Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1078/R din 23 iunie 2011
Asupra recursurilor penale de faţă, Curtea, în baza lucrărilor dosarului, constată că Judecătoria Zalău prin sentinţa penală nr.77 din 18.02.2011 în baza art.86 al. 1 din OUG 195/2002 rep. cu aplic. art. 37 lit. b) C.pen.,cu aplic. art. 74 lit. b) şi c) şi art. 76 lit. d) C.pen., a condamnat pe inculpatul P.S.C., recidivist, la pedeapsa 3 (trei) luni închisoare, cu privare de libertate pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumuri publice de către o persoană ce nu deţine permis.
În baza art.71 alin.1 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal pe durata executării pedepsei principale.
S-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de Spitalul de Urgenţă Judeţean Sălaj.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
În data de 02.05.2009, în jurul orei 06,30, după ce a consumat băuturi alcoolice în mai multe baruri din municipiul Zalău, P.S.C. s-a deplasat la locuinţa sa, unde se afla prietenul său, A.A.,care deţinea un autoturism marca „Volkswagen Passat”, la acel moment parcat lângă blocul în care locuieşte inculpatul. P.S.C. a cerut lui A.A. cheile autoturismului, inculpatul asigurându-l pe martor că „îşi găseşte şofer” care să conducă, A.A. cunoscând faptul că P.S.C. nu deţine permis . După ce a primit cheile autoturismului, inculpatul a urcat la volanul acestuia, conducându-l înspre localitatea Dioşod, iar când a ajuns între localităţile Guruslău şi Dioşod, într-o curbă uşoară la dreapta, P.S.C. a pierdut controlul volanului, autoturismul părăsind carosabilul şi răsturnându-se în şanţul din partea dreaptă a sensului de mers. Accidentul a fost observat de persoanele aflate într-un microbuz condus de F.M., care se deplasa spre Zalău (în sens invers celui de mers al inculpatului).Imediat după producerea accidentului, F.M. a oprit microbuzul, conducătorul auto şi pasagerii coborând şi observând că, în afara autoturismului implicat în accident şi oprit, după rostogolire, pe roţi, în partea stângă ( partea în care se află volanul), la o distanţă de aproximativ 10 metri, se afla P.S.C., care se îndepărta, târâş, de maşină şi apoi a leşinat, astfel că a fost solicitat ajutor medical , prin intermediul numărului de urgenţă 112.
La faţa locului au sosit un echipaj al Postului de Poliţie Hereclean şi o ambulanţă, inculpatul fiind transportat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Sălaj, unde i s-au recoltat două probe biologice la interval de o oră,ulterior constatându-se că acesta avea o îmbibaţie alcoolică în sânge de 1,00 g0 /00 la ora 10,00 şi de 0,85 g0/00 la ora 11,00.
Prin adresa nr.121069/21.05.2009, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Cluj a comunicat că P.S.C. nu figurează în baza de date ca posesor de permis de conducere.
Pe parcursul urmăririi penale, P.S.C. a negat faptul că el ar fi condus autoturismul la momentul producerii accidentului, afirmând că vehiculul ar fi fost condus de un tânăr pe care nu îl cunoştea, dar cu care consumase băuturi alcoolice în acea noapte şi a cărui propunere de a se deplasa în localitatea Diosod, o acceptase. Inculpatul a mai menţionat că respectivul tânăr a fost cel care a condus autoturismul, dar imediat după producerea accidentului acesta a fugit, iar până în prezent, deşi l-a căutat în mai multe rânduri, nu a reuşit să-l găsească.
Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut că declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu celelalte probe ataşate dosarului.
Astfel, din declaraţiile martorilor F.M., I.A. şi K.I., s-a reţinut că, imediat după producerea accidentului din data de 02.05.2009, lângă autoturismul marca „Volkswagen Passat”, nu a fost văzută altă persoană. F.M. şi I.A. au mai precizat că ei au fost primii sosiţi la locul accidentului care s-a produs într-o zonă de câmp deschis şi, din acest motiv, dacă în maşina implicată în accident ar mai fost altă persoană, ar fi văzut acest lucru. Mai mult, după sosirea ambulanţei, F.M. şi medicul de serviciu au căutat „prin împrejurimi”, pentru a vedea dacă mai existau şi alte persoane care să fi fost implicate în accident, dar nu au găsit pe nimeni.
Studiind fotografiile judiciare realizate cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului s-a putut observa că autoturismul marca „Volkswagen Passat”, a prezentat multiple avarii, mai ales în partea stângă faţă (locul şoferului). De altfel, în procesul verbal de verificare tehnică existent la dosar s-a consemnat că autoturismul nu se poate verifica datorită avariilor produse în urma accidentului. De asemenea, analizând documentele medicale existente la dosar, s-a constatat că P.S.C. a suferit un politraumatism prin accident rutier (TCC acut închis, plagă contuză faţă dorsală mâna stângă, multiple plăgi excoriate hemitorace drept, etc. Ori, este cât se poate de evident faptul că, în situaţia în care în autoturismul marca „Volkswagen Passat” s-ar fi aflat şi o altă persoană, aceasta ar fi prezentat cel puţin leziunile suferite de inculpat, ceea ce nu s-a descoperit.
