Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani, la data de 10 august 2015 şi înregistrată sub nr. 1898 /40/2015, A., în numele şi pentru membra de sindicat B., în contradictoriu cu C., a solicitat anularea ca nelegală a Deciziei de imputare nr. …29/ ……2015.
În motivare, a arătat că între reclamantă, în calitate de salariat, şi pârâtul C, în calitate de angajator, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. ….63/…..2012. Din cuprinsul acestui contract şi din fişa postului ce face parte integrantă din contract rezultă următoarele elemente esenţiale ce au caracterizat raportul juridic de muncă astfel încheiat:
– reclamanta a dobândit calitatea de formator – expert pe termen lung în cadrul Proiectului POSDRU/ 87 /1.3 /S/ 57406, finanţat din fonduri europene;
– durata contractului a fost determinată, de 6 luni, pe perioada 13.10.2012 – 13.04.2013, dar această durată a fost prelungită ulterior până la data de 30.09.2013, prin actul adiţional nr. 1/ 3.12.2013 şi actul adiţional nr. 21 12.01.2013;
– durata muncii a fost stabilită la maxim 90 ore/ lună;
– salariul lunar a fost stabilit la 2822 lei, incluzând şi obligaţiile angajatorului, cu un tarif orar de 24,58 lei, cu precizarea că plata se va face în funcţie de nr. de ore efectiv lucrate lunar. Tariful orar a fost modificat prin actul adiţional nr. 2112.01.2013 la 26,40 lei, începând cu data de 12.01.2013;
– potrivit clauzei M pct. 1 lit.f), salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, această obligaţie legală fiind prevăzută şi de art. 39 alin.l lit. a) din Codul muncii;
– potrivit clauzei M pct.3 lit. c), angajatorul are obligaţia să informeze salariatul asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă, această obligaţie legală fiind prevăzută şi de art.40 alin.2 lit.a) din Codul muncii;
– temeiul legal al încheierii şi executării contractului individual de muncă a fost Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii.
Nu a existat nici un incident în derularea acestui contract individual de muncă, membra de sindicat respectându-şi întocmai obligaţiile legale şi contractuale, iar pârâtul efectuând plata salariului lunar pe baza verificărilor proprii a fişelor de pontaj care erau depuse de către reclamantă.
Cu excepţia celor două acte adiţionale sus-menţionate, între părţi nu s-a încheiat nici un alt adiţional referitor la cuantumul şi modul de plată al salariului ori cu privire la durata muncii, în speţă la plafonarea nr. de ore necesar a fi efectuat zilnic şi săptămânal.
La data de 29.VI .2015, pârâtul a emis Decizia nr. …29, prin care a dispus imputarea sumei de 643 lei reprezentând contravaloarea a 36 ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU, pentru perioada februarie – iunie 2013 (februarie 2013 – 12 ore – 229 lei şi martie 2013 – 4 ore – 76 lei, aprilie 2013-8 ore-131 lei, mai 2013-8 ore-131 lei, iunie 2013- 4 ore -76 lei).
Din preambulul acestei decizii rezultă că pârâtul a avut în vedere Instrucţiunea AMPOSDRU nr. 64 / 1.02.2013, privind numărul maxim de ore zilnic şi / sau săptămânal de 13 ore/zi şi, respectiv, 65 ore/săptămână.
Decizia menţionată este nelegală, întrucât decizia de imputare este un act juridic nul absolut, care nu poate produce nici o consecinţă juridică. Astfel, procedura de atragere a răspunderii patrimoniale a salariaţilor şi cea de restituire a sumelor nedatorate este reglementată în art. 254 – 259 din Codul muncii, iar din analiza acestei proceduri se constată că decizia de imputare nu este reglementată ca instrument juridic de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului ori de restituire a sumelor încasate necuvenit.
Această procedură presupune chemarea în judecată a salariatului, urmând ca instanţa de judecată, pe bază de probe şi în urma analizei dispoziţiilor legale aplicabile, să hotărască dacă salariatul trebuie să răspundă patrimonial sau nu faţă de angajator ori dacă trebuie să restituie vreo sumă de bani încasată necuvenit sau nu.
