Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09.07.2007, sub nr.14209/299/2007, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul N.E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în prezenta cauză în două numere consecutive ale două cotidiene naţionale, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în cadrul unei conferinţe de presă organizate la data de 09.06.2007 la Târgu Mureş, actualul ministru al Sănătăţii, pârâtul E.N., a făcut mai multe afirmaţii ce lezează demnitatea reclamantului, în sensul că fiind întrebat de către jurnalişti cu privire la criticile pe care reclamantul, în calitate de preşedinte al României, i le-a adus în legătură cu situaţia de la Sănătate, pârâtul a răspuns că această situaţie este mai veche şi că „preşedintele minte, cum îi place să mintă de fiecare dată”.
A mai învederat reclamantul că, în cadrul aceleiaşi conferinţe de presă, pârâtul a afirmat că reclamantul ar fi făcut „declaraţii politice iresponsabile şi că, dacă ar avea bun simţ şi responsabilitate pentru cetăţeni, preşedintele ar trebui să vorbească cu mai multă prudenţă”. Ulterior, pârâtul a declarat că „Preşedintele B. minte, face declaraţii pe bandă rulantă, crezând că ceea ce visează el noaptea se întâmplă şi în realitate, că B. suferă de mai multe boli, care intră în categoria bolilor psihice”. În ziua ulterioară conferinţei de presă, fluxurile agenţiilor de presă şi mai multe cotidiene naţionale au publicat în ediţiile online articole în care se reluau declaraţiile pârâtului sub titluri ca „B. suferă de boli din categoria bolilor psihiatrice”, iar în ediţiile de luni 11.06.2007, mai multe ziare centrale au publicat declaraţiile sus menţionate cu titluri ca: Gândul – „N. de la Sănătate: B. suferă de mai multe boli din categoria celor psihice”, Ziua – „N.: B. este bolnav psihic”.
A susţinut reclamantul că în cauză sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului. Reclamantul a apreciat că tragerea la răspundere civilă se impune ca o consecinţă firească a faptei săvârşite şi a prejudiciului produs prin aceasta, iar a admite contrariul ar însemna că sub aparenţa exercitării dreptului la liberă exprimare, întreaga instituţie a răspunderii civile delictuale să devină practic ineficientă în faţa atitudinii arogante a acelora care înţeleg să folosească această libertate ca pe o armă îndreptată împotriva persoanelor, fapt ce nu poate fi acceptat, fiind la îndemâna instanţei să procedeze la reprimarea acestor practici nelegale şi să asigure repararea corespunzătoare a daunelor suferite.
În continuare, reclamantul a arătat că, faţă de prejudiciul produs prin lezarea demnităţii sale, sumele pretinse precum şi solicitarea publicării de către pârât a hotărârii judecătoreşti reprezintă o reparaţie justă şi care poate compensa, fie şi parţial, prejudiciul suferit, realizându-se astfel şi sancţionarea corespunzătoare a pârâtului pentru fapta ilicită, prin asigurarea şi îndeplinirea funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale. Nu se poate considera că pârâtul ar fi protejat de prevederile art.10 al.1 din CEDO, respectiv ale art. 30 al. 1 din Constituţia României, care prevăd protejarea dreptului omului la demnitate şi a dreptului la propria imagine al altor persoane, constituind astfel o limită a libertăţii de exprimare, fapt ce justifică sancţionarea afirmaţiilor de natură a aduce atingere acestui drept, dând ca exemplu Curtea de la Strassbourg, care a statuat că nevoia socială imperioasă a apărării drepturilor altor persoane justifică ingerinţa în exercitarea dreptului la liberă exprimare, justificându-se sancţionarea persoanei care prin afirmaţiile sale „a depăşit limitele criticii admisibile”, reţinându-se totodată de către instanţa de contencios european că este permis unei persoane să-şi formuleze criticile pentru a declanşa o discuţie publică asupra unor probele de interes general, însă fără a vătăma dreptul la demnitate a altor persoane.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 1, 30 din Constituţia României, art. 8, art. 10 din CEDO, art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
În dovedire, reclamantul a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri şi interogatoriu.
Pârâtul a formulat întâmpinare (fila 24 ), prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii principale, faţă de prevederile art. 72 alin. 1 din Constituţia Românei, care stabilesc că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. A apreciat pârâtul reclamant că norma constituţională expusă consacră o imunitate de fond cu caracter absolut, întrucât priveşte toate actele şi faptele săvârşite de parlamentari în executarea mandatului, precum şi toate formele de răspundere juridică, inclusiv cea civilă.
