în realitate un agresor. Se poate ca în astfel de situaţii să se dorească chiar agresarea psihică a acestuia prin acuzaţii false de violenţă. În consecinţă, este vorba despre un echilibru foarte greu de atins în demersul de protejare a drepturilor celor două părţi implicate în acte de violenţă în familie, aceasta cu atât mai mult cu cât este posibil ca mijloacele de probă prezentate să fie obținute cu încălcarea intimității persoanei – de exemplu, filmările din locuința comună, realizate fără consimțământul celui înregistrat.
În concluzie, în conformitate cu legislaţia românească un ordin de protecţie se poate emite dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) se constată comiterea unui act de violenţă, care conform art. 4 din Legea nr. 217/2003 poate fi:
– violenţă verbală, adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare” [art. 4 lit. a) din Legea nr. 217/2003]
– violenţă psihologică, impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. b) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă fizică, adică o vătămare corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. c) din Legea nr. 217/2003];
– violenţa sexuală, adică agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal [art. 4 lit. d) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă economică, adică interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. e) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă socială, impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. f) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă spirituală adică subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare [art. 4 lit. g) din Legea nr. 217/2003];
b) Actul de violenţă este de natură să pună în pericol viaţa, integritatea sau libertatea victimei;
c) Actul este unul de violenţă în familie (Legea nr. 217/2003 are în vedere prevenirea şi combaterea violenţei în familie), în sensul că este comis de un membru de familie al victimei, în accepţiunea extinsă oferită de art. 5 din Legea nr. 217/2003: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, modificată prin Legea nr. 25 din 9 martie 2012: ,,in sensul prezentei legi, ,,violenţa în familie’’ reprezintă orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate’’, violenta putand fi verbala, psihologica, fizica, sexuala, economica, sociala, spirituala, conform art. 2 indice 1 din acelasi act normativ.
Aplicând aceste dispoziţii legale în cauza de faţă, raportat la probele administrate, rezultă că gravitatea si repetabilitatea violentelor verbale exercitate de pârât asupra reclamantei impun emiterea ordinului de protectie pe durata maxima, de şase luni, prevazuta de art. 24 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, in forma republicata, in sensul limitarii dreptului de folosinta al paratului numai asupra imobilului situat in partea dreapta a curtii situate in com., sat, jud. Olt (locuinţă pe care o foloseşte şi în prezent), fără a mai patrunde in imobilul situat in partea stângă a curtii in imobilul situat pe acea latură (art. 23 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 217/2003, republicată), precum si al obligării paratului la păstrarea unei distante minime de 20 m faţă de reclamanta (art. 23 alin. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 217/2003, republicată).
Va admite cererea avocatului din oficiu desemnat pentru parat, sens in care va dispune majorarea onorariului cuvenit acestuia de la 200 lei la 400 lei, constatandu-se ca acesta a fost prezent la toate termenele de judecata, iar participarea sa nu a fost una de forma, ci una efectiva si bine sustinuta.
Astfel fiind, va stabili onorariul definitiv pentru avocatul din oficiu, B D P, la suma de 400 lei, aceasta sumă urmand a fi suportată din fondurile MJ special constituite in acest scop.
Va lua act ca reclamanta nu solicită obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Prezenta hotărâre se va comunica IPJ Olt – Postului de politie al comunei G, conform art. 31 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, republicată, pentru supravegherea punerii acesteia in practica.