Martorul A.A., în declaraţia olograf dată în 02.05.2009, a arătat că în noaptea de 01/02.05.2009, împreună cu P.S.C. şi cu alţi prieteni a consumat băuturi alcoolice într-un club din Zalău, apoi martorul s-a deplasat la locuinţa inculpatului, unde a adormit. A.A. a mai menţionat următoarele: ”Dimineaţă, în jurul orei 06:30, inculpatul a venit la mine, m-a trezit şi mi-a cerut autoturismul, pentru că avea de mers undeva cu el şi că îşi găseşte un şofer cu care să se deplaseze şi să-l conducă. I-am dat cheile de la autoturism, după care am adormit din nou”. În declaraţiile date ulterior în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei, martorul a arătat că, de fapt, inculpatul a venit dimineaţă însoţit de un băiat care a afirmat că îi va conduce autoturismul, respectiva persoană arătându-i chiar permisul, proprietarului autoturismului. A.A. nu şi-a amintit, nici el, numele ori prenumele „băiatului” despre care făcut vorbire în declaraţie. Solicitându-i-se de instanţă să explice de ce există neconcordanţe între declaraţia olografă şi cele date ulterior, A.A. a arătat că cea de mână a fost dată în grabă, el dorind să vadă maşina.
Având în vedere nepotrivirile dintre declaraţiile acestui martor în diferitele faze procesuale, instanţa a apreciat că acestea sunt nesincere, înlăturându-le.
Martorul B.A. audiat la propunerea inculpatului a declarat că l-a văzut pe P.S.C. discutând cu un tânăr în barul „S.” din Zalău, mărturia acestuia necuprinzând aspecte relevante în cauză.
Analizând întreg probatoriul administrat, instanţa a constatat că vinovăţia inculpatului a fost dovedită fără dubiu.
În drept, fapta inculpatului recidivist postexecutoriu P.S.C., care, în data de 02.05.2009, fără a deţine permis, a condus pe drumuri publice un autoturism, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumuri publice a unui autoturism de către o persoană ce nu deţine permis , faptă prevăzută de art.86 alin.1 din OUG 195/2002 rep. cu aplic. art. 37 lit. b) Cod penal.
La individualizarea pedepsei în conformitate cu prevederile art.72 Cod penal, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă stabilite de lege.
De asemenea, instanţa a avut în vedere faptul că din fişa de cazier judiciar aflată la dosar rezultă că inculpatul are antecedente penale, fiind anterior condamnat de 6 ori în cauze privind infracţiuni de furt calificat şi conducere a unor autoturisme fără a deţine permis, fapte comise atât în timpul minorităţii, cât şi ulterior. Ultima pedeapsă, de 2 ani închisoare, dispusă ca urmare a contopirii a trei sentinţe penale, a fost executată în perioada 09.03.2001-09.11.2007, rest neexecutat de 91 zile .
Faţă de condamnarea mai sus menţionată, s-a constatat că inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 37 lit. b) C. penal.
Instanţa a avut în vedere şi circumstanţele referitoare la persoana şi conduita inculpatului. P.S.C. este în vârstă de 23 de ani, are ocupaţie şi o relaţie de concubinaj de aproximativ doi ani. Potrivit referatului de evaluare întocmit în cauză, inculpatul, după executarea ultimei pedepse cu închisoarea ce i-a fost aplicată, şi-a schimbat prietenii şi preocupările, adoptând un nou mod de viaţă. Profitând de talentul artistic pe care l-a moştenit de la mamă, care a fost cântăreaţă de muzică populară în tinereţe,a început să se afirme în acest domeniu, fiind solicitat să cânte la nunţi sau la alte evenimente şi la diferite restaurante. Veniturile pe care le obţine din aceste activităţi îi asigură un trai decent, astfel că inculpatul a închiriat un apartament cu trei camere, unde locuieşte împreună cu mama şi cu prietena sa. Relaţia pe care o are cu prietena sa l-a ajutat în procesul de schimbare a vieţii sale, găsind sprijin şi înţelegere necondiţionate. Prietena inculpatului are 20 de ani şi este studentă în cadrul facultăţii „Vasile Goldiş”. S-a apreciat, de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sălaj, că principalele cauze ale comportamentului infracţional al lui P.S.C. din perioada minorităţii nu mai sunt actuale: situaţia financiară este satisfăcătoare, relaţiile cu părinţii sunt apropiate, imaginea şi relaţiile sale nu sunt afectate de trecutul său, a întrerupt legăturile cu anturajul anterior şi s-a maturizat. Din punct de vedere motivaţional, se află într-o etapă în care este hotărât să nu mai aibă astfel de experienţe, însă, ca o reminiscenţă a modului de gândire din trecut, a adoptat acelaşi mijloc de apărare învăţat pentru evitarea răspunderii penale – negarea comportamentului său infracţional. S-a mai apreciat că inculpatul prezintă perspective medii de reintegrare în societate, având în vedere motivaţia de schimbare şi factorii inhibitori menţionaţi mai sus, dar, totodată, se consideră că, pentru a obţine rezultate de lungă durată în procesul de schimbare , P.S.C. are nevoie de susţinere de specialitate.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că inculpatul l-a despăgubit pe A.A., cumpărându-i un autoturism similar şi a avut o atitudine corespunzătoare după comiterea infracţiunii, prezentându-se în faţa organelor judiciare, astfel că a reţinut în beneficiul acestuia circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 alin.1 lit.b) şi c) Cod penal şi, în consecinţă, dând eficienţă dispoziţiilor art.76 alin.1 lit.d) Cod penal, i-a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul general.