Pe fondul cauzei, pârâtul reclamant a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiate, întrucât răspunderea civilă delictuală îndeplineşte o funcţie reparatorie, reprezentând un mijloc de apărare a drepturilor subiective încălcate, iar nu un mijloc de a obţine câştiguri nemeritate sau de a face campanie de imagine. A mai susţinut pârâtul reclamant că nu se justifică îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de către reclamantul pârât. Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul, nu se justifică în nici un fel în ce constă atingerea adusă imaginii publice a părţii reclamante, fiind inadmisibilă repararea prejudiciului pretins atât prin echivalent bănesc, cât şi în natură (prin publicarea hotărârii), iar sentimente ca suferinţa, durerea, dorinţa de răzbunare, nu pot fi considerate prejudicii reparabile în bani.
În ceea ce priveşte fapta ilicită pretins a fi săvârşită de către pârâtul reclamant, se poate observa că declaraţiile acestuia, invocate in cererea introductivă, au un caracter politic iar, după cum a statuat doctrina, expresia politică beneficiază de un regim special. CEDO consideră că libertatea discursului politic şi a dezbaterilor politice este extrem de importantă pentru prezenţa unor standarde democratice şi a civilizaţiei europene bazate pe pluralism politic. Există anumite categorii de persoane, politicienii în primul rând, care trebuie să suporte, dată fiind funcţia lor, limite ale drepturilor ataşate persoanei lor mult mai ridicate decât în cazul unui simplu particular, pârâtul reclamant invocând în susţinerea argumentelor sale hotărârile CEDO Roserio Bento şi Brasilier.
A mai susţinut pârâtul reclamant că, în măsura în care instanţa ar considera dovedit prejudiciul suferit de reclamantul pârât, se impune să constate şi faptul că la producerea pagubei a contribuit în mod considerabil chiar atitudinea reclamantului B.T. Totodată, nu se poate reţine vinovăţia pârâtului reclamant faţă de afirmaţiile imputate, întrucât acesta nu a făcut altceva decât să dea replică unor critici gratuite aduse de către partea adversă. Mai mult, introducerea acţiunii intră în contradicţie cu obligaţiile asumate de reclamantul pârât la momentul la care a depus jurământul prevăzut de dispoziţiile art. 82 alin. 2 din Constituţie.
Pârâtul reclamant a formulat cerere reconvenţională (filele 32, 95), prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune simbolice, precum şi obligarea acestuia la publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în două numere consecutive în două ziare naţionale, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele de fond.
În motivarea cererii reconvenţionale (precizate – fila 95), pârâtul reclamant a arătat că la data de 09.05.2007, cu ocazia unui miting la Cluj organizat de către reclamantul pârât, acesta a făcut o serie de afirmaţii la adresa pârâtului spunând că: în sistemul de achiziţii de medicamente „oligarhii şi ticăloşii” au o profitabilitate care o depăşeşte pe cea din energie, că „hoţia din achiziţiile de medicamente înseamnă pierderea multor vieţi de oameni. Greşesc dacă le cer să apară în faţa procurorilor cei care nu vor să organizeze licitaţii”. A mai arătat pârâtul reclamant că aceste afirmaţii pătează imaginea Ministerului Sănătăţii şi implicit persoana sa, aceste afirmaţii fiind făcute de către reclamant în timpul campaniei electorale pentru referendumul organizat pentru demiterea sa din funcţia de preşedinte. De asemenea, pârâtul reclamant a menţionat faptul că reclamantul era suspendat din funcţia de preşedinte la momentul la care a făcut aceste afirmaţii, el neputând să beneficieze de imunitatea pe care o conferă această funcţie, văzând prevederile art. 84 alin. 2 conform cărora „preşedintele României se bucură de imunitate, iar prevederile art. 72 al. 1 se aplică în mod corespunzător”, apreciind, faţă de cele mai sus expuse, că sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantului.
În drept, cerere reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30, 72, 82 din Constituţie, art. 10 din CEDO art. 172 din Regulamentul Senatului art. 191, 192 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 115 – 120 C. pr. civ.
În dovedire pârâtul a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi interogatoriul reclamantului.
Reclamantul pârât a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată (fila 113), solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Astfel, s-a arătat că afirmaţiile reclamantului pârât se referă la activitatea Ministerului Sănătăţii, iar nu la persoana pârâtului reclamant. Cu prilejul campaniei pentru referendumul organizat pentru demiterea preşedintelui României, reclamantul pârât a înţeles să se adreseze poporului român, prezentând principalele obiective politice impuse pentru perioada de după revenirea în funcţia de Preşedinte. Printre obiectivele primordiale se regăsea şi organizarea unor dezbateri şi consultări privind situaţia de achiziţii de medicamente. În declaraţiile reclamantului pârât, acesta nu s-a referit niciodată la persoana ministrului sănătăţii de la acel moment si chiar pârâtul reclamant a semnalat la rândul său nereguli în legătura cu activitatea instituţiilor aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii.
