Prin sentinţa nr.268 din 16 iulie 2009, pronunţată de
Tribunalul Argeş, inculpatul a fost condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.215
alin.1,3,4,5 Cod penal, prin schimbarea încadrării
juridice din infracţiunea prevăzută de art.215
alin.1,2,3,5 Cod penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut
următoarea situaţie de fapt:
In anul 2004, S.C. „Montana MG” S.R.L. Câmpulung Muscel
a achiziţionat de la fosta „ARO” S.A. – Fabrica de
matriţe – continuând activitatea de profit, constând în
executarea de scule de ambutisare pentru industria
automobilelor, de regulă pentru beneficiari externi
(Italia), iar activitatea de comerţ exterior s-a
desfăşurat prin intermediul unui exportator, respectiv
S.C. „Saci Internaţional” Braşov, al cărei
administrator unic era inculpatul care identifica
beneficiarul, aviza calitatea mărfii, făcea expediţia şi
achita preţul datorat producătorului.
In perioada 2004-2005, relaţiile comerciale dintre S.C.
„Montana MG” S.R.L. Câmpulung şi S.C. „Saci
Internaţional” Braşov s-au desfăşurat, în baza
contractului de prestări servicii nr.32/2004 dar,
exportatorul a rămas dator producătorului cu importante
sume de bani din livrările anterioare.
Astfel, la datele de 27 şi 28 ianuarie 2005, între
producător (S.C. Montana MG S.R.L. Câmpulung) şi
exportator (S.C. Saci Internaţional Braşov) s-au
încheiat anexele nr.9 şi 10 la contractul nr.32/2004,
pentru confecţionarea de stanţă şi matriţe, urmând ca
produsele să fie confecţionate până la finele anului
2005, însă, producătorul a refuzat confecţionarea
acestora, motivat de faptul că exportatorul nu-şi
achitase datoriile mai vechi.
Deoarece inculpatul, în calitatea sa de asociat unic al
S.C. „Saci Internaţional” Braşov era interesat în
confecţionarea stanţelor şi matriţelor de către S.C.
„Montana MG” S.R.L., pentru a le exporta şi pentru a
determina această din urmă societate să le execute, a
realizat un plan de inducere în eroare a acestei
societăţi, în sensul că datoriile mai vechi al S.C.
„Saci Internaţional” Braşov să fie preluate de S.C. „Rom
Stamp” S.R.L. Braşov, sub pretextul că prima societate
(S.C. „Saci Internaţional” Braşov) „are probleme cu
Finanţele Publice”. Fiind indusă în eroare, S.C.
„Montana MG” S.R.L. a acceptat propunerea inculpatului,
astfel că la data de 17 ianuarie 2006, între aceasta şi
S.C. „Rom Stamp” S.R.L. Braşov s-a încheiat un proces
verbal de compensare, în care se consemna că cea de-a
doua societate va achita producătorului suma de 500.000
lei (Ron), reprezentând datoria pe care o avea S.C.
„Saci Internaţional” Braşov; inculpatul a emis pentru
suma de 500.000 lei, fila CEC B.E.30301024545, cu termen
scadent la data de 25 ianuarie 2006, care purta ştampila
S.C. „Rom Stamp” S.R.L., filă ce a fost înaintată către
S.C. „Montana MG” S.R.L.
Pe baza filei CEC primită şi având încredinţarea că-şi
va primi suma de 500.000 lei, S.C. „Montana MG” S.R.L. a
efectuat produsele pentru S.C. „Saci Internaţional”
S.R.L. Braşov, dar, în momentul în care a introdus fila
CEC, s-a constatat că S.C. „Rom Stamp” S.R.L. nu avea
provizie bancară.
In perioada următoare încheierii protocolului din 17
ianuarie 2006, inculpatul a cerut reprezentanţilor S.C.
„Montana” S.R.L. să nu introducă fila CEC în bancă, sub
pretextul că va achita imediat suma cu ordin de plată; a
reuşit un timp să menţină în această stare pe partea
vătămată, dar, în final, la 25 octombrie 2006, când s-a
introdus în bancă fila CEC, s-a constatat că nu există
proviziunea necesară, nici la data scrierii CEC-ului şi
nici la termenul scadent.
Impotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de
pe lângă Tribunalul Argeş, care a criticat-o, printre
altele, şi pentru încadrarea juridică greşită a faptei,
susţinând că sunt aplicabile şi dispoziţiile art.215
alin.2 Cod penal, respectiv săvârşirea infracţiunii
printr-un mijloc fraudulos ce constă în emiterea fără
provizia necesară a filei CEC pentru valoarea de 500.000
lei.
