Prin cererea de chemare în judecată a pârâtei S.C. C.D. S.A. înregistrată la Judecătoria Târgovişte sub nr. 8399/315/5.10.2009, reclamantul A.A.M. a solicitat obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 3682,3 mp situat în Târgovişte , str. Constructorilor nr. 2, judeţ Dâmboviţa pe ultimii 3 ani începând cu luna octombrie 2006 până în mai 2009.
În motivarea cererii s-a arătat că în baza sentinţei nr.191/2006 a devenit proprietarul terenului în suprafaţă de 3682,3 m.p. şi s-a adresat executorului judecătoresc, dar nu a putut să facă executarea deoarece terenul era ocupat în întregime de pârâtă, astfel că prin sentinţa civilă nr. 1840/2008 i-a fost admisă acţiunea şi obligată pârâta care folosea imobilul în totalitate, să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa revendicată de 350 m.p. S-a menţionat că părţile au căzut de acord să încheie contractul de închiriere din 21.mai 2009 chiria lunară fiind de 4000 lei.
În drept s-a invocat art. 998 Cod civil.
Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
A invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru mandatara Z.D.M., pe considerentul că deşi nu i s-a comunicat procura, pârâta prezumă că aceasta este cea cu nr.1820/17.10.2003, dată de notarul Ernesto Tarragon Albella, ce are caracter general şi este nulă din punct de vedere juridic.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că reclamantul nu putea cere despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de 3682,3 m.p., în condiţiile în care i s-a admis acţiunea în revendicare doar pentru 350 m.p., prin sentinţa civilă nr.1840/14.04.2008, şi, mai mult, după acel litigiu părţile au convenit asupra locaţiunii terenului de 3682 m.p. la o chirie mult peste preţul pieţei(4000 lei lunar, cu reprezentarea faptului că această chirie reprezintă şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cei 350 m.p., în perioada octombrie 2006-mai 2009.
S-a apreciat că suma pretinsă priveşte toată suprafaţa de 3682 m.p. şi nu pe cea de 350 m.p., iar întinderea despăgubirilor nu poate fi determinată decât prin expertiză.
Pe cale reconvenţională, pârâta a cerut obligarea reclamantului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcţiilor cu caracter permanent, edificate cu bună credinţă pe terenul de 350 m.p., stăpânit de pârâtă din anul 1991 până în 2008, când s-a admis acţiunea în revendicare, sub imperiul credinţei că avea drept de folosinţă asupra acestuia, iniţial în calitate de chiriaş, ulterior ca proprietar, precum şi constituirea unui drept de retenţie asupra construcţiilor până la achitarea despăgubirilor.
S-a arătat în esenţă că pârâta a dobândit construcţiile situate pe terenul de 350 m.p. în 1996 de la SCT-S-A., în urma câştigării licitaţiei publice organizată de această entitate, dată la care reclamantului nu i se reconstituise dreptul de proprietate asupra terenului, de altfel neputându-se întrezări această posibilitate, iar în privinţa terenului, de la momentul în care s-a înfiinţat, pârâta a încheiat contracte succesive de închiriere cu cei pe care i-a considerat proprietari, până în 2002, când l-a cumpărat de la S.C. COST S.A., cu contractul autentificat sub nr.2217, unde se specifica faptul că edificiile sunt aferente suprafeţei vândute, de 6030,40 m.p.
Subliniind buna sa credinţă, pârâta a invocat dispoziţiile art.494 teza finală Cod civil, pentru obligarea reclamantului la plata contravalorii construcţiilor, solicitându-se totodată acordarea unui drept de retenţie asupra acestora, până la achitarea despăgubirilor cuvenite.
În probaţiune, s-au depus înscrisuri, s-au administrat interogatoriile propuse şi s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru determinarea valorii şi manoperei necesare edificării clădirilor situate pe terenul de 350 m.p., precum şi pentru stabilirea sporului terenului pe care sunt amplasate edificiile.