Pe de altă parte, reclamanta nu a fost informată cu privire la existenţa Instrucţiunii nr. 64/ 1.02.2013 şi la obligaţia de a nu depăşi plafonul de 65 ore/săptămână şi, respectiv, 13 ore/zi, obligaţia de informare fiind prevăzută atât de clauza M pct.3 lit. c) din contractul individual de muncă, dar şi de art.40 alin.2 lit.a) din Codul muncii.
Instrucţiunea invocată nu reprezintă un act normativ care să fi fost publicat în Monitorul Oficial sau care să fi fost adus la cunoştinţa reclamantei în vreun alt mod. Nu a fost încheiat nici un act adiţional la contractul individual de muncă prin care să se fi modificat clauza referitoare la durata muncii, de maxim 90 de ore pe lună, contrar prevederilor art. 41 din Codul muncii, iar membra de sindicat a respectat clauza din contract.
Pârâtul care a efectuat plata salariului reclamantei nu îşi poate invoca propria culpă, întrucât el a ordonanţat plata salariului pe baza fişelor de pontaj depuse de reclamantă, fişe de pontaj din care rezulta clar numărul de ore zilnic şi săptămânal efectuate de reclamantă.
Reclamanta a lucrat efectiv nr. de ore pentru care a fost plătită, iar salariul încasat a reprezentat contraprestaţia muncii sale, aşa cum prevede art. 159 din Codul muncii.
In condiţiile arătate, nu se poate reţine că reclamanta a cauzat vreun prejudiciu angajatorului şi nici că aceasta a încasat sume de bani în mod necuvenit.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art.28(2) din Legea dialogului social, art.159, art.253-256, art.266 şi urm. din Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta C. a solicitat respingerea cererii, întrucât reclamanta nu a respectat prevederile AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013, privind numărul maxim de ore şi/sau săptămânal de 13 ore/zi şi, respectiv, 65 ore/săptămâna. Aşa cum rezultă din confirmarea e-mail anexată, reclamanta, la data de 06.02.2013, ora 08,58, a fost informată cu privire la numărul de ore/zi pe care un expert le poate desfăşura. Atât ca urmare a comunicării în format electronic, prin e-mail, cât şi ca urmare a întâlnirii de lucru cu formatorii din cadrul proiectului, experţii pe termen lung au fost informaţi de această instrucţiune şi trebuiau să respecte instrucţiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013, în completarea Fişei individuale de pontaj şi a Raportului de activitate.
Conform Contractului individual de muncă al reclamantei, înregistrat cu nr.1463/12.10.2012, contract individual de muncă încheiat pentru proiectul POSDRU/87/1.3/S/57406 „Competenta, profesionalism şi dimensiune europeană prin integrarea TIC în actul educaţional ” în afara orelor de program cu timp parţial de lucru, reclamanta trebuia să efectueze în cadrul contractului un număr de 90 ore/lună.
Pentru a respecta instrucţiunea şi ţinând cont de faptul că proiectul/contractul se derula pe o perioadă determinată, începând cu data de 13.10.2012-13.04.2013, perioada care a fost prelungită prin actul adiţional nr.1/03.12.2012, până la data de 30.09.2013, reclamanta ar fi putut să ceară reducerea orelor din norma de bază pentru a evita încălcarea prevederilor instrucţiunii.
Reclamanta a fost informată asupra condiţiilor de munca şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă. Referitor la contractele de munca iniţiale ale personalului angajat, în proiect a fost stabilit de comun acord cu toţi membri echipei de implementare că în funcţie de graficul proiectului şi la convocarea managerului de proiect fiecare membru al echipei din proiect în fiecare zi de luni a săptămânii să îşi prezinte programul de lucru pentru toata săptămâna. În funcţie de solicitările managerului de proiect şi în funcţie de activităţile din proiect, conform graficului s-au întâlnit ori de câte ori a fost necesar pentru buna derulare a proiectului.
Într-adevăr, legislaţia menţionată în Instrucţiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013 respectiv: Codul muncii, Directiva Consiliului 93/104/CE/1993 şi Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului stabilesc cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru organizarea timpului de lucru şi se referă la perioadele minime de repaus zilnic, săptămânal, precum şi anumitor aspecte legate de munca de noapte, munca în schimburi pentru munca desfăşurată în cadrul unui contract de muncă. în această speţă este vorba de mai multe contracte de muncă.