A mai învederat reclamantul pârât că declaraţiile sale se subsumează rolului constituţional al preşedintelui, faţă de dispoziţiile art. 80 al. 2 din Constituţia României care prevăd faptul că preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice şi exercită funcţia de mediator între funcţiile statului, precum şi între stat şi societate.
Instanţa a încuviinţat pentru fiecare dintre părţi proba cu înscrisuri şi a respins ca neutilă cauzei proba cu interogatoriul reclamantului pârât.
S-au depus la dosar următoarele înscrisuri, în copie: articole de presă – ziarul Adevărul, ziarul Gândul, agenţia Mediafax, ziarul Ziua, extrase din doctrina juridică, jurisprudenţă, Decizia nr. 79 din 09.06.2003 a CSJ, Hotărârea nr. 36/17.12.2004 privind validarea mandatelor deputaţilor aleşi la data de 28.11.2004, extras site Guvernul României.
În şedinţa publică de la 30.11.2007, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii cererii principale şi excepţia tardivităţii depunerii cererii reconvenţionale, pentru considerentele expuse în partea expozitivă a prezentei sentinţe.
Analizând actele şi lucrările dosarului, atât asupra cererii principale, cât şi cu privire la cererea reconvenţională, instanţa constată următoarele:
În cadrul unei conferinţe de presă organizată la 09.06.2007, pârâtul reclamant N.E., aflat la conducerea Ministerului Sănătăţii, având şi funcţia de deputat, în contextul unei dezbateri publice privind starea sistemului sanitar, a făcut mai multe afirmaţii, preluate de publicaţiile jurnalistice (filele 34-40). Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosar, acesta a arătat că „preşedintele B. minte, face declaraţii pe bandă rulantă, crezând că ceea ce visează el noaptea se întâmplă şi în realitate…B. suferă de mai multe boli care intră în categoria bolilor psihiatrice…preşedintele minte, cum îi place să mintă de fiecare dată….B. ar trebui să se abţină de la declaraţii politice iresponsabile…dacă ar avea bun simţ şi responsabilitate pentru cetăţeni, preşedintele ar trebui sa vorbească cu mai multa prudenţă”.
Totodată, în data de 09.05.2007, reclamantul pârât, în cadrul unui miting desfăşurat la Cluj a susţinut că, „după revenirea la Cotroceni, va organiza o dezbatere despre situaţia din sistemul de achiziţii a medicamentelor, unde oligarhii şi ticăloşii au o profitabilitate care o depăşeşte pe cea din energie…hoţia din achiziţiile de medicamente înseamnă pierderea multor vieţi de oameni..” ( fila 97 ).
Potrivit prevederilor art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existenţa vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul.
Faţă de specificul cauzei deduse judecăţii, aceste cerinţe, precum şi cele stabilite de prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil, trebuie analizate în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, în special ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din CEDO, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
Dreptul apărat de articolul 10 din CEDO cuprinde, aşadar, atât libertatea de opinie, cât şi, ceea ce interesează în cauza de faţă, dreptul de a primi sau comunica informaţii sau idei, sau „libertatea de exprimare”. Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului sau şi ale împlinirii individuale a membrilor săi” şi acoperă, „ nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijoreză statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică”.
Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim ( dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.
Întinderea marjei de apreciere a statului în restrângerea libertăţii de exprimare este stabilita în jurisprudenţa curţii, în funcţie de mai mulţi factori, precum natura şi tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare. Întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice se impune protejarea libertăţii de exprimare, Curtea a acordat o poziţie privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general şi, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.
Faţă de cele expuse, apreciază instanţa că, în cauză, părţile au calitatea de oameni politici, învestiţi în funcţii de demnitate publică – preşedintele României, respectiv deputat şi ministru. Discursul celui de-al doilea, care face obiectul cererii principale, a fost determinat, astfel cum se arată în chiar conţinutul acţiunii ( fila 3 ), precum şi în articolele de presă, de criticile aduse de primul raportat la situaţia din sănătate, aşadar referitor la un domeniu de interes public şi de actualitate. Răspunsul pârâtului reclamant este, fără îndoială, polemic; însă, apreciază instanţa că, în esenţă, mesajul transmis este acela că respectivele critici, anterioare şi cu caracter general, aduse de către reclamantul pârât, sunt nefondate. Nu mai puţin, raportat la cererea reconvenţională, constată instanţa că afirmaţiile reclamantului pârât privesc acelaşi subiect de interes public, referitor la disfuncţionalităţile unui sistem, cel al sănătăţii, şi, în particular, la procedura achiziţiei de medicamente, care îl vizează în mod indirect şi pe pârâtul reclamant, ca ministru al sănătăţii, ţinut să verifice legalitatea tranzacţiilor în acest domeniu.
