Prin sentinţa civilă nr. 8446 din 06.10.2014, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 3439/182/2013 s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul B. M., în contradictoriu cu pârâta B. V. V., având ca obiect pretenţii. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că potrivit Sentinţei nr. 5764 din 20 octombrie 2008, pronunţată de Judecătoria Baia Mare – Secţia Civilă în Dosarul nr. 5098/182/2008 şi rămasă irevocabilă la data de 30 decembrie 2008, părţile din prezenta cauză au fost căsătorite între ele în perioada 11 iulie 1987 – 30 decembrie 2008.
La data de 28 noiembrie 2006, între Banca Comercială HVB Ţiriac S.A., în calitate de împrumutătoare, şi părţile din prezenta cauză, în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat Contractul de credit nr. 67392, pentru suma maximă de 17.380 euro, rambursabilă în 120 de rate lunare, începând cu data tragerii, potrivit graficului de rambursare – anexă la contract, şi utilizabilă cu prioritate pentru rambursarea integrală a creditului pentru nevoi personale acordat de Banca Comercială Ion Ţiriac S.A. prin Contractul de credit nr. 40PP000000006 din 17 aprilie 2006, încheiat în calitate de împrumutat doar de către reclamant, inclusiv a dobânzilor la zi şi a comisioanelor de rambursare, diferenţa urmând a fi utilizată de împrumutaţi pentru nevoi personale.
În motivarea în fapt a cererii introductive, precum şi în răspunsul reclamantului la întâmpinare s-a arătat că respectivul credit acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006 a fost achiziţionat pentru efectuarea unor investiţii la cele două imobile pe care părţile din prezenta cauză le aveau împreună. În răspunsul la întâmpinare s-a mai arătat suma de bani antemenţionată a fost predată în mâinile pârâtei şi a fost utilizată în comun pentru realizarea investiţiilor amintite.
Conform declaraţiilor celor două martore audiate în cauză, propuse de pârâtă – S.F. şi M. N. a rezultat că reclamantul a folosit creditul bancar acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006 în vederea achiziţionării unui autoturism, pentru a presta cu acesta servicii de taximetrie, reclamantul deţinând şi alte autovehicule pe care le folosea în regim de taxi. Din aceleaşi declaraţii a mai rezultat că pârâta nu a folosit nicio parte din creditul respectiv şi că martorele nu ştiu dacă reclamantul a folosit vreo parte din creditul amintit pentru achitarea debitelor pe care societatea ce o deţinea împreună cu pârâta le avea faţă de Administraţia Finanţelor Publice.
Instanţa a remarcat, totodată, faptul că martora S.F. a declarat că reclamantul nu a contribuit cu nicio sumă de bani la achiziţionarea bunurilor comune, iar martora M.N. a afirmat că reclamantul contribuia cu sume de bani infime la cheltuielile comune. În răspunsul la întrebarea nr. 3 din cadrul interogatoriului administrat pârâtei s-a arătat că respectivul credit acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006 a fost folosit exclusiv de către reclamant în interes personal.
Totodată, instanţa a observat faptul că martora S.F. a precizat că nu cunoaşte dacă, la momentul contractării creditului acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006, părţile gospodăreau împreună, însă erau căsătorite şi locuiau împreună, spre deosebire de martora M.N. care a arătat că, la acel moment, părţile erau căsătorite, dar nu locuiau împreună.
Din Adresa nr. 466469 din 12 iunie 2014, emisă de Unicredit Ţiriac Bank S.A. şi din chitanţele de retragere a numerarului a rezultat că respectivul credit a fost ridicat, prin casieria băncii, în mai multe tranşe, exclusiv de către reclamant.
Dincolo de declaraţiile diferite ale celor două martore în privinţa faptului dacă părţile din prezenta cauză erau sau nu despărţite în fapt la momentul acordării creditului amintit, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care, prin Sentinţa nr. 11481 din 19 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare – Secţia Civilă în Dosarul nr. 13476/182/2009 şi rămasă irevocabilă la data de 27 aprilie 2012, s-a stabilit că respectivul credit constituie un debit comun al părţilor, iar din cele de mai sus a rezultat, în esenţă, faptul că reclamantul a folosit în interesul său personal creditul acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 1055 al vechiului Cod civil, cu modificările ulterioare – act normativ sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit antemenţionat -, potrivit cărora, ,,Dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria, căci, în raport cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori”, care consacră o excepţie de la regula divizării în părţi egale a datoriei între codebitori, instituită prin prevederile art. 1052 al aceluiaşi cod.
