Prin Sentinţa civilă nr. 351/CA-11.03.2015 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosar nr. 5925/62/2014 a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul ES în contradictoriu cu pârâtele USH şi Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative B cu și în consecință obligată pârâta USH să procedeze la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă pe numele reclamantului; să plătească reclamantului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chematul în garanţie MEN, admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta USH în contradictoriu cu chematul în garanție MEN și în consecință obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor cu regim special constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă pentru reclamant, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative; obligat chematul în garanție să plătească pârâtei USH suma de 550 lei reprezentând cheltuieli de judecată pe care pârâta le datorează reclamantului, precum şi suma de 670 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente cererii de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit adeverinței nr. 3362/08.07.2009 eliberată de pârâta USH, reclamantul este absolvent al Facultății de Ştiinţe Juridice şi Administrative – Specializarea Administraţie Publică din cadrul U S H promoția 2009, ca urmare a susținerii și promovării examenului de licență în sesiunea iulie 2009.
Reclamantul s-a înscris la Universitatea SH în anul 2006 și este absolvent al Facultatăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative – Specializarea Administraţie Publică, forma de învățământ FR.
Reclamantul s-a adresat pârâtei cu cerere pentru eliberarea diplomei de licență, însă, potrivit adresei nr. 17589/29.09.2014, aceasta a refuzat. Refuzul pârâtei a fost justificat de faptul că, deși a întreprins demersurile necesare pentru obținerea de la MEN a aprobărilor legale pentru tipărirea formularelor de diplomă de licență pentru absolvenții promoției 2009, comanda de formulare de diplomă nu a fost onorată decât parțial, reprezentanții M amânând în mod repetat aprobarea pentru toate formularele tipizate.
Între pârâtă și reclamant au fost încheiate contracte de studii, însă în prezenta cauză nu se pune în discuție neîndeplinirea de către pârâtă a unei obligații contractuale, care să genereze posibilitatea reclamantului de a solicita despăgubiri în temeiul contractului, ci neîndeplinirea de către pârâtă a unei obligații legale.
Astfel, potrivit art. 38 din Ordinul nr. 2284/2007 al MEN pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, adeverinţa de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de maximum 12 luni, iar potrivit art. 5 coroborat cu art. 11 alin. 1 din Ordinul nr. 2284/2007, pârâtei îi revine obligația de a emite diploma de licență în favoarea reclamantului în termen de maximum 12 luni de la finalizarea studiilor.
Obligația pârâtei nu poate fi adusă la îndeplinire, deoarece chematul în garanție refuză tipărirea formularelor tipizate necesare. Motivul refuzului este acela că nu se pot elibera în mod nelimitat formularele tipizate, ci numai pentru formele de învățământ acreditate sau autorizate provizoriu să funcționeze. Chematul în garanție nu a analizat, însă, în mod concret situația reclamantului, ci a analizat doar în abstract condițiile ce trebuie îndeplinite de fiecare universitate.
Pentru respectarea principiului disponibilității părților nici instanța nu poate analiza în prezenta cauză criteriile care au stat la baza eliberării adeverințelor de licență și nici criteriile de obținere a formularelor tipizate de către U S H, întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere. Instanța nu a fost învestită nici cu o cerere privind legalitatea formei de învățământ urmate de reclamant, astfel că excede obiectului prezentului litigiu analizarea de către instanță a hotărârilor de guvern prin care Universitatea a fost autorizată să funcționeze provizoriu și a dreptului acestei universități de a elibera acte de studii pentru forme de învățământ neacreditate.
Calitatea reclamantului de licențiat al Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative – specializarea Administraţie Publică, rezultă din adeverința eliberată de Universitate în favoarea acestuia, iar în această calitate reclamantul este îndreptățit a i se elibera diploma de licență și suplimentul de diplomă.
Atâta timp cât adeverința menționată este în ființă, nu a fost revocată de către emitentul său și nu a fost anulată de către instanță, iar anularea sa nu a fost solicitată nici în prezenta cauză, actul administrativ respectiv se bucură de prezumția de legalitate, veridicitate și de autenticitate proprie unui act administrativ.
Într-adevăr, doar actul administrativ emis cu respectarea dispozițiilor legale se bucură de prezumția respectivă, însă, în speță, instanța nu a fost învestită cu o acțiune privind nelegalitatea adeverinței de studii menționate, astfel că, respectând principiul disponibilității părților, instanța are obligația de a da eficiență actului administrativ respectiv și de a respecta prezumția de legalitate, veridicitate și de autenticitate de care se bucură acesta.
Această prezumție determină caracterul obligatoriu al actelor administrative și, totodată, forța lor juridică, astfel că eliberarea de către pârâta Universitatea a adeverinței respective în favoarea reclamantului, are drept consecință recunoașterea reclamantului ca având calitatea de licențiat al Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative – specializarea Administraţie Publică, fiind fără relevanță în prezentul cadru procesual dacă reclamantul a urmat sau nu o formă de învățământ acreditată.
