Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009. Incidenţa Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
-Legea nr. 221/2009: art. 5
-Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 6/2013 (RIL)
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 1117 din 18 septembrie 2013, F.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 2017/19.06.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7634/108/2010 a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul K.Z. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
În consecinţă, instanţa a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate faţă de reclamant şi părinţii acestuia; a obligat pârâtul să plătească reclamantului 376.850 lei contravaloarea imobilelor confiscate şi 72.354 lei contravaloarea bunurilor mobile confiscate conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză; a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea din 12.11.2010, reclamantul K.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat constatarea caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus împreună cu părinţii săi, respectiv deportarea, strămutarea cu domiciliu obligatoriu, constatarea confiscării de la bunicii săi materni a unui imobil situat în localitatea S., constând din casă cu teren, înscris în CF nr. 2, precum şi două conace, iar în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în sumă de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit şi la plata unor despăgubiri în sumă de 500.000 euro reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate de autorităţile regimul comunist.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum şi art. 2 alin. (1) lit. e), art. 3 lit. b), c) şi d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, cu modificările ulterioare.
La termenul de judecată din 26.09.2012, reclamantul a depus la dosar precizare de acţiune prin care a solicitat, adiţional capătului principal de cerere, acordarea şi a unor despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor care i-au fost confiscate ca efect al măsurilor administrative dispuse împotriva sa.
Astfel, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b.) din Legea nr. 221/2009, a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin confiscarea şi exproprierea de la bunicul său matern P.A. a unor bunuri imobile şi mobile pe care le-a enumerat.
A susţinut că toate aceste bunuri mobile şi imobile au fost confiscate şi expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, nu au fost niciodată restituite reclamantului şi nici nu i-au fost acordate despăgubiri în echivalent.
În acelaşi sens a menţionat şi faptul că deşi în data de 21.01.2002 Primăria comunei A. a emis Dispoziţia nr. 3 prin care i se oferea acestuia suma de 140.000 lei cu titlu de echivalent al imobilului solicitat, nici până la momentul de faţă nu a intrat în posesia acestei sume, motiv pentru care se consideră îndreptăţit a solicita contravaloarea bunului imobil.
Analizând acţiunea prin prisma motivelor de fapt invocate şi a prevederilor legale incidente în cauză, tribunalul a constatat că acţiunea este fondată. Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive dispuse împotriva reclamantului, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar potrivit art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
În raport de aceste prevederi legale şi faţă de probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că deportarea şi strămutarea reclamantului şi a antecesorilor săi constituie o măsură administrativă cu caracter politic în accepţiunea Legii nr. 221/2009, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost admis.
Cu privire la precizarea de acţiune vizând acordarea unor despăgubiri materiale cu titlu de echivalent al bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative, prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamantului au fost dovedite atât prin procesul-verbal de predare şi luare în primire încheiat la data de 12.02.1949 şi depus în probaţiune la dosar, cât şi prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, motiv pentru care a admis şi acest capăt de cerere şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 376.580 lei, reprezentând contravaloarea imobilelor confiscate şi a sumei de 72.534 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanţa şi astfel s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei au declarat recursuri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat modificarea ei în parte, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare a invocat că obligarea sa la plata de despăgubiri, este nelegală faţă de Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A invocat că reclamantul nu a făcut dovada confiscării bunurilor pentru motive politice; că raportul de expertiză a fost nelegal întocmit, din conţinutul acestuia nerezultând modul de stabilire a valorii bunurilor (preţurile acestora fiind indicate de reclamant), valoarea fiind exagerată; că bunurile nu mai există în materialitatea lor; că nu s-a ţinut seama de obiecţiunile pe care le-a formulat.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate.
În motivare a invocat că această obligaţie stabilită în sarcina pârâtului este nelegală faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi de cele statuate prin Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:
În primul rând, respingerea capătului de cerere în despăgubiri pentru prejudiciul moral nu a fost criticată, astfel că instanţa de recurs nu are a examina sentinţa sub acest aspect.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului material suferit prin măsura confiscării, instanţa a constatat că prin Decizia nr. 6/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013 şi obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ. s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 – temei al cererii reclamantului – pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.
Din examinarea considerentelor deciziei menţionate rezultă că, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi solicitate despăgubiri pentru terenuri şi construcţii, precum şi pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin natură şi destinaţie), nu şi pentru alte categorii de bunuri.
Pe de altă parte, din conţinutul aceloraşi considerente şi al expunerii de motive a Legii nr. 221/2009 (expunere avută în vedere şi la pronunţarea sus-menţionatei decizii) rezultă că este necesar ca, pentru bunurile solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. b), persoana îndreptăţită să fi formulat notificare în baza legilor speciale, notificare ce să nu fi fost soluţionată.
Astfel, referitor la repararea prejudiciului material, expunerea de motive a legii are în vedere dificultăţile legate de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, dificultăţi ce au determinat ca persoane în vârstă persecutate de regimul totalitar să nu obţină până la data elaborării proiectului de lege vreo despăgubire concretă.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri în condiţiile alin. (1) lit. b) atrage de drept încetarea procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Or, atât acordarea de despăgubiri în baza legilor speciale, cât şi încetarea de drept a procedurilor derulate în baza acestor legi presupun legala investire a deţinătorului (în sensul Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005) cu notificarea cerută de lege.
În cauză, reclamantul nu a invocat şi nici nu a făcut dovada că ar fi solicitat în cadrul procedurilor speciale menţionate măsuri reparatorii pentru bunurile mobile, astfel, că, faţă de cele statuate prin sus-menţionata decizie, nu pot fi acordate în prezenta cauză despăgubiri pentru bunurile mobile, criticile recurenţilor vizând acest aspect fiind întemeiate.
Sunt nefondate ca temeiuri de modificare a sentinţei criticile pârâtului vizând evaluarea imobilelor, câtă vreme reclamantul a făcut dovada confiscării acestora de la antecesorul său, iar expertul a răspuns obiecţiunilor pârâtului vizând raportul de expertiză, fără ca ulterior pârâtul să mai formuleze alte obiecţiuni în condiţiile art. 212 alin. (2) C. pr. civ.
Mai mult, s-a constatat că criticile din recurs vizând evaluarea imobilelor reprezintă o reluare a obiecţiunilor formulate de pârât la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă, obiecţiuni la care expertul a răspuns, conform celor mai sus arătate.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei civile nr. 2017/19.06.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.7634/108/2010, a modificat în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate formulată de reclamant şi a menţinut în rest sentinţa.