Astfel fiind, constând că, în raportul dintre cele două părţi din prezenta cauză, reclamantul este cel care trebuie să suporte plata ratelor lunare de rambursare a creditului acordat prin Contractul de credit nr. 67392/2006, instanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, iar în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1), ale art. 452 şi ale art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuielile de judecată solicitate de aceasta, în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu avocaţial, justificat cu chitanţa depusă în dosarul cauzei.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul B. M., solicitând schimbarea acesteia şi admiterea acţiunii, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în fond şi în apel.
În motivare, apelantul a învederat Tribunalului că este greşită interpretarea dată de instanţa fondului contractului de împrumut ca fiind perfectat în interesul unuia dintre foştii soţi în condiţiile în care creditul nu a fost preluat integral de către apelant, iar obligaţia de rambursare a sumei împrumutate este o obligaţie solidară, întrucât pârâta alături de apelant a avut calitatea de împrumutat, acesta fiind achiziţionat în perioada în care au fost căsătoriţi, fiind o datorie comună, suma achiziţionată a fost folosită pentru a achita alte datorii comune şi pentru investiţii în cadrul familiei. Faptul că pârâta a fost de acord să contracteze acest credit dovedeşte că această datorie a foştilor soţi este comună şi a fost făcută pentru a răspunde unui interes comun. Mai mult dispoziţiile art. 351 Noul Cod civil, prevăd că obligaţiile pe care l-au contractat împreună în perioada în care părţile au fost căsătorite sunt datorii comune ale soţilor, fiind indiferentă destinaţia pe care aceştia au înţeles să o dea sumei.
Apelantul a mai susţinut că hotărârea este nelegală şi pentru că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 1052 vechiul Cod civil incidente în cauză, precum şi cele ale art.1053 alin. 1 vechiul Cod civil, obligaţia de rambursare a sumei împrumutate fiind o obligaţie solidară. Din adresa comunicata de către Unicredit Tiriac Bank rezultă ca a achiziţionat un credit în sumă de 17.380 euro, din care 7.304,28 euro au fost utilizaţi în vederea rambursării integrale a creditului în suma de 8.000 euro acordat în data de 31.08.2006, credit care a fost şi acesta perfectat tot în timpul căsătoriei, diferenţa urmând a fi utilizată de împrumutaţi pentru nevoi personale, respectiv în beneficiul amândurora, contractul încheindu-se de comun acord.
Deşi creditul a fost ridicat de către apelant prin casieria băncii în mai multe tranşe, nu se poate reţine că acesta a fost folosit în interesul său personal câtă vreme sumele de bani au fost utilizate pentru nevoile căsniciei, inclusiv pentru efectuarea unor lucrări la imobilele pe care le deţineau împreună la acea dată şi pentru a se acoperi anumite datorii comune acumulate în urma activităţii economice pe care au desfăşurat-o împreună, având restanţe la plata impozitelor şi a taxelor, aspect de altfel recunoscut şi de către pârâtă. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză instanţa nu poate reţine că împrumutul a folosit în exclusivitate unuia dintre soţi, deoarece la data când a achiziţionat creditul erau căsătoriţi, nu erau despărţiţi în fapt, convieţuiau şi ne gospodăreau împreună.
Apelantul a mai arătat că deşi prin sentinţa civilă nr. 11481 din data de 19.12.2011 pronunţată de către Judecătoria Baia Mare, rămasa definitiva la data de 27.04.2012, s-a constatat că au achiziţionat un credit de la societatea bancară HVB Tiriac Bank SA, conform contractului înregistrat sub nr. 67392, reţinându-se că părţile au calitatea de împrumutaţi, obligaţia de rambursare a sumei împrumutate fiind o obligaţie solidară conform dispoziţiilor art. 1053 alin. l vechiul Cod civil, instanţa fondului ignoră această sentinţă, făcând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1055 Vechiul Cod civil. Instanţa nu a remarcat că în răspunsul de la întrebările nr. l şi 2 din cuprinsul interogatoriului pârâta recunoaşte că respectivul credit a fost achiziţionat în timpul căsătoriei şi că ratele au fost achitate de către apelant.