Raportat la actele normative în vigoare la acea dată, reclamantul a fost de bună – credință la data înscrierii sale pentru a urma cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative – specializarea Administraţie Publică, forma de învățământ FR, atâta timp cât Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea Universităţii „SH” B prevede, la art. 1 şi 2, „înfiinţarea Universităţii S HB ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ”, Universitatea fiind înființată cu facultățile și specializările acreditate, menționate la art. 2 din lege și cu mențiunea că, potrivit art. 3 din lege, în structura Universității S H vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate la art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului, conform legii.
Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 916/2005 a fost aprobată structura instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, pe facultăţi şi departamente, prevăzută în anexa nr. 1, iar în cuprinsul anexei este prevăzută, printre altele, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov în cadrul Universității S H B. Structurile şi specializările prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la H.G. nr. 916/2005 urmau să funcționeze începând cu anul universitar 2005/2006, pentru anul întâi de studii, conform art. 5 din H.G. nr. 916/2005.
Potrivit art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995 – forma în vigoare în anul 2006 – ”Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de către instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi”, iar conform alin. 3 al aceluiași articol ”Diplomele și certificatele de studii eliberate de instituțiile de învățământ superior, în condițiile legii, pentru aceeași specializare, sunt echivalente, indiferent de forma de învățământ absolvită”.
Actele normative mai sus menţionate şi în vigoare la data înscrierii reclamantului nu conţineau dispoziţii exprese cu privire la forma de învăţământ (zi, seral, frecvenţă redusă, la distanţă) pentru specializările acreditate/ autorizate, aşa încât domeniul acesta a rămas la competenţa de reglementare a fiecărei instituţii superioare de învăţământ, în considerarea autonomiei universitare.
Este adevărat că ulterior a intrat în vigoare H.G. nr. 676/2007 care a adus reglementări clare cu privire la actualizarea nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licenţă şi a specializărilor din cadrul acestora cu privire la credite transferabile, însă în cauză nu pot fi opuse reclamantului decât acele acte normative în vigoare la data înscrierii la studii, deoarece la acea dată aceasta a putut în mod legitim să considere că admiterea şi parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigura legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor universitare, fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să fie invalidate retroactiv.
Față de considerentele expuse, reținând că pârâta Universitatea avea obligația ca, ulterior eliberării în favoarea reclamantului a adeverinței de studii, ce atestă absolvirea Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative, să elibereze și diploma de licență și suplimentul de diplomă, instanța va admite cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta U S H și, în consecință, va dispune obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă pe numele reclamantului.
În temeiul art. 451 C.proc.civ., reținând că pârâta Universitatea este cea care nu și-a îndeplinit obligația de a elibera diploma de licență pentru reclamant și cea căreia îi aparține, așadar, culpa procesuală în declanșarea prezentului litigiu, instanța va dispune obligarea pârâtei Universitatea să plătească reclamantului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, precum şi onorariu de avocat, potrivit chitanţei depuse la dosar.
În privința cererii de chemare în garanție formulate de pârâta Universitatea, instanța reține că refuzul M E N de a aproba tipărirea diplomei de licenţă şi suplimentului de diplomă apare ca un „refuz nejustificat” în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar dreptul absolvenților de a li se elibera diplomele de licență nu poate fi realizat în lipsa admiterii cererii de chemare în garanție.
Obligația aprobării tipăririi formularelor tipizate îi revine chematului în garanție în temeiul art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007, iar această obligație nu este condiționată de acreditarea programului de studii ori a formei de învățământ urmate de absolvent. O astfel de apărare a chematului în garanție nu poate primi relevanță decât în procedura de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ particular conform art. 2, 3 și 4 din H.G. nr. 366/2007, respectiv H.G. nr. 51/2009.
Chematul în garanție nu poate refuza îndeplinirea obligației legale în discuție în temeiul H.G. nr. 676/2007, atâta timp cât nu s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâta nu avea dreptul să organizeze forma de învățământ cu frecvenţă redusă.
De altfel, în mod constant s-a statuat, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, în litigii de aceeași natură, nu numai în sensul admiterii acțiunilor formulate de absolvenții Universității la forme de învățământ similare cu cea în speță – astfel cum rezultă din jurisprudența invocată de pârâtă, potrivit hotărârilor judecătorești depuse la dosar – ci și în sensul că MEN are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă.
De aceea, soluția din prezenta cauză se impune și în considerarea principiului coerenței și unității jusprudenței consacrat de practica C.E.D.O. (cauza Beian contra României), respectarea jurisprudenței constante a instanței supreme în acest sens constituind o garanție a principiului securității juridice.
Având în vedere considerentele expuse instanța va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie prin întâmpinare şi va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea în contradictoriu cu chematul în garanție M E N și, în consecință, va obliga chematul în garanție să plătească pârâtei Universitatea suma de 550 lei reprezentând cheltuieli de judecată pe care pârâta le datorează reclamantului, precum şi suma de 670 lei (taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat) reprezentând cheltuieli de judecată aferente cererii de chemare în garanţie.