Prin sentinţa civilă nr.921/3.03.2011, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, invocată de reclamantul, s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, s-a respins cererea reconvenţională, a fost obligată pârâta la plata sumei de 120.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 3682,3 m.p., situat în Târgovişte, str. Constructorilor nr. 2 , judeţ Dâmboviţa pentru perioada octombrie 2006 – mai 2009 şi la 4616 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că invocarea inadmisibilităţii ca excepţie este artificială şi se încearcă a se consacra o instituţie distinctă, cea a inadmisibilităţilor în timp ce legislaţia şi literatură juridică română acoperă cu noţiunile consacrate toate situaţiile avute in vedere din practica instanţelor judecătoreşti, iar în codul de procedură civilă se vorbeşte numai de excepţii de procedură şi excepţii de fond astfel încât prin acceptarea unei alte clasificări – inadmisibilitatea ca excepţie s-ar încălca nu numai litera, dar şi spiritul legii.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 191/16.01.2006 reclamantul – pârât a devenit proprietarul suprafeţei de 3682,3 mp situat în Târgovişte , str. Constructorilor nr. 2 judeţ Dâmboviţa, iar la fila 22 din dosar se află depus contractul de locaţiune autentificat sub nr.867/2009 încheiat între părţi, obiectul contractului fiind terenul în suprafaţă de 3682 m.p., durata locaţiunii fiind 1.05.2009 până la 1.05.2010, chiria convenită de părţi fiind de 4000 lei lunar.
De asemenea, s-a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 1840/2008, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamant pârâta fiind obligată să-i lase acestuia în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 350 m,p., iar
din procesul verbal încheiat la data de 26.02.2007 ( fila 92 ), reiese că terenul proprietatea reclamantului – pârât este ocupat in întregime de către pârâta – reclamantă, ocupare confirmată şi prin raportul de expertiză întocmit in dosarul nr. 2411/315/2007 ( fila 95).
Din coroborarea susţinerilor părţilor cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu răspunsurile date la interogatoriu şi cu menţiunile din rapoartele de expertiză întocmite in cauză s-a apreciat că cererea formulată de reclamantul – pârât este întemeiată, în cauză dovedindu-se îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998- 999 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul constând în intenţia neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă, s-a subliniat că încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important se numeşte accesiune şi potrivit art. 488 Cod civil, tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.
S-a argumentat că în cauza dedusă judecăţii, este vorba despre accesiunea imobiliară artificială, respectiv cazul construcţiei făcută de o persoană cu materialele sale pe terenul altcuiva , că legea română consideră că lucrul principal este terenul şi că proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei ( art. 493-494 Cod civil ), iar proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor prin accesiune cu obligaţia de a despăgubi pe constructor numai dacă proprietarul invocă accesiunea imobiliară.
În considerentele hotărârii s-a evidenţiat că potrivit art. 488 Cod civil, numai proprietarul terenului are posibilitatea să invoce dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcţiei , iar dacă nu-şi valorifică acest drept şi îl lasă pe constructor să folosească edificiul, proprietarul nu poate fi obligat la despăgubiri.
Instanţa de fond a precizat că distincţia dintre constructorul de bună credinţă şi cel de rea credinţă, se face numai în situaţia în care proprietarul terenului invocă dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcţiei ori reclamantul pârât nu a solicitat acest lucru.
S-a mai reţinut că Instanţa Supremă a decis că cel care ridică o construcţie pe terenul altuia dobândeşte împotriva proprietarului terenului doar un drept de creanţă, dar în condiţiile în care se manifestă dreptul proprietarului terenului de a-şi valorifica dreptul său de accesiune, situaţie neregăsită în cauza dedusă judecăţii.
Tot astfel, s-a menţionat că în literatura juridică şi practica instanţelor s-a susţinut că până în momentul în care proprietarul terenului îşi exprimă voinţa de a prelua construcţia ridicată, constructorul are o acţiune în constatarea calităţii sale de constructor, fără a se stabili întinderea drepturilor sale ce decurg din această calitate de constructor pe terenul altuia, dar instanţa nu a fost investită în acest sens .
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta.
Aceasta a învederat că susţinerile sale din cererea reconvenţională au fost în sensul că edificiile situate pe suprafaţa de 350 m.p. au fost dobândite la nivelul anului 1996 de către antecesorul său, SCT-S.A., în urma licitaţiei publice organizată de această entitate, la acea dată nefiindu-i reconstituit intimatului dreptul de proprietate asupra terenului şi nici nu se putea întrezări la acea vreme o asemenea posibilitate, astfel că nu poate fi pusă la îndoială buna credinţă a apelantei, cu atât mai mult cu cât din momentul înfiinţării ei şi până în 2002 s-au încheiat contracte succesive cu cei pe care i-a crezut titularii dreptului de proprietate, iar apoi a perfectat cu S.C. Cost S.A. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2217/5.07.2002, dobândind proprietatea asupra terenului de 6030,40 m.p.