Prin întâmpinare, intimata B. V. a solicitat respingerea apelului, învederând că art. 1055 din vechiul Cod Civil consacră o excepţie de la regula divizării în părţi egale a datoriei între codebitori, instituită prin prevederile aceluiaşi cod. Contractul de credit s-a semnat la data de 28.11.2006, dată la care părţile erau deja separate în fapt. Reclamantul apelant locuia deja în sat C, nr. 13, localitatea S., judeţul Maramureş, iar intimata locuia în Baia Mare în apartamentul de pe str. I.L.C. nr. , judeţul Maramureş. Contractarea creditului de la bancă a fost dorinţa reclamantului care i-a spus soţiei că are nevoie de’ această sumă de bani. El a fost cel care a făcut cererea de acordare a creditului la bancă şi a pregătit întreg dosarul de creditare, însă datorită procedurilor bancare în cazul unei persoane căsătorite a fost necesar ca acel contract de credit să fie semnat şi de către soţie ca şi coplătitor. Aşa s-a ajuns ca intimata să semneze un contract de credit pentru o suma de bani pe care nu a văzut-o şi nu a utilizat-o niciodată.
Intimata a arătat că în procesul de partaj nr. 13476/182/2009 instanţa de judecată nu putea din punct de vedere juridic să constate că acest debit ar fi bunul unuia sau altuia dintre soţi pentru că nu este posibil ca instanţa să intervină în contractul de credit şi să-l schimbe în sensul privării băncii de un debitor. Din acest motiv nu s-a putut stabili altceva decât ceea ce prevede contractul şi anume că ambii soţi sunt debitori şi prin urmare au o datorie comună din timpul căsătoriei. Stabilirea calităţii de debitor faţă de instituţia bancară este o chestiune de drept diferită faţă de obligaţia de despăgubire a unui codebitor.
Intimata a mai susţinut că apelantul nu contribuia în achiziţionarea bunurilor din casă, a contractat un credit de care s-a folosit el în mod exclusiv, martora M.N. a relatat că intimata a fost nevoită să semneze contractul de credit datorită comportamentului agresiv al apelantului şi că doar acesta din urmă a beneficiat de suma de bani împrumutată. Câtă vreme reclamantul apelant a fost cel care a utilizat în mod exclusiv suma de bani primită de la bancă, el este cel care trebuie să suporte plata ratelor lunare de rambursare a creditului – art. 1055 Cod civil.
S-a mai arătat că şi calculul prezentat de reclamant este inexact. Adunând sumele indicate în acţiune nu rezultă totalul precizat în petitul acţiunii, adică suma de 12.517, 60 EUR ca fiind achitată. Pentru a solicita obligarea intimatei la plata oricărei sume de bani, trebuia mai întâi ca reclamantul să facă dovada plăţii efective a cuantumului precizat.
Prin răspunsul la întâmpinare apelantul a arătat că deşi deţineau la acea dată două imobile nu înseamnă că locuiau separat, mai mult la acea dată imobilul din localitatea C era amenajat ca şi bar, nu ca locuinţă datorită activităţii economice pe care au desfăşurat-o împreună. Nu a obligat-o pe intimată să semneze contractul de credit şi nu a avut un comportament violent asupra sa aşa cum susţine aceasta.
În apel au fost audiaţi sub prestare de jurământ martorii P.E., R.V. şi L.V., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.
De asemenea, a fost suplimentată probaţiunea cu înscrisuri.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor evocate prin memoriul de apel, Tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr. 11481/19.12.2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 13476/182/2009, irevocabilă, s-a constatat că părţile au dobândit în perioada căsătoriei în cotă de 1/2 parte fiecare şi fac parte din masa bunurilor comune următoarele: imobil apartament situat în Baia Mare, str. Ioan Luca Caragiale nr. 7/79, judeţul Maramureş, înscris în CF 10073 Baia Mare în valoare de 26000 eur., imobile casă de locuit şi teren în suprafaţă de 2542 mp înscrise în CF 1291 C nr. top 8/1, 7/b şi 8/2 în valoare de 29300 eur., autoturism marca Dacia Super Nova în valoare de 700 eur.
S-a sistat starea de devălmăşie dintre părţi prin formarea a două loturi:
Lotul I- format din imobil apartament situat în Baia Mare, str. I.L.C. nr., judeţul Maramureş, înscris în CF 10073 Baia Mare a fost atribuit în deplină proprietate reclamantei B. V. V..