Codul muncii permite încheierea mai multor contracte de muncă cu normă întreaga sau timp parţial, cu angajator diferiţi sau acelaşi angajator.
Legea unică de salarizare a personalului din unităţile bugetare permite efectuare unor ore de muncă în cadrul proiectelor până la nivelul unei norme pe lună, deci maxim 176 ore.
Instrucţiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013 de 13 ore /zi şi, respectiv 65 ore/săptămână, priveşte activitatea în cadrul proiectelor pentru că sunt încheiate mai multe contracte de muncă cu timp parţial. Urmare a depunerii Cererilor de Rambursare nr.5, versiunea 2, înregistrată la C. cu nr…..55/….2014 şi a Scrisorii standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată la ISJ cu nr.344/19.01.2015 privind cheltuielile efectuate de către Beneficiar şi Parteneri pentru proiectul POSDRU/87/1.3/S/57406 „ Competenta, profesionalism şi dimensiune europeană prin integrarea TIC în actul educaţional”, acestea au fost supuse controlului şi verificării de către OIPOSDU care au comunicat diminuarea sumelor a cheltuielilor solicitate spre rambursare.
Din scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr.4255/27.05.2014, rezultă faptul că OIPOSDRU MEN nu validează sumele efectuate de către Liderul de parteneriat referitor la salariile formatorilor aferente lunii februarie 2013, nu pot fi validate în totalitate deoarece s-a constatat în urma verificărilor ca a fost depăşită limita săptămânală maximă prevăzută în Instrucţiunea nr.64/01.02.2013.
C. a contestat în termen de 5 zile lucrătoare, atât Scrisoarea-standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată cu nr …55/….2014, cât şi Scrisoarea standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată la C. cu nr…..4/….2015, în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor dar ca urmare a analizării contestaţiei ce către OIPOSDRU MEN, prin Referatul cu nr. OI/3405/SVPF/o’4.06.2014-ID57406, înregistrată la aceeaşi unitate, cu nr….42/….2014, OIPOSDRU MEN a respins contestaţia asupra cheltuielilor în cauză cu toate că C. a precizat prin contestaţie faptul că formatorii şi-au desfăşurat activitatea de formare, aceasta a fost realizată, nu a fost blocat proiectul, au fost depuse eforturi suplimentare din partea formatorilor şi a întregii echipe pentru atingerea obiectivelor proiectului.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a apreciat că această comunicare prin e-mail a Instrucţiunii nr. 64 din 01.02.2013 nu reprezintă o modalitate legală de modificare a contractului, ci doar o informare a salariatului asupra clauzei din contract privind contractul de muncă. C. avea obligaţia încheierii unui act adiţional prin care să modifice clauza privind timpul de muncă conform art. 17 alin. 3 lit. l din Codul Muncii. A reiterat în continuare o parte dintre motivele expuse în acţiunea iniţială.
Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Botoşani a respins ca nefondată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 529 din 29.06.2015 C. a imputat numitei A. suma de 643 lei, reprezentând contravaloarea a 36 ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU, pentru perioada februarie –iunie 2013, respectiv 12 ore în februarie , 4 ore în martie 2013, 8 ore în aprilie 2013, 8 ore în mai 2013 şi 4 ore în iunie 2013. S-a avut în vedere că nu a fost respectată Instrucţiunea AMPOSDRU 64 din 01.02.2013, privind numărul maxim de ore zilnic de 13 ore şi, respectiv 65 ore pe săptămână.
Reclamanta a contestat această decizie, apreciind, în primul rând, că aceasta este un act juridic nul absolut, procedura de atragere a răspunderii materiale fiind reglementată de art. 254-259 din Codul Muncii şi fiind necesară promovarea unei acţiuni în justiţie.