S-a menţionat că deşi prin sentinţa nr.1840/14.04.2008 s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că cei 350 m.p. pe care se află amplasate o parte din construcţiile apelantei, nu fac parte din suprafaţa de 6030,40 m.p. achiziţionată de ea în anul 2002, ar fi trebuit să se reţină că totalitatea demersurilor întreprinse au fost animate de bună credinţă, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr.2217/5.07.2002 fiind expres stipulat că pe terenul în suprafaţă de 6030,40 m.p. se află edificate construcţiile proprietatea apelantei.
Apelanta a subliniat că în pofida acestor raţiuni, deşi a considerat că în speţă este vorba despre accesiunea imobiliară artificială(construcţia făcută de o persoană cu materialele sale, pe terenul altcuiva), legea considerând că lucrul principal este terenul, proprietarul terenului devenind şi proprietarul construcţiei, conform art.493-494 Cod civil, a reţinut însă că proprietarul ternului pe care s-au făcut lucrările devine proprietar prin accesiune, obligaţia despăgubirii constructorului intervenind numai dacă proprietarul invocă accesiunea imobiliară.
În primul rând, se critică hotărârea de fond pe considerentul că îi lipseşte motivarea, pentru că simpla citare a unor texte de lege nu poate echivala cu motivarea, or hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza formării convingerii instanţei şi trebuie expuse logic, cu claritate, calitate ce lipseşte sentinţei atacate.
Sub acest aspect, s-a precizat că motivarea instanţei de fond este succintă, limitându-se la indicarea şi citarea unor texte de lege, în condiţiile în care complexitatea speţei ar fi necesitat o analiză mai amănunţită, considerent pentru care argumentarea judecătoriei nu poate fi apreciată ca fiind completă, întemeiată şi convingătoare.
Pe de altă parte, s-a arătat că soluţia pronunţată vine în contradicţie cu opinia majoritară din doctrină, conform căreia”în concepţia Codului civil român, accesiunea se produce de plin drept, pe măsura ridicării construcţiei, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă a proprietarului terenului în acest sens”(Corneliu Bârsan-Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu 2007, p.313).
Se apreciază că faţă de buna credinţă existenţă la momentul edificării construcţiei, intimatului trebuie să-i revină îndatorirea de a plăti contravaloarea construcţiilor cu caracter permanent, edificate pe terenul în suprafaţă de 350 m.p.
În acest context, apelanta se prevalează de dispoziţiile art.494 teza finală Cod civil potrivit cărora „…dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea aşa-ziselor plantaţii clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu cea a creşterii valorii fondului”.
De asemenea, s-a susţinut că în cauză este incident şi dreptul de retenţie recunoscut constructorului, indiferent de buna sau reaua sa credinţă, cu privire la construcţiile ridicate pe terenul altuia, până la achitarea despăgubirilor ce i se cuvin.
Apelanta a evidenţiat că admiţând cererea principală şi respingând-o pe cea reconvenţională, instanţa de fond a trecut cu vederea şi concluziile raportului de expertiză potrivit cărora valoarea construcţiilor edificate de ea s-a stabilit la suma de 239.397,72 lei, inclusiv TVA şi care nu cuprinde valoarea utilajelor şi a echipamentelor tehnologice, ci doar montajul acestora, neacordându-se însemnătate nici faptului că în starea iniţială, terenul se ridică la valoarea de 37.338 lei, iar sporul adus acestuia prin edificarea construcţiilor este de 276.735,72 lei, în condiţiile desfăşurării activităţii actuale.
Se menţionează că nu se înţelege de ce prima instanţă a îngăduit administrarea acestei probe ce a presupus plata unui onorariu deloc neglijabil, în situaţia în care sporul de valoare nici nu a fost luat în considerare.
O altă critică se referă la încălcarea principiului disponibilităţii. În această privinţă, s-a arătat că în condiţiile în care judecătorul fondului a concluzionat că proprietarul construcţiei îşi poate valorifica dreptul de creanţă împotriva proprietarului terenului pe calea unei acţiuni în realizare şi numai de la data când proprietarul terenului îşi exprimă voinţa de a prelua construcţia ridicată, iar pe de altă parte a reţinut că până în momentul în care proprietarul terenului îşi exprimă voinţa de a prelua construcţia ridicată, constructorul are o acţiune în constatare a calităţii sale de constructor fără a se stabili întinderea drepturilor ce decurg din această calitate de constructor pe terenul altuia, nu numai că vine în contradicţie cu opinia majoritară formulată în literatura de specialitate, dar încalcă şi principiul disponibilităţii, realizând o „plus petita”, prin aducerea în discuţie a unor aspecte cu care nu a fost investit şi ce na-u făcut obiectul dezbaterilor.