Lotul II- format din imobile casă de locuit şi teren în suprafaţă de 2542 mp înscrise în CF 1291 C nr. top 8/1, 7/b şi 8/2 şi autoturism marca Dacia Super Nova a fost atribuit în deplină proprietate pârâtului B. M..
A fost obligat pârâtul B. M. să plătească reclamantei B. V. V. suma de 2000 eur cu titlu de sultă.
S-a constatat că sub durata căsătoriei părţile au contractat un împrumut de la Banca Comercială HVB ŢIRIAC SA (UniCredit Ţiriac Bank SA) în valoare de 17380 eur, cu un sold la data de 15 decembrie 2011 de 10267,67 eur.
În acel context litigios reclamanta B. V. a susţinut că în timpul căsătoriei părţile au achiziţionat inclusiv autoturismul Dacia Supernova, au modificat şi renovat construcţia situată în localitatea C, au desfăşurat împreună activitate de bar la respectivul imobil.
Valoarea de circulaţie a casei de locuit şi terenului din C a fost determinată la 29.300 euro, iar a apartamentului, la 26.000 euro, casa a fost atribuită fostului soţ B. M., împreună cu autoturismul, iar apartamentul, intimatei, sulta fiind stabilită aşadar în funcţie de valorile celor trei bunuri supuse partajului.
Prin cererea reconvenţională pârâtul B. M. solicitase a se constata că sub durata căsătoriei s-a contractat un credit la Unicredit Ţiriac Bank SA, la data de 28.11.2006, în sumă de 17380 euro şi banii au fost folosiţi pentru investiţii în cadrul familiei, până la data desfacerii căsătoriei s-au plătit aproximativ 3000 euro, iar de la acea dată pârâtul a achitat singur sumele datorate băncii.
Instanţa a reţinut aşadar că în perioada căsătoriei părţile au contractat un credit pentru suma de 17380 euro, ambele au calitatea de împrumutat, obligaţia de rambursare a sumei împrumutate fiind solidară, raporturile dintre părţi în calitate de împrumutaţi în cazul achitării ratelor numai de către unul urmând să fie stabilite conform art. 1053 Cod civil.
Aceste dispoziţii legale prevăd că, „codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalţi decât numai de la fiecare partea sa”.
Intimata – pârâtă s-a prevalat în apărare de faptul contractării acestei datorii comune exclusiv în interesul personal al fostului său soţ, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1055 Cod civil 1864, conform cărora „dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori”.
Apărarea intimatei nu ţine însă seama de împrejurarea că datoria în privinţa căreia apelantul – reclamant exercită regresul este una comună foştilor soţi, fiind, în sensul prevederilor art. 32 alin. 1 lit. b Codul familiei, „contractată împreună” şi pentru achitarea căreia „soţii răspund cu bunurile comune”. Susţinerile intimatei în sensul inexistenţei ori vicierii consimţământului său la încheierea contractului de credit pe care l-a semnat, nu au fost dovedite.
Astfel, în raporturile dintre soţii debitori datoria este divizibilă, deci fiecare dintre soţi este ţinut să contribuie la plata datoriilor comune proporţional cu partea din comunitate ce i se cuvine. Cota se determină (şi s-a determinat, în speţă) cu ocazia partajării bunurilor comune, fiind una egală. Lichidarea definitivă a chestiunii contribuţiei fiecărui soţ la plata datoriilor comune se realizează o dată cu partajul, iar dacă posterior acestui moment se constată că un soţ a contribuit la acoperirea datoriilor comune cu mai mult decât îi revenea potrivit contribuţiei la dobândirea bunurilor comune, el se va putea întoarce împotriva celuilalt pentru această diferenţă.
Distinct de acest aspect, s-a constatat că poziţia intimatei tinde spre a se considera una şi aceeaşi datorie ca fiind comună în raporturile cu creditorul, dar proprie în raporturile dintre soţi.
Cu depoziţiile martorilor P.E., L.E., precum şi cu adresa depusă la fila 15 din dosarul primei instanţe s-a demonstrat însă că ulterior contractării creditului s-au efectuat investiţii la imobilul din C, exploatat ca bar, s-a efectuat aprovizionarea, s-au plătit debite către vânzătoare, taxe şi impozite, s-a cumpărat un autoturism Dacia, s-a rambursat integral un credit din 31.08.2006. Şi martorele S.F. şi M.N. au arătat că s-a achiziţionat un autoturism.
