Principiul autorităţii de lucru judecat. Necesitatea ca într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior să nu se mai pronunţe o altă hotărâre care să o contrazică pe prima, în caz contrar fiind afectată stabilitatea juridică a circuitului civil.
Art.166 Cod procedură civilă
Art. 1201 Cod civil
Principiul autorităţii de lucru judecat este destinat astfel să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă activităţii instanţelor judecătoreşti, situaţie faţă de care ori de câte ori instanţa soluţionează fondul cauzei pronunţând o hotărâre judecătorească irevocabilă, în cazul iniţierii unui nou litigiu între aceleaşi părţi şi care are ca finalitate valorificarea aceluiaşi drept de către parte, se opune principiul prevăzut în disp.art.1201 Cod civil.
Principiul autorităţii de lucru judecat este destinat astfel să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă activităţii instanţelor judecătoreşti, situaţie faţă de care ori de câte ori instanţa soluţionează fondul cauzei pronunţând o hotărâre judecătorească irevocabilă, în cazul iniţierii unui nou litigiu între aceleaşi părţi şi care are ca finalitate valorificarea aceluiaşi drept de către parte, se opune principiul prevăzut în disp.art.1201 Cod civil.
(Decizia civilă nr. 1317/18.05.2012)
Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2011 sub nr.2428/90/2011 contestatorul C.O. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Rutieră Română solicitând repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtei să-i plătească drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de şef al Agenţiei ARR V., începând cu 16 octombrie 2006 şi până la reintegrarea în funcţie, sumă care va fi actualizată la data plăţii efective, obligarea la plata sumei de 500.000 lei daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
A susţinut contestatorul că a îndeplinit funcţia de şef al Agenţiei Rutiere Române până la data de 16 octombrie 2006, când, prin decizia 1566 din 16 octombrie 2006 a fost revocat din funcţie şi trecut în postul de execuţie de inspector de specialitate gr. I, post la care nu s-a prezentat întrucât se adresase instanţei pentru anularea acestei măsuri. A contestat această decizie însă anterior soluţionării, prin decizia 342/02.03.2007 aceeaşi pârâtă i-a desfăcut contractul de muncă şi pentru funcţia de execuţie.
Prin sentinţa civilă nr.1040 din 14 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul V. a fost anulată decizia 1566 din 16 octombrie 2006 şi s-a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior, şef de Agenţie ARR şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale.
Ulterior a contestat şi decizia 342/2007 fără să solicite repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât, pe de o parte, măsura reintegrării era deja dispusă prin sentinţa civilă 1040/2007, iar pe de altă parte această solicitare era ridicolă câtă vreme prin decizia 342/2007 i se desfăcuse contractul de muncă pentru funcţia de execuţie. Prin sentinţa civilă 544 din 16.06.2008 pronunţată de Tribunalul V. a fost anulată această decizie.
Întrucât prin sentinţa civilă nr.1040/2007 pârâta a fost obligată la plata diferenţei dintre salariul corespunzător funcţiei de şef de agenţie şi cel corelativ postului de inspector de specialitate, post pe care nu a lucrat niciodată şi astfel neretribuit, a solicitat instanţei obligarea pârâtei să-i plătească integral drepturile salariale pentru funcţia de şef al Agenţiei ARR Vâlcea, în care fusese integrat, irevocabil.
Prin decizia 186/R-CM din 2 febr.2011 pronunţată de Curtea de Apel P. a fost respinsă acţiunea, reţinându-se autoritatea lucrului judecat faţă de sentinţa civilă nr.1040/2007, iar pe de altă parte, s-a reţinut că reclamantul nu a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel că prin sentinţa civilă 544/2008 nu s-a dispus cu privire la acordarea drepturilor salariale.
Drept urmare a intentat prezenta cerere pentru a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară cu obligarea pârâtei la plata integrală a drepturilor salariale cuvenite pentru funcţia în care a fost reintegrat de şef al Agenţiei ARR V., actualizate.