A reţinut tribunalul că reclamanta are calitatea de cadru didactic şi a fost angajată atât pentru norma de bază la două unităţi şcolare din D., respectiv Şcolile Gimnaziale „X.” şi „Y.” D., cât şi pentru activitatea de formator de către C., unitate din sistemul de învăţământ, pentru a desfăşura activităţi specifice proiectului în cadrul unităţilor de învăţământ, situaţia cumulului celor două activităţi fiind reglementată nu numai prin Codului Muncii, ci şi prin Legea 1/2011. Conform art. 283 din Legea nr. 1 /2011, răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar se stabileşte potrivit legislaţiei muncii. Decizia de imputare, precum şi celelalte acte pentru recuperarea pagubelor şi a prejudiciilor se fac de conducerea unităţii sau a instituţiei al cărei salariat este cel în cauză , în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel.
În plus, conform art. 357 din acelaşi act normativ, personalul care lucrează în domeniul educaţiei permanente poate ocupa următoarele funcţii: cadru didactic, cadru didactic auxiliar, formator, instructor de practică, evaluator de competenţe, mediator, facilitator al învăţării permanente, consilier, mentor, facilitator/tutore on-line, profesor de sprijin şi alte funcţii asociate activităţilor desfăşurate în scopul educaţiei permanente.
Rezultă, aşadar, că legiuitorul a stabilit pentru personalul nominalizat în Legea 1/2011 un regim special derogatoriu faţă de cadrul general arătat în Codul Muncii, atâta timp cât a reglementat posibilitatea emiterii unei decizii de imputare în răspunderea patrimonială a personalului didactic şi de îndrumare. Din acest punct de vedere, Decizia nr. 529 din 29.06.2015 nu este nelegală.
Sub aspectul încălcării dispoziţiilor Codului Muncii cu privire la modificarea contractului individual de muncă, a reţinut prima instanţă că, prin contractul individual nr. …63 din …2012, părţile nu au stabilit că programul de muncă trebuie structurat într-un anumit mod, ci doar că acesta trebuie să totalizeze 90 ore pe lună, conform art. H din act. Instrucţiunea nr. 64 din 01.02.2013 a Autorităţii de Management POSDRU nu modifică cu nimic această clauză contractuală, întrucât aceasta aduce la cunoştinţă despre necesitatea respectării unor reglementări comunitare în întocmirea actelor ce atestă desfăşurarea unor activităţi.
De altfel, din pontajele depuse chiar de reclamantă la filele 18-27 dosar fond rezultă că programul de lucru era stabilit chiar de către B., fără ca angajatorul să intervină în acesta sau să stabilească un anumit calendar de desfăşurare a activităţilor. Din acest punct de vedere, raporturile de muncă sunt parţial atipice faţă de cele stabilite de Codul Muncii, prin art. 17 şi următoarele, întrucât angajatorul nu păstrat prerogativa de a stabili şi programul de activitate, respectiv de a verifica îndeplinirea acestuia, fiind lăsată chiar la latitudinea reclamantei modalitatea de îndeplinire a sarcinilor ce decurg din fişa postului.
Cum instrucţiunea AMPOSDRU 64/2013 a fost comunicată reclamantei la data de 06.02.2013, iar primul pontaj a fost întocmit de reclamantă la 28.02.2013, rezultă că aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere consemnarea activităţilor pe ore/zi sau ore/săptămână în acord cu Directivele 93/104/CE şi 2003/88/CE. Din pontajul pentru luna februarie 2013 rezultă că pentru săptămâna 4 -10 februarie reclamanta a înscris cele 40 ore la norma de bază, alte 4 ore proiectul POSDRU 91/2.2 şi încă alte 29 ore pentru proiectul POSDRU 87/1.3. Rezultă un total de 73 ore lucrate pe săptămână faţă de limita maximă de 65 ore. De altfel, sub aspectul numărului de ore, reclamanta nu a contestat consemnările pârâtei din Decizia de Imputare nr. 59 din 29.06.2015.
În schimb, reclamanta a menţionat că pârâta îşi invocă propria culpă, deoarece C. ar fi ordonanţat plata salariului pe baza fişelor de pontaj. Susţinerile părţii sunt însă în contradicţie cu dispoziţiile art. 256 din Codul Muncii, care stabilesc că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie . Din acest text reiese că obligaţia de restituire subzistă indiferent dacă există sau nu o culpă a angajatorului în stabilirea sumei iniţiale ce a fost plătită. Dacă s-ar fi dorit instituirea regulii privind restituirea sumei cu excepţia situaţiei în care a existat o greşeală din partea angajatorului legiuitorul ar fi stabilit acest lucru în mod expres în textul menţionat. Cum o asemenea distincţie nu există, rezultă că salariatul trebuie să restituie suma nedatorată indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei angajatorului.
