În drept, potrivit dispoziţiilor art.1349 alin.(1) Cod civil: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.”, iar potrivit alin.(2): „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”, în timp ce, potrivit alin.(3): „În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.”
Conform art.1357 alin.(1) Cod civil: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.”, în timp ce, potrivit alin.(2): „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”
Potrivit art.1385 alin.(1) Cod civil: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.”, în timp ce potrivit alin.(3): „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.”
În conformitate cu dispoziţiile art.49 din Legea nr.136/1995: „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule…”
Întrucât obiectul asigurării îl constituie răspunderea civilă, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirii numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a asiguratului sau a persoanelor cuprinse în asigurare, vinovăţia acestora, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Din ansamblul probator administrat în prezenta cauză, instanţa reţine că reclamantul a făcut dovada că a fost victima unui accident rutier produs la data de 19.03.2014, stabilindu-se culpa exclusivă a intervenientului forţat ……….., respectiv celălalt conducător auto, faptul că reclamantul a suferit în urma accidentului rutier un număr de 4-5 (patru-cinci) zile de îngrijiri medicale, iar autovehiculul condus de către intervenientul forţat avea încheiată o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto cu societatea pârâtă, aspect de natură să angajeze răspunderea civilă a societăţii de asigurare.
Instanţa reţine că acţiunea directă este acţiunea civilă, pe care, în unele cazuri expres prevăzute de lege, este îndreptăţit să o promoveze creditorul, pretinzând executarea creanţei sale direct de la debitorul debitorului său, deşi reclamantul nu este parte în contractul încheiat de propriul lui debitor cu pârâtul.
Dreptul la acţiunea directă a terţului prejudiciat prin producerea unui accident rutier, împotriva asigurătorului şi la instanţa de la domiciliul său, este prevăzută expres de dispoziţiile art.115 alin.(3) Cod procedură civilă.
Referitor la cuantumul daunelor materiale solicitate de către reclamant, în cuantum de 6.694,58 lei, instanţa le va admite în parte, respectiv într-un cuantum de 3.000 lei, cu consecinţa cenzurării diferenţei daunelor materiale solicitate. În adoptarea acestei soluţii, instanţa reţine că din coroborarea probei testimoniale administrată în cauză, cu proba cu înscrisuri, rezultă că reclamantul a făcut dovada achitării unei sume de 3.000 lei pentru acoperirea daunelor materiale suferite în urma accidentului rutier. Astfel, martorii au certificat faptul că i-au împrumutat reclamantului suma totală de 3.000 lei pentru procurarea medicamentelor necesare recuperării în urma accidentului rutier, aspect care se coroborează cu proba cu înscrisuri, din care rezultă că reclamantul a efectuat cheltuieli în acest sens.
Instanţa nu poate reţine diferenţa solicitată de către reclamant cu titlu de daune materiale, întrucât nu a făcut dovada faptului că sumele de bani trimise de fratele său au fost folosite pentru suportarea cheltuielilor provocate de accidentul rutier, nefiind dovedită legătura de cauzalitate cu prejudiciul suferit, iar înscrisurile depuse de către reclamant, reprezentând cheltuieli de transport şi cheltuieli pentru analize medicale şi medicamente nu pot fi tratate distinct, ca şi cheltuieli separate, ci se includ în sumele dovedite de către reclamant, prin proba testimonială, ca fiind cheltuite în acest scop.
În privinţa daunelor morale solicitate de către reclamant, în cuantum de 30.000 lei, instanţa are în vedere că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului auto, importanţa valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.
Literatura juridică a definit dauna morală sau prejudiciul moral astfel: dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenta fizică şi psihică a omului, la sănătate și integritate corporală, la cinste, demnitate, onoare, la prestigiu social şi profesional, precum şi a altor valori .
În cazul accidentelor rutiere soldate cu victime, daunele morale sunt consecinţele negative de natură nepatrimonială cauzate unei persoane strict determinate (victima accidentului), prin fapta ilicită şi culpabilă a altei persoane (autorul accidentului), care constau în atingeri aduse personalităţii fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept nepatrimonial, prejudiciu a cărui reparare prin compensare bănească urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză mare de aproximare, iar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de victimă, atât în plan fizic cât și psihic, importanţa valorilor morale lezate acestuia, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectata situația familială, profesională și socială.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009 pronunţată în recurs, referitor la despăgubirile ce reprezintă daune morale, a statuat că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea sa nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, în cazul infracţiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Înalta Curte a mai apreciat că întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. … din 11 februarie 2011, referitor la acordarea daunelor morale statuează principiul judecării în echitate. Astfel, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.
Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
Raportând considerentele expuse anterior la situaţia de fapt, constatând că reclamantul a necesitat în urma producerii accidentului rutier un număr de 4-5 (patru-cinci) zile de îngrijiri medicale, fără să administreze vreo probă că accidentul rutier i-ar fi afectat în concret, situaţia familială, socială şi profesională, instanţa apreciază că suma de 3.000 lei cu titlu de daune morale este suficientă pentru acoperirea consecinţelor negative suferite de reclamant în urma accidentului auto.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata diferenţei de venit nerealizat ca urmare a pierderii capacităţii de muncă pe perioada 15 martie 2014 – 31 aprilie 2014, instanţa reţine că nu este întemeiat, cu consecinţa respingerii ca atare, motivat de faptul că, deşi reclamantul a dovedit că a fost în concediu medical, nu a administrat nicio probă din care să rezulte că venitul de natură salarială încasat i-ar fi fost afectat ca urmare a acestui fapt.