Prin decizia penală nr.67/A din 17 noiembrie 2009,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis
apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Argeş, desfiinţată sentinţa apelată şi, printre altele,
înlăturată schimbarea încadrării juridice, iar în baza
art.334 Cod procedură penală, a fost schimbată
încadrarea juridică din art.215 alin.1,2,3,5 Cod penal,
în art.215 alin.1,2,3,4,5 Cod penal iar inculpatul
condamnat pentru această infracţiune.
Pentru a pronunţa această decizie, în legătură cu
încadrarea juridică dată faptei inculpatului, curtea a
prezentat următoarea argumentaţie:
Încadrarea juridică făcută prin rechizitor a fost
art.215 alin.1,2,3 şi 5 Cod penal, iar prima instanţă a
reţinut că aceasta nu este corectă, astfel că, în primul
rând, a reţinut şi încadrarea juridică în modalitatea
prevăzută de alin.4 al textului de lege incriminator, în
sensul emiterii unui CEC fără provizie bancară. Dar,
instanţa de fond a reţinut în mod greşit că încadrarea
juridică în alin.2 al art.215 Cod penal, nu este legală,
motivând că emiterea filei CEC fără acoperire bancară nu
poate constitui un mijloc fraudulos, în sensul textului
de lege, atât timp cât o asemenea împrejurare conduce la
încadrarea prevăzută în alin.4 al art.215 Cod penal.
O atare interpretare excede dispoziţiilor alin.2 al
art.215 Cod penal, care incriminează în această
încadrare orice faptă de înşelăciune săvârşită prin
folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase.
Or, prin mijloc fraudulos, în sensul textului enunţat,
trebuie să se considere orice mijloc de amăgire care are
aparenţa unui mijloc veridic, de felul aceluia care
fiind folosit în mod corect şi nu ca instrument de
amăgire, inspiră, de regulă, deplina încredere şi
dispensează de efectuarea altor diligenţe (de exemplu:
acte scrise, darea unui obiect ca şi garanţie, o bună
recomandare etc.).
Revenind la speţă, s-a constatat că fără emiterea filei
CEC fără acoperire bancară, care constituie în sensul
legii mijloc fraudulos, partea vătămată S.C. „Montana
MG” S.R.L. Câmpulung, nu ar fi continuat relaţiile
comerciale cu S.C. „Saci Internaţional” S.R.L.
In concluzie, prima instanţă trebuia să încadreze fapta
şi în alin.2 al art.215 Cod penal.
DREPT PROCESUAL PENAL – PARTEA GENERALĂ
3. Audierea formală a martorilor. Neefectuarea
cercetării judecătoreşti. Sancţiune: nulitatea prevăzută
de art. 197 alin.1 Cod procedură penală.
Art.197 alin.1 Cod procedură penală
Luarea declaraţiilor de martori sub formula
„menţin declaraţia dată în cursul cercetării penale”,
echivalează cu neefectuarea cercetării judecătoreşti,
sancţiunea fiind nulitatea absolută a hotărârilor
instanţei de fond.
(Decizia penală nr.710/R din 26 noiembrie 2009)
Prin sentinţa penală nr.23 din 11 februarie 2009,
pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, inculpatul Z.L. a
fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea
mai multor infracţiuni. S-a hotărât că pedeapsa
rezultantă să fie executată în penitenciar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul,
care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
solicitând achitarea.
Prin decizia penală nr.101/A din 17 iunie 2009,
pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost admis apelul
inculpatului, schimbându-se încadrarea juridică a unei
fapte, pentru care inculpatul a fost condamnat.
Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs,
menţinându-şi opinia referitoare la nevinovăţia sa.
Prin decizia nr.710/R din 26 noiembrie 2009, pronunţată
de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis recursul
inculpatului Z.L., au fost casate ambele hotărâri, cauza
fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond,
respectiv Judecătoria Drăgăşani.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a relevat
următoarele:
Prima instanţă, audiind martorii, s-a rezumat la toţi,
numai la formula laconică „menţin declaraţia dată în
cursul cercetărilor penale”, fără a fi întrebaţi la nici
un alt aspect cu privire la faptele pentru care a fost
trimis în judecată, ceea ce înseamnă că instanţa nu a
făcut efectiv o cercetare judecătorească, conform
art.322 şi urm. Cod pr. penală, ascultarea numai formală
a martorilor, încălcând prevederile art.327 Cod pr.
penală, ce prezintă modul cum trebuie efectuată această
ascultare.