Tribunalul a avut în vedere că şi sub aspectul salarizării raporturile de muncă dintre părţi sunt atipice faţă de reglementările generale din cadrul Codului Muncii, întrucât plata acestora este asigurată din alte fonduri decât cele ale angajatorului pe baza unui proiect desfăşurat în condiţiile Programului Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane finanţat de Uniunea Europeană. Chiar dacă iniţial drepturile salariale sunt asigurate de C., controlul privind respectarea condiţiilor de desfăşurarea a Proiectului şi de rambursare a sumelor este desfăşurat de o altă persoană decât cea a angajatorului, respectiv Autoritatea de Management a POSDRU, care poate stabili neregularităţi în legătură cu desfăşurarea operaţiunilor derulate în cadrul contractelor de finanţare. Sub acest aspect, în mod corect s-a stabilit că este necesară respectarea limitei maxime de 65 ore pe săptămână, astfel că nici din acest punct de vedere acţiunea formulată de reclamantă nu este întemeiată.
În consecinţă, tribunalul a respins ca nefondată cererea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta B., prin A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare, arată că tribunalul nu a analizat temeinic înscrisurile depuse la dosar şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, primul motiv de anulare invocat cu privire la decizia de imputare a fost acela că decizia de imputare este un act juridic nul absolut, care nu poate produce nici o consecinţă juridică. A motivat că procedura de atragere a răspunderii patrimoniale a salariaţilor şi cea de restituire a sumelor nedatorate este reglementată în art.254 – 259 din Codul muncii şi că din analiza acestei proceduri se constată că decizia de imputare nu este reglementată ca instrument juridic de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului ori de restituire a sumelor încasate necuvenit.
Actuala procedură legală presupune chemarea în judecată a salariatului, urmând ca instanţa de judecată, pe bază de probe şi în urma analizei dispoziţiilor legale aplicabile, să hotărască dacă salariatul trebuie să răspundă patrimonial sau nu faţă de angajator ori dacă trebuie să restituie vreo sumă de bani încasată necuvenit sau nu.
În speţă, instanţa de fond a considerat neîntemeiat acest motiv de anulare, invocând depoziţiile art. 283 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, care reglementează acest instrument juridic de atragere a răspunderii, considerând că astfel se stabileşte un regim derogatoriu faţă de cadrul general stabilit de Codul muncii.
În opinia sa, aceasta motivare este greşită, pentru următoarele considerente :
Dispoziţiile primei teze a art. 283 din Legea nr. 1/2011, a educaţiei naţionale, fac trimitere la legislaţia muncii, de unde concluzia că legiuitorul nu a dorit să stabilească un regim derogatoriu în cazul personalului din învăţământ („Răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar se stabileşte potrivit legislaţiei muncii”).
În teza a doua a art. 283, legiuitorul menţionează decizia de imputare, precizând totodată faptul că aceasta, precum şi celelalte acte pentru recuperarea pagubelor şi prejudiciilor se fac de conducerea unităţii sau instituţiei, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel.
Apreciază că, prin coroborarea primei teze cu ultima teză a art. 283 din Legea nr. 1/2011, legiuitorul nu a dorit să creeze un cadru derogatoriu de la dreptul comun, ci, dimpotrivă, trimiterea expresă la legislaţia muncii şi reglementarea emiterii deciziei de imputare numai în cazul când printr-o altă lege nu se dispune altfel (în speţă Legea nr. 53/2003) denotă intenţia legiuitorului de a nu crea un cadru derogatoriu, ci unul supus dreptului comun în materie.