Se solicită admiterea apelului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii introductive şi admiterii cererii reconvenţionale.
În drept se invocă art.282 alin.1, 287 Cod procedură civilă şi art.494 teza finală Cod civil.
Intimatul a formulat întâmpinare în sensul respingerii apelului ca nefondat.
S-a susţinut că în contextul în care reclamantul a făcut dovada temeiniciei acţiunii sale, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.998-999 Cod civil, apelanta nici nu a criticat admiterea cererii principale, ci doar respingerea cererii reconvenţionale, soluţia instanţei de fond fiind însă legală şi temeinică.
S-a evidenţiat că de la data edificării construcţiilor şi până când proprietarul fondului solicită dreptul său de accesiune asupra construcţiei, constructorul exercită doar posesia ca stare de fapt, care nu este un drept real şi până când nu se invocă accesiunea, constructorul nu are calea unei acţiuni în realizarea dreptului său de a cere obligarea proprietarului fondului la plata despăgubirilor şi la instituirea unui drept de retenţie.
Intimatul apreciază că raţionamentul apelantei se bazează pe o confuzie atunci când spune că accesiunea operează de plin drept – confuzie între naşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei pe de o parte şi exercitarea acestuia drept, pe de altă parte, întrucât numai aceasta din urmă este condiţionată de exprimarea voinţei proprietarului terenului de a invoca accesiunea şi numai în acest moment devine exigibil dreptul de creanţă al constructorului pentru că în acest moment se naşte între cei doi un raport obligaţional, constructorul devenind creditorul obligaţiei de despăgubire.
Se susţine că şi a doua critică este neîntemeiată, deoarece instanţa de fond a motivat respingerea cererii reconvenţionale, expunând opinia impusă în literatura juridică şi care s-a consacrat în practica judiciară.
Se solicită respingerea apelului şi menţinerea sentinţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma probelor administrate, a criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază apelul ca nefondat.
După cum bine a sesizat intimatul, prin motivele de apel nu s-au adus critici cu privire la admiterea cererii principale ci doar în privinţa cererii reconvenţionale, cu toate că în concluzie s-a cerut respingerea cererii principale şi admiterea celei cu caracter reconvenţional.
În esenţă, două sunt criticile aduse hotărârii de fond, respectiv nemotivarea şi încălcarea principiului disponibilităţii.
Niciuna dintre acestea nu se verifică în cauza dedusă judecăţii.
Tribunalul reţine că în pagina a treia a sentinţei sunt cuprinse argumentele pentru care s-a admis cererea de chemare în judecată, iar în pagina a patra sunt arătate considerentele pentru care s-a respins cererea reconvenţională.
Motivarea soluţiei este clară, cuprinde argumente de fapt şi de drept, este logică şi se circumscrie strict obiectului judecăţii.
Se mai are în vedere că speţa nu prezintă un grad deosebit de complexitate, câtă vreme problema dedusă judecăţii priveşte doar obligarea apelantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, proprietatea intimatului, pe o durată determinată de timp şi, în mod corelativ obligarea proprietarului terenului de a plăti contravaloarea construcţiilor edificate de apelantă cu bună credinţă şi instituirea unui drept de retenţie.
Dacă întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate la judecata fondului sunt detaliate pe 6 pagini(filele 19-21), nu înseamnă că şi hotărârea ce se pronunţă trebuie să aibă o întindere considerabilă, atâta vreme cât prin maniera de argumentare a acesteia, prin propoziţii simple şi concise, s-au antamat acele elemente determinante ale situaţiei de fapt şi ale problemelor de drept incidente, de care depinde soluţionarea litigiului.
Relativ la împrejurarea potrivit căreia hotărârea fondului ar contraveni opiniei majoritare din doctrină, sub aspectul operării accesiunii imobiliare, tribunalul apreciază că rezolvarea dată de instanţa de fond nu contrazice punctul de vedere majoritar, ci, aşa cum bine a subliniat intimatul, apelanta se află în confuzie cu privire la două aspecte esenţiale ale acestui mod de dobândire a proprietăţii.
