DREPT CIVIL
CONSTATAREA NULITĂŢII UNUI CONTRACT DE CREDIT ÎNCHEIAT DE UNUL DIN SOŢI, CARE APARE SINGUR PROPRIETAR ÎN CARTEA FUNCIARĂ. LIPSA CULPEI ŞI A RELEI CREDINŢE A INSTITUŢIEI BANCARE.
– Art. 30 – 31 din Legea nr.7/ 1996 – art.32-33 Decretul-Lege 115/1938
– Art. 55 alin 2 din Codul familiei Legea nr.4/ 1953
– Art. 1536 Cod civil
– Principiul „error communis facit Jus”.
Conform art. 30 din Legea 7/ 1996 (art. 32 din Decretul Lege 115/ 1938) dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credinţă, cât timp nu se face dovada contrară.
Conform art. 31 din Legea nr. 7/ 1996 (art. 33 Decretul-Lege 115/1938), cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul persoanei care prin act juridic cu titlu legal a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară, fiind considerat de bună credinţă dacă la data înregistrării cererii nu a fost notată nici o acţiune care contestă cuprinsul cărţii funciare.
Art. 35 alin.2 din Codul familiei stipulează că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva un teren sau construcţie ce face parte din bunurile comune,fără consimţământul expres al celuilalt soţ.
„Error communis facit Jus” – eroarea generalizată – statorniceşte că acela care a acţionat cu bună credinţă pe o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridiceşte ocrotit.
Deşi imobilul a fost achiziţionat de soţi sub durata căsătoriei, înscrierea în cartea funciară s-a făcut doar în favoarea unuia dintre soţi – care a garantat cu imobilul un contract de credit.
Instanţa a apreciat ca fondate argumentele băncii creditoare potrivit cărora înscrierile în cartea funciară sun singurele care fac dovada proprietăţii conform prevederilor Legii nr. 7/ 1996 şi a Decretului-Lege 115/ 1938.
Între dreptul de proprietate codevălmaş şi propria culpă în neevidenţierea acestui drept în cartea funciară de către reclamanţi, contra principiului securităţii raporturilor juridice civile şi aparenţei de drept, „error communis facit Jus”, invocată de banca pârâtă, instanţa a acordat eficacitate principiilor invocate de aceasta din urmă, în sarcina căreia nu se poate reţine reaua credinţă şi nici culpa la încheierea contractului contestat, faţă de cuprinsul cărţii funciare care face dovada deplină a proprietăţii în sistemul de carte funciară.
Decizia civilă nr. 665/ 20 mai 2014 -R
(dosar nr. 8907/271/2012)
Prin sentinţa civilă nr. 8994 pronunţată la data de 27.06.2013 de Judecătoria O. s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta S.C. B.P. S.A.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta S. S.M., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B.P. S.A., şi S.C..
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin contractul de ipotecă nr. x/xx.xx.2007 încheiat între B.P. SA şi S.C. s-a instituit ipoteca de rang 1 asupra apartamentului nr. 8 din bl. C71, str. N., având nr. cadastral 484/83/8 înscris în CF 10045 S., în vederea garantării contractului de credit nr. x/xx.xx.2005 prin care SC M. SA a contractat un credit de 3.300.000 RON de la B.P. SA. Ipoteca a fost reînnoită prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. xxxx/xx.xx.2007 de BNP B.C.B., încheiat între aceleaşi părţi.
Imobilul ipotecat este înscris în CF 155700-C1-U1 (CF vechi 10045 S.) ca fiind proprietatea pârâtului S.C., în cotă de 1/1.
Între aceleaşi părţi s-a judecat dosarul nr. 21807/271/2009, având ca obiect contestaţie la executare, în care S.C., în calitate de contestator, a contestat, în contradictoriu cu S. S.M. şi SC B.P. SA. Litigiul a fost soluţionat de Judecătoria O. prin admiterea în parte a contestaţiei la executare, soluţie menţinută prin decizia nr. 545/R/CA/2012 a Tribunalului B. În cadrul acestor hotărâri instanţele judecătoreşti au reţinut, cu putere de lucru judecat, că S.C. şi S. S.M. s-au căsătorit la 14.11.1988, conform certificatului de căsătorie nr. xxxxx.
Soţii S. au divorţat în anul 2010, fapt necontestat de niciuna dintre părţi.
Imobilul din str. N. a fost achiziţionat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 608/04.11.1992 încheiat între SC C.T.I. B. SA şi pârâtul S.C. La data încheierii contractului pârâtul S. era căsătorit de 4 ani cu reclamanta, astfel că apartamentul din str. N. este bun comun, în speţă nefăcându-se dovada contrarie pentru a răsturna prezumţia de comunitate instituită de art. 30 din Codul familiei.