O dovadă în plus o constituie reglementarea cu adevărat specială, derogatorie, din Legea nr. 188/1999, privind Statul funcţionarilor publici. Astfel, pe de o parte, în art. 85, este reglementată decizia de imputare ca fiind actul juridic de atragere a răspunderii civile a funcţionarului public pentru situaţiile reglementate la art. 84 lit. a) şi b), cu menţionarea expresă a cadrului procedural şi a termenelor procedurale în care poate fi emisă şi contestată, dar şi hotărârea judecătorească pentru situaţia de la art. 84 lit.c).
Pe de altă parte, în art. 117 se prevede faptul că dispoziţiile legii se completează cu prevederile din legislaţia muncii etc., dar numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din legea în discuţie, exprimarea literară fiind categorica în a defini caracterul de lege specială a Legii nr. 188/1999.
Făcând o comparaţie între cele două reglementari ale deciziei de imputare, se poate constata că voinţa legiuitorului a fost aceea ca Legea nr. 188/1999 să fie o lege specială în privinţa răspunderii civile a funcţionarilor publici (fapt explicabil prin regimul juridic special al acestei categorii profesionale ), în timp ce Legea nr.1/2011 se supune, din acest punct de vedere, reglementării generale din legislaţia muncii. Ca urmare, apreciază apelanta că instanţa de fond nu a dat o interpretare corectă textului art. 283 din Legea nr. 1/2011, pronunţând o sentinţă nelegală din acest punct de vedere.
Un alt motiv de anulare a deciziei de imputare pe care l-a invocat a fost cel referitor la faptul că nu a fost încheiat nici un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care să se fi modificat clauza referitoare la durata muncii de maxim 90 de ore pe lună, aşa cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 41 din Codul muncii şi cum s-a stipulat în mod expres în penultima clauză din contractul individual de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 1 şi alin.3 lit. f) din Codul muncii, timpul de muncă este unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, care poate fi modificat numai prin acordul părţilor, iar potrivit dispoziţiilor art. 17 alin.5 din Codul muncii, „orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.(3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării.”
Chiar dacă apelantei i s-a comunicat Instrucţiunea nr.64/01.02.2013, pârâtul C. – în calitate de angajator – avea nu numai obligaţia informării, ci şi obligaţia încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă prin care, de comun acord cu salariatul, să modifice clauza referitoare la timpul de muncă sau durata muncii (art. 17 alin. 3 lit. l ) din Codul muncii).
Aceasta, întrucât, aşa cum rezultă în mod expres din contractul individual de muncă, temeiul legal al încheierii şi executării contractului individual de muncă în discuţie – este Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Susţine că prima instanţă a înlăturat în mod greşit şi acest motiv de anulare, cu motivarea că instrucţiunea nu a modificat cu nimic clauza din contractul individual de muncă şi că programul de lucru era stabilit chiar de către reclamantă, fără intervenţia angajatorului.
În opinia sa, este evidentă modificarea clauzei numerotate cu M în contractul individual de muncă al reclamantei, câtă vreme, iniţial, s-a convenit că durata muncii de expert – formator era de maxim 90 de ore pe lună , iar prin Instrucţiunea nr. 64 / 1.02.2013 s-a plafonat această durată la maxim 13 ore / zi şi, respectiv, 65 ore/săptămână, inclusiv norma de bază stabilită prin contractele individuale de muncă încheiate separat, în calitate de cadru didactic .
În consecinţă, susţine că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 17 şi 41 din Codul muncii, deşi se impunea aplicarea lor în cauză.
Un alt motiv de anulare invocat a fost cel referitor la culpa pârâtului – intimat care a verificat fişele de pontaj depuse din care rezulta clar numărul de ore lucrate zilnic şi săptămânal, nu a cerut niciodată modificarea acestor documente, dimpotrivă, a ordonanţat plata salariului raportat la acel număr de ore.
Solicită a se observa că, anexat întâmpinării depuse la prima instanţă, pârâtul a depus câteva adrese în care recunoaşte că a fost necesară concentrarea programului pentru o perioadă mai scurtă de timp pentru a putea duce la îndeplinire obiectivele proiectului, astfel că s-a lucrat şi in zilele de sâmbătă şi duminică, precum şi că formatorii şi-au desfăşurat activitatea şi că au depus eforturi suplimentare pentru a nu fi blocat proiectul ( adresa nr. 344 / 26.01.1015 – pag. 3 , adresa nr. 5900 / 29.06.2015- pag. 3 ).