Audiind martorii în această modalitate, curtea apreciază
că prima instanţă s-a limitat exclusiv numai la probele
administrate în cursul urmăririi penale, fără ca acestea
să fie evaluate şi examinate critic în cursul cercetării
judecătoreşti, fiind încălcate, astfel, principiile ce
guvernează judecata, şi anume principiile nemijlocirii,
contradictorialităţii şi publicităţii, o atare încălcare
echivalând, de altfel, cu neefectuarea cercetării
judecătoreşti pentru aflarea adevărului.
De menţionat în acest sens, a apreciat curtea, că
încălcarea principiilor nemijlocirii,
contradictorialităţii şi publicităţii prevăzute expres
în art.289 Cod procedură penală, înseamnă încălcarea
unor dispoziţii legale ce reglementează desfăşurarea
procesului penal.
Or, sancţiunea încălcării acestor dispoziţii este
prevăzută în art.197 alin.1 Cod procedură penală, în
care se arată că încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal, atrage
nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui
act.
De asemenea, potrivit art.197 alin.4 Cod procedură
penală, instanţa poate lua în considerare din oficiu şi
orice alte încălcări decât cele care atrag nulitatea
absolută prevăzute de art.197 alin.2 Cod procedură
penală, dacă anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
De aceea, raportat la aceste susţineri, curtea a
considerat că luarea declaraţiilor de martori sub
formula „menţin declaraţia dată în cursul cercetărilor
penale” echivalează cu o neaudiere a martorilor apărării
în cursul cercetării judecătoreşti, cercetare care, de
altfel, poate să fie considerată ca nefiind efectuată,
întrucât nu au fost respectate principiile menţionate
mai sus, astfel că, în aceste situaţii sau împrejurări,
s-a creat o evidentă vătămare a dreptului inculpatului
la apărare, în cursul judecăţii în primă instanţă, în
condiţiile în care acesta nici nu recunoaşte fapta, ceea
ce conduce la concluzia anulării hotărârii date, ce
poate fi dispusă în orice moment procesual, aşa cum s-a
arătat, întrucât aceasta este, efectiv, necesară pentru
Ca urmare, curtea constatând încălcările de lege
menţionate, a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre
rejudecare la prima instanţă.
Casarea dispusă a vizat nu numai hotărârea primei
instanţe, dar şi hotărârea tribunalului, ca instanţă de
apel, care, urmare efectului devolutiv al acestei căi de
atac, avea posibilitatea să audieze nemijlocit martorii,
pentru a se aprecia asupra temeiurilor acuzaţiilor
procurorului pentru care s-a şi dispus condamnarea în
primă instanţă, mai exact, asupra vinovăţiei
inculpatului, cu atât mai mult cu cât a dispus
schimbarea calificării juridice a faptei de înşelăciune,
în complicitate, la o infracţiune pentru care autorul
D.A.I. nu este încă tras la răspundere penală, cauza
fiind disjunsă, aşa cum se arată în rechizitoriu.
Astfel, apreciind că tribunalul a menţinut prin soluţia
dată încălcările de lege arătate, curtea a casat, în
consecinţă, şi decizia tribunalului.
De altfel, astfel de încălcări nu pot fi înlăturate nici
de către instanţa de recurs, pentru că recursul este o
cale exclusiv de reformare numai în drept şi nu în fapt.
DREPT PROCESUAL PENAL – PARTEA SPECIALĂ
4. Recurs inadmisibil. Neîndeplinirea condiţiilor
privind formularea apelului peste termen.
Art. 365 Cod procedură penală
Inculpatul a luat cunoştinţă, prin faptul
arestării sale,de existenţa hotărârii de condamnare, pe
care nu a atacat-o pe calea apelului peste termen, deşi
putea, conform legii, să o facă, printr-o declaraţie ce
ar fi putut fi expediată de la locul de deţinere din
străinătate sau înaintată acelor autorităţi judiciare.
(Decizia penală nr.677/R din 10 noiembrie 2009)
Data la care a fost preluat de la autorităţile judiciare
străine şi depunerea inculpatului în Penitenciarul
Colibaşi este data la care trebuie raportate
dispoziţiile art. 365 Cod procedură penală.
(Opinie separată)
Prin sentinţa nr.67 din 19 iunie 2008, pronunţată de
Judecătoria Topoloveni, inculpatul C.M.C. a fost
condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, s-a
hotărât ca pedeapsa rezultantă să fie executată în
penitenciar.