Pe de altă parte, în raport de sentinţa civilă 544/2008 pronunţată de Tribunalul V., nu s-a mai putut reţine excepţia de autoritate de lucru judecat, aceasta operând conform deciziei 186/R-CM din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel P., numai în funcţie de sentinţa 1040/2007.
A mai arătat reclamantul că reintegrarea în funcţia deţinută anterior, şef al Agenţiei ARR V., s-a dispus pentru a doua oară prin sentinţa civilă nr. 832/01.11.2010 pronunţată de Tribunalul V., irevocabilă prin decizia civilă 49/11.01.2011. Cu toate acestea pârâta refuză să execute aceste dispoziţii de reintegrare, motiv pentru care s-a şi început urmărirea penală împotriva directorului general al Autorităţii Rutiere Române pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.246 Cod penal.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.269 şi următoarele Codul muncii.
În apărare, pârâta Autoritatea Rutieră Română a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art.244 alin.2 Cod proc.civ. până la soluţionarea dosarului nr.11309/288/2010, a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia autorităţii lucrului judecat, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
Prin sentinţa civilă nr.351/20 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul V. – Secţia I civilă a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii invocată prin întâmpinare, a fost admisă excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de asemenea prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română – A.R.R. şi Agenţia A.R.R. V.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia tardivităţii a fost invocată faţă de solicitarea petentului de a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară având în vedere că dispoziţiile art.268 alin.5 prevăd că decizia de sancţionare poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării. Deşi reclamantul a contestat decizia de concediere 342/02.03.2007 în termen de 30 de zile nu a solicitat şi repunerea în situaţia anterioară ori prin Legea 40/2011, care a intrat în vigoare la data de 30.04.2011. s-a introdus un alineat nou la art.78 din codul muncii potrivit căruia dacă salariatul nu solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de munca va înceta la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
În aceste condiţii nu se poate aprecia că termenul în care contestatorul poate formula cerere de repunere în situaţia anterioară ar fi de 3 ani, în primul rând că art.78 alin.3 nu ar mai avea o utilitate practică, iar, în a doilea rând capătul principal de cerere nu vizează plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 283 alin.1 lit.c. din codul muncii.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat a susţinut pârâta reclamantul a mai formulat o cerere identică care a format obiectul dosarului 37/90/2009 pe rolul Tribunalului V., având aceleaşi părţi, aceeaşi calitate procesuală şi acelaşi temei legal, soluţionată irevocabil prin decizia civilă 186/R-CM/2011 cu respingerea cererii reclamantului privind drepturile salariale.
Pentru soluţionarea cauzei s-a administrat proba cu înscrisuri şi s-a dispus ataşarea dosarelor 1237/90/2009 şi 1837/90/2010.
În temeiul art.137 Cod proc.civ., la termenul de judecată din 20 februarie 2012, instanţa a pus în discuţie cele două excepţii, fiind respinsă excepţia tardivităţii.
A apreciat instanţa că solicitarea petentului de a fi repus în situaţia anterioară este supusă termenului de prescripţie de 3 ani prev. de art. 283 alin.1 lit.c Codul muncii, iar faţă de succesiunea dispoziţiilor de încetare a contractelor de muncă, a considerat că excepţia se raportează la ultima decizie nr. 809/13 aprilie 2010 faţă de care acest termen nu este împlinit.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat, instanţa a reţinut că prin prezenta cerere de chemare în judecată petentul a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtei să-i plătească drepturile salariale corespunzătoare funcţiei de şef al Agenţiei ARR V. începând cu 16 octombrie 2006 şi până la reintegrarea în funcţie, sumă care a fost actualizată la data plăţii efective şi obligarea la plata sumei de 500.000 lei daune morale.
Ceea ce urmăreşte petentul este repunerea în situaţia anterioară deciziei de concediere nr. 1566/2006 adică în funcţia de şef al Agenţiei ARR V., concluzie firească câtă vreme a solicitat şi plata drepturilor salariale începând cu data concedierii, 16.10.2006.