Din acest punct de vedere, consideră greşită motivarea instanţei de fond; că potrivit art. 256 din Codul muncii culpa angajatorului nu este relevanţă şi că obligaţia de restituire a sumei subzistă în orice condiţii.
Pentru a exista obligaţia de restituire în sarcina salariatului, este necesar ca acesta să o fi încasat în mod nedatorat, condiţie prevăzută expres de textul art. 256 din Codul muncii,
Or, apelanta a prestat efectiv munca pentru care a încasat salariul, situaţie recunoscută de către pârâtul – intimat prin adeverinţele sus-menţionate, iar salariul a reprezentat contraprestaţia muncii sale , aşa cum prevede art. 159 din Codul muncii. Mai mult, în loc să lucreze doar în timpul săptămânii, a făcut efortul de a lucra în zilele de repaos săptămânal pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor proiectului şi pentru a nu bloca lucrările acestui proiect.
Mai mult, deşi trebuia să respecte deopotrivă Instrucţiunea nr.64, pârâtul intimat a ordonanţat la plată salariul reclamantei, deşi cunoştea din foile de pontaj că numărul de ore maxim săptămânal a fost depăşit.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că a cauzat vreun prejudiciu angajatorului şi nici că aceasta a încasat sume de bani în mod necuvenit, în accepţiunea dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii.
Aşa cum rezultă din partea a doua a instrucţiunii nr. 64/2013, sumele aferente orelor care vor depăşi limita stabilită nu se vor rambursa din Fondul Social European/ Bugetul naţional, dar faţă de situaţia anterior descrisă rezultă că aceste sume vor putea fi acoperite din alte fonduri, prin demersurile efectuate de pârâtul – intimat, în calitate de angajator.
Pentru toate aceste motive, consideră apelanta că sentinţa apelată este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care solicită schimbarea în tot a acesteia.
În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi 480 Cod procedură civilă.
Deşi legal citat, intimatul C. nu a formulat întâmpinare, dar, prezentă în instanţă la termenul de judecată de astăzi, reprezentanta acestuia a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond, ca temeinică şi legală.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 529 din 29.06.2015 s-a imputat contestatoarei suma de 643 lei cu titlu de daune, reprezentând valoarea a 36 de ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU.
În conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. 2 din Codul muncii: „Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.”
Potrivit art. 283 din Legea nr. 1 /2011: „Răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar se stabileşte potrivit legislaţiei muncii. Decizia de imputare, precum şi celelalte acte pentru recuperarea pagubelor şi a prejudiciilor se fac de conducerea unităţii sau a instituţiei al cărei salariat este cel în cauză, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel”.
Din modul de reglementare cuprins în teza I a art. 283 din Legea nr. 1/2011, rezultă că legiuitorul a înţeles să supună răspunderea patrimonială a personalului didactic regimului de drept comun în materie şi anume legislaţiei muncii. Teza a doua nu stabileşte un regim derogatoriu ci menţionează doar persoanele care au atribuţii în emiterea deciziilor de imputare şi a celorlalte acte de stabilire a prejudiciilor în condiţiile reglementării generale. Nu există nici o menţiune, în sensul că angajarea răspunderii personalului didactic se poate realiza (prin derogare de la norma generală) pe baza deciziei de imputare. Sau, dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, în mod cert, reglementarea ar fi trebuit să conţină şi alte norme referitoare la condiţiile emiterii deciziei, elementele acesteia, termene etc. Şi desigur, nu ar mai fi avut nici un sens norma cuprinsă în teza I a art. 283 din Legea 1/2001. Prin urmare, nu se poate aprecia că art. 283 din Legea 1/2011 conţine o reglementare specială faţă de legea generală reprezentată de Codul muncii.
Iar, aşa cum am arătat deja, în conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), angajarea răspunderii patrimoniale a angajatului nu se poate realiza decât în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, decizia de imputare nr. ..75 din …2015, emisă de angajator, fiind nelegală.
Ca urmare, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul muncii, Curtea va admite apelul şi va schimba sentinţa atacată în sensul că va admite contestaţia şi va anula decizia nr. …29 din ….2015, emisă de intimatul C.
