Bunuri comune. vânzarea unui imobil fără acordul celuilalt soţ. consecinţe.


BUNURI COMUNE. VÂNZAREA UNUI IMOBIL

FĂRĂ ACORDUL CELUILALT SOŢ. CONSECINŢE.

Potrivit art.35 alin.2 din Codul familiei, în cazul

vânzării bunurilor imobiliare nu mai funcţionează mandatul tacit

reciproc, astfel că pentru valabilitatea actului de înstrăinare este

necesar şi acordul expres al celuilalt soţ.

În cazul în care lipseşte consimţământul unuia dintre

soţi la încheierea contractului de vânzare, actul este lovit de

nulitate relativă, întrucât normele au un caracter de protecţie a

soţului ce nu a consimţit vânzarea.

Actul de vânzare-cumpărare anulabil poate fi ratificat în

tot sau în parte, printr-o manifestare de voinţă expresă ori prin

alte împrejurări din care să rezulte în mod neîndoielnic ideea de

acceptare a vânzării.

(Decizia civilă nr.2/R din 13 ianuarie 2004 a

Curţii de Apel Piteşti)

Prin încheierea din 12 iunie 2002, judecătoria a admis în principiu

cererea principală cu precizările ulterioare, a respins cererea reconvenţională

şi cererea de intervenţie în interes propriu şi a constatat că părţile au dobândit

în timpul căsătoriei, cu o contribuţie de 20% pentru reclamantă şi 80% pentru

pârât, o casă cu  6 camere şi dependinţe şi un autoturism.

În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că

pârâtul a înstrăinat fără acordul reclamantei imobilul, iar autoturismul dedus

partajului face parte din comunitatea de bunuri, deşi a fost înstrăinat ulterior

desfacerii căsătoriei.

În respingerea cererii reconvenţionale, s-a reţinut că sumele de

bani întrebuinţate pentru creşterea şi educarea celor doi minori, rezultaţi din

căsătorie, nu constituie un pasiv al comunităţii de bunuri, ci reprezintă

îndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere existentă între părinţi şi copii.

Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de fiica părţilor

a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât suma de 100.000.000 lei primită de

aceasta de la părinţi, pentru achiziţionarea unui apartament, nu este de natură

să micşoreze comunitatea de bunuri.

În stabilirea contribuţiei majore a pârâtului a fost avut în vedere

aportul acestuia la lucrările aduse imobilului supus partajului şi de veniturile

mult mai mari, dat fiind de profesia sa.

Toate părţile au declarat apel împotriva acestei încheieri.

Tribunalul a schimbat în parte încheierea de admitere în principiu,

în sensul că a admis în principiu şi cererea de intervenţie în interes propriu şi

a scos de la masa partajabilă suma de 100.000.000 lei dobândită de

intervenientă din preţul imobilului.

Prin aceeaşi decizie s-a constatat că foştii soţi au dobândit

împreună suma de 170.000.000 lei diferenţa de preţ imobil şi 15.000.000 lei

preţul autoturismului, păstrând contribuţia reţinută de instanţa de fond.

Celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate au fost menţinute.

Instanţa de apel a constatat că în mod greşit s-a reţinut de

judecătorie în masa bunurilor comune imobilul casă, atâta vreme cât acesta a

fost înstrăinat în mod valabil şi nu mai există în natură şi nici din punct de

vedere juridic în patrimoniul comun al soţilor. Aceeaşi situaţie şi cu privire la

autoturism, care a  fost înstrăinat cu acordul ambilor soţi, atâta timp cât

reclamanta nu a dovedit contrariul.

Referitor la cererea de intervenţie, s-a constatat că din banii

obţinuţi din vânzarea imobilului, suma de 100.000.000 lei a fost folosită în

scopul achiziţionării unui apartament pentru intervenientă.

Au formulat recurs atât reclamanta, pentru motivele prevăzute de

art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, cât şi pârâtul, pentru cele prevăzute de

art.304 pct. 6, 9 şi 10 Cod procedură civilă.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţele au

reţinut că imobilul a fost edificat pe terenul pârâtului, în realitate acesta a ieşit

din patrimoniul soţilor, fără consimţământul său expres.

Pârâtul a criticat decizia în sensul nepronunţării asupra motivului

de apel privind pasivul comunităţii de bunuri şi a împrumuturilor rambursate

doar de acesta, după despărţirea soţilor şi a greşitei reţineri la masa bunurilor

comune a sumei de 15.000.000 lei, în condiţiile în care autoturismul a fost

vândut şi preţul folosit împreună.

Recursurile au fost privite ca nefondate şi respinse ca atare, în

temeiul art.312 Cod procedură civilă.

În esenţă, instanţa de recurs a reţinut, din actele şi lucrările

dosarului, că terenul pe care a  fost edificată construcţia este bunul propriu al

pârâtului, situaţie care a  fost avută în vedere şi la stabilirea contribuţiei

soţilor.

S-a constatat că în mod corect instanţele au reţinut că pârâtul a

înstrăinat casa din comuna sa natală, împreună cu terenul aferent, preţul

urmând a fi achitat în rate, conform înscrisurilor încheiate.

Potrivit art.35 alin.2 din Codul familiei, în cazul vânzării bunurilor

imobiliare nu mai funcţionează mandatul tacit reciproc, astfel că pentru

valabilitatea actului de înstrăinare este necesar şi acordul expres al celuilalt soţ.

În cazul în care lipseşte consimţământul unuia dintre soţi la

încheierea contractului de vânzare, actul este lovit de nulitate relativă, întrucât

normele au un caracter de protecţie a soţului ce nu a consimţit vânzarea.

Actul de vânzare-cumpărare anulabil poate fi ratificat în tot sau în

parte, printr-o manifestare de voinţă expresă ori prin alte împrejurări din care

să rezulte în mod neîndoielnic ideea de acceptare a vânzării.

Referitor la lipsa acordului reclamantei sau al reprezentantului

acesteia la vânzarea imobilului, din interogatoriul luat de instanţă s-a reţinut

că aceasta s-a ocupat personal o perioadă de publicitatea vânzării casei în

litigiu, manifestându-şi astfel acordul cu înstrăinarea acestuia, pe de altă parte

l-a împuternicit pe fiul părţilor să o reprezinte la vânzarea imobilului care, deşi

nu a participat la negocierea preţului şi la întocmirea chitanţei, a avut

cunoştinţă de aceste împrejurări.

S-a mai reţinut că sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale în

materie atrage doar nulitatea relativă a actului, menită să ocrotească un interes

particular, iar instanţa nu a fost investită cu o astfel de cerere.

Cu privire la recursul pârâtului, s-a constatat că instanţa s-a pronunţat asupra

tuturor motivelor de apel cu care a fost investită şi din actele dosarului nu

rezultă datorii comune către bănci sau persoane fizice care să fi fost achitate

doar de pârât, după despărţirea soţilor în fapt. Cum autoturismul a fost

dobândit de părţi în timpul căsătoriei şi vândut de pârât după despărţirea lor,

justificat instanţa a introdus la partaj preţul încasat.