Or, cu privire la această solicitare s-a pronunţat sentinţa civilă nr.1040 din 14 decembrie 2007 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de şef de agenţie, tripla identitate de obiect cauză şi părţi prevăzută de art.1201 Cod civil fiind evidentă.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale s-a constatat că această pretenţie a fost soluţionată deja prin decizia civilă nr.186/R-CM/2.02.2011 în care Curtea de Apel P. a reţinut puterea lucrului judecat în privinţa acestor aspecte. S-a motivat că, deşi prin sentinţa civilă nr.1040/14 decembrie 2007, A.R.R.-ul a fost obligat la plata diferenţei dintre salariul de care ar fi beneficiat în calitate de şef agenţie şi salariul aferent funcţiei de inspector de specialitate gradul I în cadrul agenţiei, iar prin acţiunea ce face obiectul acestui dosar (37/90/2009) s-au solicitat drepturile salariale cuvenite în calitate de şef al Agenţiei A.R.R. începând cu 16 octombrie 2006 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia menţionată, cu toate acestea drepturile băneşti datorate de către A.R.R. au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa menţionată şi nu se mai impune judecarea din nou a unui proces soluţionat irevocabil, având acelaşi obiect, cauză şi purtat între aceleaşi părţi.
Şi asupra cererii de acordare a daunelor morale s-a pronunţat instanţa prin sentinţa civilă nr.601/25.06.2010 pronunţată de Tribunalul V., prin care s-a soluţionat contestaţia aceluiaşi petent, în contradictoriu cu aceeaşi intimată, împotriva deciziei nr.809/2010.
Faţă de aceste considerente, tribunalul, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi, drept urmare, a respins cererea reclamantului.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond pe excepţia autorităţii de lucru judecat ce derivă din sentinţa civilă nr.1040/2007 pronunţată de Tribunalul V., deoarece prin acea sentinţă nu s-a dispus obligarea pârâtei A.R.R. la plata în întregime a drepturilor salariale, iar în cauza de faţă s-a solicitat în plus obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii aferentă drepturilor băneşti prin care s-a pronunţat sentinţa instanţei de fond, situaţie faţă de care, neexistând îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.1201 Cod civil, se impune admiterea recursului.
Intimata-pârâtă A.R.R. a formulat concluzii scrise prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizându-se că, prin sentinţa civilă nr.1040/2007 pronunţată de Tribunalul V., rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi reintegrarea recurentului, precum şi plata tuturor drepturilor băneşti pe perioada 16.10.2006-02.03.2007, situaţie faţă de care, în mod legal instanţa de fond a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1201 Cod civil.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În mod legal s-a reţinut de către instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte obligarea intimatei-pârâte la plata drepturilor salariale începând cu data de 16.10.2006 şi reintegrarea în funcţie, precum şi repunerea în situaţia anterioară deciziei de concediere faţă de sentinţa civilă nr.1040/14.12.2007 pronunţată de Tribunalul V.
Soluţia este legală şi în ceea ce priveşte reţinerea aceleiaşi excepţii prevăzute de disp.art.1201 Cod civil, raportat la cererea de acordare a daunelor morale cu privire la care instanţele s-au pronunţat prin sentinţa civilă nr.601/25.06.2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.
În această situaţie instanţa a constatat în mod legal că în speţa dedusă judecăţii există prezumţia autorităţii de lucru judecat, care impune ca într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior să nu se mai pronunţe o altă hotărâre care să o contrazică pe prima, în caz contrar este afectată stabilitatea juridică şi circuitul civil.
În cauza de faţă însă, faţă de celelalte capete de cerere, s-a solicitat în plus de către recurentul-reclamant obligarea intimatei-pârâte să-i plătească dobânda aferentă drepturilor băneşti cu privire la care s-a dispus restituirea de către intimata-pârâtă prin sentinţa civilă nr.1040/2007 pronunţată de Tribunalul V., capăt de cerere care nu a fost soluţionat în niciun fel de către instanţă, situaţie faţă de care instanţa de fond nu trebuia să se pronunţe pe excepţia autorităţii de lucru judecat şi trebuia să intre în cercetarea fondului.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 alin.5 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a casat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobânda.