Termenii folosiţi ( B. suferă de mai multe boli care intra în categoria bolilor psihiatrice…preşedintele minte, cum îi place să mintă de fiecare dată….hoţia din achiziţiile de medicamente… oligarhii şi ticăloşii) sunt unii virulenţi, dar apreciază instanţa că nu depăşesc limitele admisibile ale discursului politic, astfel cum acesta este protejat de CEDO, în condiţiile în care, ambele discursuri (între care nu trebuie să fie o egalitate a expresiilor, tonului sau mijloacelor, de altfel şi dificil de determinat), contribuie în primul rând şi în mod esenţial la discutarea unor subiecte de interes public, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputaţiei persoanelor vizate, chiar dacă o astfel de lezare s-ar fi putut produce în mod inerent.
Astfel, categoria de discurs apărată probabil în cea mai mare măsură de către organele de la Strasbourg, este cea privind subiecte de interes general şi personalităţile politice, mai ales când acestea ocupa şi funcţii publice. S-a stabilit că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în aceasta calitate, decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale, atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă (cauza Lingens contra Austriei). În cauza mai sus menţionată, afirmaţiile care determinaseră condamnarea pentru calomnie a reclamantului erau referitoare la Cancelarul Federal austriac B.K., care a fost numit „imoral”, „lipsit de demnitate” caracterizat de oportunismul cel mai detestabil. Curtea a folosit acest prilej pentru a sublinia că „libertatea presei îi pune la dispoziţie opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaşte şi judeca ideile şi atitudinile liderilor politici. În termeni mai generali, libertatea dezbaterii politice stă la baza noţiunii de societate democratică ce domina întreaga Convenţie „. Este de subliniat şi aspectul ca nu este important ca autorul afirmaţiilor sa fie un ziarist, aceeaşi protecţie fiind acordata si altor persoane care îşi exprima opiniile prin intermediul presei, mai ales când acesta este tot un politician ( vezi cauza Castells contra Spaniei ).
În altă cauza, s-a decis că libertatea de exprimare este foarte importantă pentru un parlamentar al opoziţiei, care, ca ales al poporului, reprezintă electoratul, semnalează preocupările acestuia şi îi protejează interesele (cauza Jerusalem contra Austriei).
Uneori, statele au argumentat că nu trebuie tolerate afirmaţii excesiv de jignitoare. Astfel, în cauza Oberschlick contra Austriei, Guvernul a susţinut că era justificată condamnarea reclamantului pentru insultă, întrucât acesta se referise la domnul J.H., liderul unui partid austriac, ce avea şi funcţia de Guvernator al Landului Carinthia, folosind termenul „idiot”. Curtea însă nu a fost de acord cu aceasta abordare şi a arătat că „articolul 10 nu protejează doar substanţa ideilor şi a informaţiilor exprimate, ci şi forma în care acestea sunt exteriorizate”, iar afirmaţia reclamantului, deşi excesivă, este totuşi protejată de Convenţie, reprezentând un răspuns la un discurs provocator al domnului J.H., pe măsura indignării şi emoţiei produse de acesta.
Într-o altă cauză, Lopes Gomes Da Silva contra Portugaliei, reclamantul afirmase, la adresa unui candidat la alegerile municipale, că „nu se putea găsi un candidat mai grotesc şi mai nesăbuit din punct de vedere ideologic, caracterizat de un amestec incredibil de grosolănie reacţionară, intolerantă fascistă şi anti-semitism”. Curtea a apreciat că în speţă ,opiniile exprimate de către reclamant se încadrau în mod evident într-o dezbatere politică privind chestiuni de interes general. Curtea a adăugat ca „invectiva politică are adesea tendinţa să capete accente personale, aceasta fiind una dintre consecinţele inerente ale jocului politic şi ale liberei dezbateri de idei, garante ale unei societăţi democratice”.
În cauza Bento contra Portugaliei, în care au fost implicate un primar şi un consilier municipal, s-a apreciat de către Curte că plata unei sume de bani, ca sancţiune civilă, a reprezentat o ingerinţă a libertăţii de exprimare, fiind reluate principiile anterior expuse, potrivit cărora un om politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale, de aceea trebuind să demonstreze o mai mare toleranţă la afirmaţiile critice făcute publice, iar în acest domeniu invectiva politică trece adesea şi în planul personal.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanţa constată că, prin prisma prevederilor art. 10 din CEDO, sancţionarea ambelor părţi, chiar şi doar pe tărâmul civil al răspunderii civile delictuale, ar reprezenta o ingerinţă nejustificată asupra libertăţii lor de exprimare, instanţa urmând a respinge atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.
