Conform adeverinţei emise de pârâtă, reclamantul a îndeplinit funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ în perioada 2003 – 2012.
Potrivit dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 128/1997, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 349/2004, nivelul salariului de bază al personalului de conducere, îndrumare şi control din inspecto-ratele şcolare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, şi din Ministerul Educaţiei şi Cercetării se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice – educator, învăţător, profesor gradul I cu vechime de peste 40 ani, la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de până la:
a) 10 – 30% pentru inspectorul şcolar principal de specialitate şi inspectorul şcolar;
b) 15 – 35% pentru directorul casei corpului didactic;
c) 25 – 45% pentru inspectorul şcolar general adjunct;
d) 30 – 50% pentru inspectorul de specialitate sau pentru funcţii echivalente în Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
e) 35 – 55% pentru inspectorul şcolar general sau pentru funcţii echivalente în Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
La alineatul 11 al aceluiaşi articol se prevede ca remunerarea directorului unităţii de învăţământ este asigurată printr-un salariu de bază, al cărui cuantum se stabileşte în condiţiile alin. (1), la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de până la 50% .
Din analiza acestui text rezultă că salariul de baza al directorului unităţii de învăţământ se stabileşte la nivelul maxim al salariului de baza al funcţiei didactice avute, la care se adaugă indemnizaţia de conducere. Faptul că Ministerul Educaţiei nu a stabilit metodologia de stabilire diferenţiata a indemnizaţiei de conducere nu poate fi imputat reclamantului.
Aceste dispoziţii legale nu au fost respectate de către unitatea de învăţământ pârâtă, deşi reclamantul îndeplinea funcţie de conducere.
Este adevărat ca art. 2 din Legea nr. 349/2004 prevede aplicarea graduală, eşalonată, în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2007, a unor dispoziţii din acest act normativ, singura referire fiind cea referitoare la unităţile de învăţământ din judeţele-pilot.
Întrucât judeţul Galaţi nu a fost unul dintre judeţele pilot, acesta nu a trecut la noul sistem de finanţare prevăzut de Legea nr. 349/2004 începând cu ianuarie 2005, ci de la data la care s-a stabilit generalizarea aplicării legii în întregul sistem de învăţământ, respectiv la 01.01.2008.
Este de remarcat faptul că începând cu 1 ianuarie 2010, faţă de prevederile art. 48 alin.1 pct. 40 coroborate cu cele ale art. 47 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice au fost abrogate dispoziţiile art. 51 alin.1, alin.2, alin.4, alin.5 şi alin. 7 din Legea nr. 128/1997, dispoziţii pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea.
Pretenţiile reclamantului sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 128/1997, text ce prevedea că remunerarea directorului unităţii de învăţământ este asigurată printr-un salariu de bază al cărui cuantum se stabileşte în condiţiile alin. (1), la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de până la 50 %. Salarizarea directorului adjunct al unităţii de învăţământ este asigurată printr-un salariu de bază, care se calculează la nivelul maxim al funcţiei didactice corespunzătoare studiilor, la care se adaugă o indemnizaţie de conducere de până la 40 %.
Instanţa mai reţine că îndemnizaţia de conducere cuvenită directorului/directorului-adjunct este o chestiune separată de salariul de bază şi cele două nu se confundă. Procedura stabilită de art. 51 alin. 3 din Legea nr. 128/1997 se referă la stabilirea acestei indemnizaţii de conducere şi nu la salariul de bază al directorului/directorului-adjunct.
Salariul de bază se stabileşte în condiţiile alineatului 1 al art. 51 din Legea nr. 128/1997 respectiv, nivelul salariului de bază se stabileşte la nivelul maxim al salariului de bază al funcţiei didactice – educator, învăţător, profesor grad I cu vechime de peste 40 de ani.
Obiectul cererii de chemare în judecată a reclamantului se referă doar la acest salariu de bază, şi nu la indemnizaţia de conducere prevăzută de art. 51 alin. 3 din Legea nr. 128/1997.
Dreptul solicitat de reclamant este clar prevăzut în lege şi nu există vreo formulare a textului care să fie de natură a da un înţeles greşit.
Conform art. 2 din Legea nr. 349/2004: “Pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanţare şi administrare a unităţilor de învăţământ în întregul sistem de învăţământ preuniversitar de stat, prevederile prezentei legi se vor aplica, gradual, eşalonat, în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2007, după cum urmează:
a) începând cu 1 ianuarie 2005 unităţile de învăţământ din judeţele-pilot stabilite prin hotărâre a Guvernului trec la aplicarea noului sistem de finanţare, administrare şi salarizare a personalului, cu condiţia îndeplinirii integrale a prevederilor art. 7 şi 145 din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
b) sistemul de salarizare şi stimulare a personalului didactic şi de conducere prevăzut în prezenta lege se aplică în unităţile de învăţământ-pilot, în limita fondurilor publice aprobate şi de care dispun prin veniturile proprii, şi cu îndeplinirea tuturor prevederilor cerute de Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la finanţarea şi administrarea unităţilor de învăţământ;
c) prevederile alin. (3) şi (3^1) ale art. 104 intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2005.
Din interpretarea sistematică a textelor de lege enunţate rezultă că prevederile art. 51 din Legea nr. 128/1997 se aplică în mod eşalonat, în etape, şi anume, în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2007, se aplică doar personalului din unităţile de învăţământ din judeţele pilot, urmând ca, începând cu luna ianuarie 2008, să se aplice întregului personal din inspectoratele şcolare şi Ministerului Educaţiei.
Dispoziţiile legale sunt obligatorii şi trebuie să fie respectate, atâta timp cât nu există o altă dispoziţie care să o modifice sau să o abroge. Împrejurarea de fapt invocată, că, în concret, sistemul nu s-a aplicat generalizat nu este de natură să înlăture efectul obligatoriu al legii.
Constatând ca unitatea de învăţământ pârâtă nu a calculat corect salariile reclamantului, încălcând obligaţia ce îi revenea conform clauzelor contractelor individuale de muncă, instanţa a obligat unitatea şcolară să calculeze reclamantului diferenţele de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 349/2004 în perioada 20.02.2010 – 15.12.2012, dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite conform art. 51 din Legea nr. 128/1997, modificată prin Legea nr. 349/2004, sume actualizate cu indicele de inflaţie aplicabil la data plăţii efective, precum şi să plătească reclamantului diferenţele de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 349/2004 în perioada 20.02.2010 – 15.12.2012, dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite conform art. 51 din Legea nr. 128/1997 modificată prin Legea nr. 349/2004, diferenţe ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie aplicabil la data plăţii efective.
Pretenţiile aferente perioadei de după 15.12.2012 au fost respinse ca nefondate, întrucât după această dată pârâtul nu a mai îndeplinit funcţia de director – adjunct.