Impotriva sentinţei a declarat apel peste termen
inculpatul C.M.C, prin care a arătat că instanţa de fond
a pronunţat o hotărâre nelegală din moment ce nu a fost
citat legal la judecarea cauzei. A mai arătat inculpatul
că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.365 Cod
procedură penală, întrucât a lipsit atât de la judecată
cât şi de la pronunţarea hotărârii, iar prezenta cale de
atac a fost depusă în mai puţin de 10 zile de când a
fost predat autorităţilor române.
Prin decizia penală nr.113 din 24 iulie 2009, Tribunalul
Argeş a respins apelul peste termen al apelantului
inculpat C.M.C (actualmente W.M.C.), obligând apelantul
la 120 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut
că inculpatul a fost arestat provizoriu la data de 15
ianuarie 2009 de către autorităţile judiciare austriece
în vederea predării către România, după cum o atestă şi
adresa nr.2056188/RRC/AS/16.01.2009 emisă de Biroul
Naţional Interpol din cadrul M.A.I., însoţită de
Hotărârea Tribunalului pentru Cauze Penale Viena.
Inculpatul a fost extrădat către autorităţile române la
data de 13 februarie 2009 şi a fost introdus în arest în
baza mandatului de executare al pedepsei
nr.117/22.07.2008, emis de Judecătoria Topoloveni, după
cum rezultă din adresa nr. M 86/08/18.02.2009emisă de
I.P.J. Dâmboviţa.
La data de 19 februarie 2009, inculpatul C.M.C.
introduce apelul peste termen împotriva sentinţei penale
nr.67/19.06.2008, pronunţată de Judecătoria Topoloveni.
Conform art.365 Cod procedură penală, partea care a
lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare poate
declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10
zile de la data, după caz, a începerii executării
pedepsei sau a începerii executărilor dispoziţiilor
privind despăgubirile civile.
Tribunalul a constatat că inculpatul a lipsit la toate
termenele de judecată dar şi la pronunţarea hotărârii
instanţei de fond. In ceea ce priveşte a doua condiţie,
s-a considerat că termenul de 10 zile se calculează de
la data de 15 ianuarie 2009, atunci când inculpatul a
fost arestat de autorităţile austriece şi nu de la data
predării sale către România, pentru că pedeapsa la care
a fost condamnat a început să fie executată din momentul
în care acesta a fost arestat în Austria. Făcând un
calcul simplu se poate observa că inculpatul a introdus
prezentul apel peste termenul de 10 zile prevăzut de
lege.
Tribunalul a apreciat că, nu poate fi reţinută apărarea
inculpatului care a invocat că din moment ce se afla
într-un alt stat, atunci când a fost reţinut era în
imposibilitate obiectivă de a formula şi depune o cerere
de apel, întrucât exercitarea dreptului de a ataca
hotărârea instanţei de fond nu-i putea fi îngrădit de
autorităţile austriece.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul,
acesta solicitând casarea deciziei apelate şi trimiterea
cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
In acest sens, cu privire la tardivitatea introducerii
apelului, s-a apreciat că în mod greşit tribunalul a
considerat că apelul este introdus tardiv. Arestarea
inculpatului în Austria echivalează cu o imposibilitate
obiectivă de a formula apel. Pe de altă parte, a
considerat că perioada în care inculpatul a fost arestat
de autorităţile austriece, ar trebui dedusă din perioada
ce urmează a fi executată în ţară.
De asemenea, a arătat că inculpatul a fost extrădat
către autorităţile române la data de 13 februarie 2009,
iar la data de 19 februarie 2009 a formulat apelul. Ca
atare, a solicitat a se constata că apelul a fost
declarat în termen.
Prin decizia penală nr.677/R din 10 noiembrie 2009,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – cu majoritate, a
fost respins, ca inadmisibil, recursul inculpatului.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea, în opinie
majoritară, a constatat caracterul inadmisibil al
recursului pentru considerentele ce vor fi expuse în
continuare:
In analiza inadmisibilităţii căii de atac declarat de
recurent, curtea, în opinie majoritară, a reţinut ca
situaţie premisă caracterul definitiv al sentinţei
penale pronunţată de Judecătoria Piteşti şi respingerea,
ca tardiv, a apelului declarat de recurent.
Aşa cum s-a arătat în preambul prin cea din urmă
hotărâre, apelul recurentului a fost respins,
constatându-se tardivitatea.