Deşi intimata nu figurează ca asociat la S.C. M S.R.L., a fost împuternicită pentru a depune situaţii financiare, a lucrat efectiv în barul exploatat în numele societăţii, invocând de altfel în procesul de partaj că soţii au desfăşurat împreună activitatea de bar la imobilul din localitatea C şi finalmente a acceptat partajarea respectivului imobil ca bun comun. Nu se poate susţine astfel că sumele cu care au fost creditaţi soţii ar reprezenta aportul propriu al apelantului în societate, afacerea a fost exploatată de ambii, beneficiile de asemenea înregistrate în comunitatea de bunuri, iar autoturismul Dacia Super Nova a fost supus partajului, alături de imobilul din localitatea C.
Împrejurarea că reclamantul a fost cel care s-a ocupat efectiv de instrumentarea dosarului de creditare rămâne indiferentă; banii au fost utilizaţi în comunitate, pentru achiziţionarea, administrarea, exploatarea bunurilor comune, într-o perioadă în care soţii încă se gospodăreau împreună şi tot astfel se ocupau de activitatea comercială care le sporea veniturile.
Pe cale de consecinţă, se impune ca intimata să suporte jumătate din datoria comună plătită exclusiv de către apelant.
Conform adresei depuse la fila 177 din dosarul primei instanţe, suma achitată de apelant după data de 20.10.2008 din Contractul de credit nr. 67392/28.11.2006 a fost în cuantum de 8008,95 euro. Celelalte înscrisuri depuse în probaţiune de reclamant dovedesc plata unei sume mai mari, făcând trimitere însă şi la alte debite.
În considerarea acestor aspecte, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă apelul a fost admis, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe. Astfel s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâtei B. V., iar pârâta va fi obligată să achite reclamantului suma de 4004,47 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu dobânda legală ce se va calcula începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă, astfel cum a solicitat reclamantul.
Cheltuielile de judecată efectuate de părţi la prima instanţă au fost compensate parţial, întrucât acţiunea s-a admis doar în parte, faţă de dispoziţiile art. 453 Cod procedură civilă. Astfel, reclamantul a efectuat cheltuieli de judecată de 1000 lei (onorariu avocat – fila 182) şi a câştigat aproximativ 2/3 din suma solicitată, procent ce se va aplica şi cheltuielilor de judecată (660 lei).
Intimata a efectuat cheltuieli de 800 lei onorariu avocat – fila 183 şi a obţinut respingerea pretenţiilor reclamantului doar în procent de 1/3 (266 lei). Compensând, rezultă că pârâta va achita reclamantului suma de 395 lei.
Prin încheierea şedinţei Camerei de consiliu din data de 5.06.2013 reclamantului B. M. i s-a încuviinţat de către prima instanţă cererea de acordare a ajutorului public judiciar, fiind scutit de la plata taxei de timbru de 1708,46 lei.
Taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor încuviinţate reclamantului (4004,47 euro x 4,38 lei = 17539,60 lei) este de 1163 lei, plata acestei sume urmând a fi pusă în sarcina părţii care a căzut în pretenţii, deci a pârâtei, conform prevederilor art. 18 din OUG nr. 51/2008.
De asemenea, prin încheierea şedinţei Camerei de consiliu din data de 17.11.2015 Tribunalul a încuviinţat acordarea de ajutor public judiciar petentului, constând în reducerea cu 50% a cuantumului taxei judiciare de timbru de 854 lei, aferentă căii de atac, la suma de 427 lei şi eşalonarea plăţii acestei diferenţe în 24 rate lunare a câte 17,79 lei, scadente în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni, în perioada noiembrie 2015 – noiembrie 2017.
Taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise în apel este de 581,5 lei, ce va fi imputată asupra sumei pentru care apelantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru (427 lei), astfel încât intimata va fi obligată să achite statului suma de 427 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, tot în aplicarea prevederilor art. 18 din OUG nr. 51/2008.
În ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, se constată că acestea sunt în cuantum de 500 lei onorariu avocat pentru apelant, taxa judiciară de timbru-ratele eşalonate achitate până la acest moment, de 74 lei, respectiv de 800 lei pentru intimată, urmând a fi compensate în parte, iar intimata va achita apelantului suma de 400 lei, cheltuieli de judecată după compensare, conform prevederilor art. 453 Cod procedură civilă.