Contractele de ipotecă nr. x/xx.xx.2007 şi nr. xxxx/xx.xx.2007 au fost încheiate în timpul căsătoriei şi sunt semnate doar de pârâtul S., deşi, fiind acte de dispoziţie, era necesar acordul expres la reclamantei pentru grevarea bunului comun, în temeiul art. 35 alin. 2 Codul familiei.
Contractele deduse judecăţii au fost încheiate în anul 2007, astfel că instanţa de fond a apreciat că în speţă este aplicabil Codul civil de la 1864, conform art. 3 din Legea 71/2011.
Actele de dispoziţie încheiate de către unul dintre coproprietari asupra întregului bun comun, singur, sunt considerate a fi afectate de condiţia rezolutorie negativă ca, în urma partajului, bunul să nu cadă în lotul celuilalt coproprietar. Partajul, având efect declarativ sub vechea legislaţie, consolidează cu efect retroactiv dreptul de proprietate al coproprietarului în lotul căruia a căzut bunul. În situaţia în care aceasta revine în lotul coproprietarului ce a dispus singur, actul de dispoziţie se consolidează, iar dacă a căzut în lotul celuilalt coproprietar, actul de dispoziţie este lovit de nulitate absolută ca fiind încheiat de o altă persoană decât proprietarul. Aşadar, problema cauzei ilicite şi a lipsei consimţământului nu pot fi ridicate în lipsa unui partaj, care poate fi solicitat oricând de către unul dintre foştii soţi, căsătoria acestora fiind desfăcută. Sancţiunea care se poate pune în discuţie ulterior este nulitatea absolută, imprescriptibilă, astfel că excepţia invocată de pârâta B.P. SA va fi respinsă.
Instanţa de fond apreciind că nu s-a îndeplinit condiţia rezolutorie negativă ce afectează contractele de ipotecă deduse judecăţii, acestea fiind valabile, a respins cererea precizată a reclamantei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta apelantă S. S.M., timbrat legal cu 2105 lei taxă judiciară de timbru, solicitând modificarea hotărârii în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. x/3 mai 2007, autentificat sub nr. xxxx/4 mai 2007 de BNP B.B., iar în subsidiar anularea acestui contract de ipotecă.
În motivarea apelului se învederează că nulitatea absolută a contractului de ipotecă operează pentru lipsa consimţământului soţului la grevarea unui bun comun, lipsa mandatului special dat în formă autentică, cauza ilicită, iar nulitatea relativă operează în temeiul disp. art. 35 alin.2 Codul familiei.
În drept se invocă disp. art. 296 Cod procedură civilă.
Intimata a solicitat respingerea apelului.
Prin decizia civilă nr. 359/A din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul B., în dosar nr. 8907/271/2012, s-a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanta S. S.M. cu domiciliul în O., str. C. N., nr.x bloc. Xx ap.x jud. B. în contradictoriu cu intimaţii B. S.A. cu sediul în B., B-dul D.P., nr. Xx, sector x şi S.C. L. cu domiciliul B., str. C.S., nr. x, sector x, împotriva Sentinţei civile nr. 8994 din 27.06.2013 pronunţată de Judecătoria O. pe care a păstrat-o în totalitate, fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:
Între B. SA şi SC M. SA s-a încheiat un contract de credit nr. x/xx decembrie 2005, iar prin actul adiţional nr. x/ xx aprilie 2007 la acest contract, soţul reclamantei S.C. L. a devenit garant, garantând obligaţiile contractuale asumate de M. SA cu imobilul situat în O., str. N., Bl. Xxx, apt. x, jud. B., imobil care deşi în cartea funciară era notat ca fiind în proprietatea exclusivă a debitorului S.C. L., acesta se bucură de prezumţia calităţii de bun comun a unui imobil dobândit în timpul căsătoriei.
Aşadar, este incidentă excepţia error communis facit jus, potrivit căreia se înlătură nulitatea actului civil încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, creditorul B. SA fiind într-o astfel de situaţie, neputând descoperi calitatea de bun comun a imobilului, de vreme ce în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate asupra imobilului doar în favoarea soţului S.C. L..
De asemenea nu poate fi reţinută nulitatea relativă a actului în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin.2 Codul familiei, pe motivul lipsei mandatului special, dat în formă autentică pentru grevarea imobilului în litigiu întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond actele de dispoziţie încheiate de către un singur coproprietar asupra întregului bun comun, singur, sunt considerate a fi afectate de condiţia rezolutorie negativă ca, în urma partajului, bunul să nu cadă în lotul celuilalt coproprietar. În speţă, bunul nu este partajat, urmând ca soarta contractului de ipotecă să fie rediscutată în urma partajului.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul.
S-a constatat că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen a formulat recurs reclamanta S. S.M. care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor şi admiterea acţiunii reclamantei, în principal să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă din litigiu şi în subsidiar să se dispună anularea acestui contract.