In legătură cu parcurgerea ciclurilor procesuale, în
opinie majoritară, curtea a notat următoarele:
Judecarea cauzei s-a făcut, în primă instanţă, în lipsa
inculpatului, cu respectarea dispoziţiilor art.291 şi
177 Cod procedură penală.
După trecerea termenului legal de apel, hotărârea primei
instanţe a rămas definitivă, conform art.416 pct.2 lit.a
Cod procedură penală, emiţându-se mandatul de executare
a pedepsei.
Ulterior, inculpatul a fost arestat preventiv la data de
15 ianuarie 2009 de către autorităţile judiciare
austriece, în vederea predării către România, fiind
extrădat la data de 13 februarie 2009.
Incepând de la data de 15 ianuarie 2009, în termen de 10
zile, inculpatul avea posibilitatea să declare apel
peste termen, ceea ce nu a făcut, declarându-l tardiv.
Inculpatul a luat cunoştinţă, prin faptul arestării sale
la 15 ianuarie 2009 de existenţa hotărârii de
condamnare, pe care nu a atacat-o pe calea apelului
peste termen, deşi putea, conform legii, să o facă,
printr-o declaraţie ce ar fi putut fi expediată din
Austria, de la locul de deţinere sau înaintată
autorităţilor judiciare austriece.
In raport de această situaţie, curtea – cu majoritate,
observă că inadmisibilitatea rezidă din caracterul
definitiv al sentinţei penale care nu a fost atacată cu
apel peste termen, în interiorul intervalului prevăzut
de art.365 Cod procedură penală şi din respingerea ca
tardiv a apelului declarat de inculpat printr-o decizie
definitivă.
In argumentarea opiniei separate s-a reţinut că, prin
această modalitate, inculpatul a fost depistat pe
teritoriul Austriei şi a fost arestat provizoriu în
vederea predării către autorităţile române, la data de
15 ianuarie 2009.
Predarea a fost efectuată la de 13 februarie 2009, prin
preluarea sa şi depunerea în Penitenciarul Colibaşi, în
vederea executării pedepsei ce i-a fost aplicată de
către Judecătoria Topoloveni.
Aceasta este, a considerat opinia separată, data de la
care curge termenul de 10 zile prevăzut de art.365, la
care s-a făcut anterior referire întrucât, pentru a i se
putea da curs declaraţiei de apel, ea trebuia depusă,
conform art.367 alin.2, la administraţia locului de
deţinere, ce avea datoria de a o înainta instanţei
competente.
In Austria, la data de 15 ianuarie 2009, s-au desfăşurat
doar procedurile premergătoare executării mandatului
european de arestare, aducându-i-se la cunoştinţă
persoanei solicitate că împotriva sa a fost pronunţată o
hotărâre judecătorească de condamnare definitivă fără,
însă, a i se indica alte detalii, precum şi modalitatea
rămânerii definitive, dacă există posibilitatea ca ea să
fie atacată şi în ce mod.
Nici după încarcerarea provizorie, în Austria,
inculpatului nu i-au fost comunicate astfel de date,
căci toate aspectele legate de condamnarea pronunţată
urmau a fi clarificate în ţară aşa cum, de altfel, s-a
şi procedat.
Chiar dacă recurentul-inculpat ar fi cunoscut că are la
îndemână apelul peste termen, el trebuia să beneficieze,
în mod efectiv, şi de posibilitatea de a-l formula, căci
este greu de presupus că, adresându-se administraţiei
locului de deţinere din Austria, în limba română, cu o
astfel de cerere, acestea i-ar fi dat curs, în sensul de
a stabili care este, potrivit legii române, instanţa
competentă a o soluţiona.
Nu există, aşadar, în mod real posibilitatea ca
inculpatul să beneficieze de consilierea unui avocat
care să fie la curent cu procedura penală română, pentru
a cunoaşte ce mijloace procesuale are la îndemână
condamnatul şi cui se poate adresa pentru remedierea
situaţiei stabilite prin sentinţa penală pe care el o
consideră netemeinică, decât la data predării sale
autorităţilor române, şi anume 13 februarie 2009.
5. Excepţie de neconstituţionalitate. Inadmisibilitatea
sesizării Curţii Constituţionale.
Art. 29 din Legea nr. 47/2003
Nu poate fi considerată excepţie de
neconstituţionalitate cererea prin care se critică o
reglementare normativă pentru modul în care a fost
redactată sau pentru modul în care este interpretată sau
aplicată.
(Decizia penală nr.683/R din 10 noiembrie 2009)