Astfel, ideea potrivit căreia ”în concepţia Codului civil român, accesiunea se produce de plin drept, pe măsura ridicării construcţiei, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă a proprietarului terenului în acest sens” nu poate fi interpretată decât ca referindu-se la aspectul exterior al celor două imobile, în sensul că edificiul ca imobil secundar este încorporat terenului ca bun principal. Altfel spus această situaţie relevă consecinţa dedusă din aspectul material, exterior al bunurilor, în sensul că din punct de vedere juridic, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei ridicate de un terţ pe terenul altcuiva.
Însă exercitarea de către proprietarul terenului a dreptului de a reţine construcţia cu îndatorirea sa de a despăgubi pe constructor, este al doilea aspect ce a fost soluţionat de prima instanţă în mod corespunzător, adică desocotirea patrimonială între proprietarul lucrului principal şi cel al lucrului mai puţin important.
Distincţia menţionată derivă din modul în care poate fi privit un drept, respectiv ca ceva abstract, ca o facultate a titularului său, de a pretinde ceva de la un subiect determinat sau de la toţi cei de-al treilea, sau în mod concret, ca pe un drept exercitat efectiv, care procură foloase patrimoniale concrete.
Atâta vreme cât proprietarul terenului îngăduie proprietarului construcţiei folosinţa edificiului, acesta din urmă nu poate pretinde ca cel dintâi să-l despăgubească în condiţiile art.494 teza finală Cod civil. Numai din momentul în care s-ar împiedica dreptul de folosinţă, aceasta ar echivala implicit cu manifestarea de voinţă a proprietarului terenului de a-şi exercita dreptul de accesiune imobiliară.
În sensul acesta care a fost reţinut şi de prima instanţă se interpretează prevederile invocate de apelantă, corespunzător cărora, în cazul edificiilor realizate cu bună-credinţă, „proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului”. Acest drept al proprietarului terenului trebuie să fie precedat de o manifestare de voinţă neechivocă din partea sa, de a prelua efectiv atributele folosinţei şi culegerii fructelor edificiului.
Esenţial este şi faptul că pe parcursul derulării litigiului, a fost în fiinţă contractul de locaţiune intervenit între părţile litigante, încheiat pentru perioada 1.05.2009-1.05.2010(fila 22 dosar fond), având ca obiect terenul de 3682 m.p., proprietatea intimatului, în schimbul chiriei de 4000 lei lunar, împrejurare în care apelanta nu se poate prevala de obligarea intimatului la plata contravalorii edificiului, însăşi fapta sa temporizând dreptul intimatului de a valorifica dreptul de accesiune şi, în mod corelativ, obligaţia acestuia de a plăti contravaloarea construcţiilor. Potrivit acestui contract, după expirarea duratei lui, poate fi reînnoit cu acordul expres al părţilor, prin act adiţional. Pârâta nu a pretins că ar fi fost împiedicată să utilizeze terenul, dimpotrivă, reclamantul a susţinut că în realitate, potrivit planşelor foto, pârâta utilizează nu doar suprafaţa pentru care s-a admis acţiunea în revendicare, de 350 m.p., corespunzător sentinţei civile nr.1840/2008 a Judecătoriei Târgovişte, ci întreaga arie de 3682,30 m.p. De altfel, această constatare a ocupării întregului teren a fost făcută şi de către executorul judecătoresc Stănescu Mihai, prin procesul verbal din 26.02.2007, întocmit în dosarul nr.3/2007(fila 92 dosar fond).
Se mai are în vedere că nu se verifică în cauză încălcarea principiului disponibilităţii, deoarece instanţa de fond s-a pronunţat numai asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv asupra celor două cereri, principală şi reconvenţională. Argumentaţia utilizată în susţinerea soluţiei nu poate fi apreciată ca depăşind limitele investirii, pentru că ţine de logica instanţei şi de modul concret în care înţelege să răspundă solicitărilor părţilor.
Faţă de cele ce preced, tribunalul concluzionează că sentinţa primei instanţe este corespunzătoare probelor dosarului şi este susţinută de textele de lege avute în vedere, iar faptul că s-a administrat proba cu expertiză, fără ca în final să se ajungă la soluţia obligării reclamantului la contravaloarea construcţiilor, nu este imputabilă magistratului, de vreme ce nimeni nu poate pretinde că ar putea cunoaşte soluţia ce urmează a se pronunţa, înaintea administrării tuturor probelor considerate ca fiind pertinente şi concludente, o imagine de ansamblu asupra problemelor ce urmează a fi dezlegate, neputându-se forma decât după administrarea unui probatoriu complex.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, se va respinge apelul şi se va păstra sentinţa atacată.
Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, ca parte căzută în pretenţii, apelanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