A invocat recurenta că este lovit de nulitate absolută contractul de ipotecă din litigiu, cât timp nu a existat consimţământul acesteia la grevarea bunului comun, a lipsit mandatul special a reclamantei la încheierea acelui contract, iar contractul de ipotecă încheiat avea cauză ilicită, pârâtul, fostul soţ al reclamantei a cunoscut că bunul grevat este bun comun.
În subsidiar s-a solicitat anularea contactului întrucât lipseşte consimţământul reclamantei la încheierea acestuia.
A invocat recurenta că sunt nelegale reţinerile instanţei de fond şi de apel, potrivit cărora din actele de dispoziţie încheiate de un singur soţ asupra patrimoniului comun sunt afectate de condiţia rezolutorie negativă care în urma partajului bunul să nu cadă în lotul celuilalt soţ.
Astfel, instanţele nu au avut în vedere că în speţă nu este vorba de un bun aflat în coproprietate ci în codevălmăşie, iar prin Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 18/1963 s-au tranşat definitiv aceste aspecte, în sensul că sancţiunea aplicabilă actului de dispoziţie încheiat de un singur soţ asupra bunurilor comune este nulitatea absolută.
A mai invocat recurentul că este nerelevantă buna credinţă invocată de banca creditoare, aceasta cu minime diligenţe putea să afle că bunul grevat de ipotecă era bun comun, cât timp avea cunoştinţă că debitorul S.C. L. era căsătorit.
A concluzionat recurenta că instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinând că bunul grevat avea regim de coproprietate şi nu de codevălmăşie şi de asemenea nu a fost respectat îndrumarul deciziei Tribunalului suprem la care s-a făcut referire mai sus.
Intimata S.C. B. S.A. s-a opus admiterii recursului, invocând în apărare buna sa credinţă în încheierea contractului de ipotecă, teoria aparenţei de drept şi securitatea raporturilor juridice civile.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu în limitele legii, Curtea a constatat că aceasta este legală sub toate aspectele, fiind nefondate toate criticile recurentei reclamante.
În fapt, între pârâtul S.C. L., fostul soţ al reclamantei recurente şi S.C. B. SA. a fost încheiat un contract de ipotecă, accesoriu la un contract de credit, cu privire la imobilul înscris în CF. 155700 – C. 1 – U.6 O., imobil ce, susţine reclamanta, avea calitate de bun comun întrucât a fost dobândit sub durata căsătoriei părţilor, în anul 1992.
Curtea a apreciat că este nefondată acţiunea reclamantei vizând constatarea nulităţii absolute ori anularea acestui contact de credit pentru considerentele ce urmează, considerente ce urmează să completeze şi să suplinească considerentele instanţei de apel.
Deşi imobilul a fost achiziţionat de reclamantă şi fostul soţ sub durata căsătoriei, în anul 1992, înscrierea în cartea funciară s-a făcut doar în favoarea soţului S.C. L., astfel că sunt fondate argumentele băncii creditoare potrivit cărora înscrierile de carte funciară sunt singurele care fac dovada proprietăţii, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 115/1938, preluate şi în Legea nr. 7/1996, texte legale incidente, conform cărora în regim de carte funciară dovada proprietăţii se face doar cu extrasul de CF.
Lipsa consimţământului soţiei debitoare la încheierea contractului de ipotecă, precum şi lipsa mandatului prevăzut de dispoziţiile art. 1536 Cod civil, sunt sancţionate, în opinia instanţei, cu nulitatea relativă a cărei invocare este prescrisă faţa de data formulării acţiunii 23.05.2012, contractul de ipotecă fiind încheiat în anul 2007.
În ce priveşte nulitatea absolută întemeiată pe aşa zisa cauză ilicită, aceasta ar fi presupus conivenţa băncii creditoare cu fostul soţ al reclamantei, conivenţă care nu a fost dovedită în cauză.
În esenţă, recurenta reclamantă invocă dreptul său de proprietate codevălmaş şi propria sa culpă în neevidenţierea acestui drept în cartea funciară, contra principiului securităţii raporturilor juridice civile şi aparenţei de drept susţinute de banca pârâtă, ori, între cele două poziţii, instanţa va acorda eficacitate principiilor invocate de banca pârâtă în sarcina căreia nu se poate reţine nici reaua credinţă la încheierea contractului contestat şi nici un fel de culpă, aceasta acordând un credit garantat de ipotecă întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare care, aşa cum am arătat mai sus, face dovada deplină a proprietăţii.
Faţă de considerentele de mai sus s-a apreciat ca fiind nerelevantă partajarea bunurilor comune între foştii soţi, împărţeala nefiind opozabilă creditorului şi nefiind aptă să modifice starea de fapt şi de drept din prezenta pricină. În acest sens sunt străine de natura cauzei considerentele instanţelor privind incidenţa în cauză a vreunei condiţii rezolutorii.
Pentru aceste considerente s-a apreciat ca fiind nefondat recursul, urmând a fi respins în baza art. 312 cu referire la art. 296 şi 316 Cod procedură civilă.