Faţă de toate aceste împrejurări, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 3 luni, cu executare în regim de detenţie, va fi de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art.52 Cod penal, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare şi de prevenţie eficient. Totodată, prin aplicarea pedepsei în acest cuantum, se acordă o nouă şansă inculpatului pentru a se reintegra mai repede în familie şi societate.
În urma accidentului, P.S.C. a suferit leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale. În cursul urmăririi penale, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 202,56 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ale victimei P.S.C.
Instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea exercitată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, pentru următoarele considerente: infracţiunea de conducere a unui autoturism pe drumuri publice de către o persoană ce nu deţine permis este o infracţiune de pericol, iar nu una de prejudiciu, cu efecte complexe. În raport cu prevederile art. 14 alin. 1 şi 2 C.p.p., acţiunea civilă ce poate fi alăturată celei penale are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, răspundere care, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civil nu poate fi antrenată decât dacă fapta a cauzat altuia un prejudiciu. Prin urmare, se impune ca numai o atare faptă să poată constitui temei pentru alăturarea acţiunii civile celei penale. Prin decizia nr. 29/02.06.2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a poseda permis de conducere nu va soluţiona şi acţiunea civilă exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în timpul săvârşirii infracţiunii rutiere. Pe de altă parte, în decizia nr. 1/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a hotărât că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Instanţa, în prezenta cauză, nu poate acorda despăgubiri civile ce derivă dintr-un alt act, distinct de cel incriminat prin textul prevăzut de art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 rep. De altfel, în faza de cercetare judecătorească, deşi a fost citat la fiecare termen, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău nu a mai precizat dacă îşi menţine sau nu constituirea de parte civilă.
În acelaşi timp, acţiunea exercitată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, avându-se în vedere posibilitatea recuperării contravalorii cheltuielilor de spitalizare pe calea unei acţiuni civile distincte, promovată faţă de P.S.C..
Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Zalău şi inculpatul P.S.C..
Prin motivele scrise şi orale, Parchetul a solicitat casarea hotărârii judecătoriei pentru netemeinicie sub aspectul laturii penale şi nelegalitate în privinţa laturii civile. S-a învederat că în mod greşit s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev.de art.74 C.pen.întrucât nici fapta şi nici persoana inculpatului nu recomandau aplicarea acestui text de lege, iar pe de altă parte, infracţiunea vizată de art.86 din OUG 195/2002 fiind una de pericol, instanţa trebuia să respingă ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de Spitalul Judeţean Sălaj şi nu să o lase nesoluţionată. În sinteză, se solicită aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în sarcina inculpatului, vinovăţia acestuia fiind dovedită în afara oricărui dubiu prin declaraţiile martorilor F.M., I.A. şi K.I..
Prin motivele scrise şi orale, inculpatul P.S.C. a solicitat casarea sentinţei judecătoriei şi a se dispune achitarea sa în temeiul art.10 lit.c rap.la art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen.întrucât nu el este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, ci o altă persoană, al cărei nume nu-l cunoaşte. Învederează că niciuna din probele testimoniale administrate în speţă, nu probează vinovăţia sa, astfel că această soluţie se impune cu prisosinţă.
Curtea examinând recursurile promovate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Cu privire la recursul Parchetului:
Examinând sentinţa instanţei de fond, se constată că recursul parchetului este fondat întrucât în mod nejustificat şi netemeinic au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante vizate de art.74 C.pen.
Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.74 C.pen.sau a altora asemănătoare nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art.74 C.pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente privitoare la persoana infractorului.
Constatarea uneia sau a mai multor împrejurări din cele enumerate în art.74 C.pen., ori a altora asemănătoare, nu justifică – prin ea însăşi – considerarea lor ca circumstanţe atenuante şi, pe cale de consecinţă, reducerea ori schimbarea genului pedepsei.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci lăsată la aprecierea acesteia. În considerarea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de pericol social concret al faptei comise, la urmările ei, la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, precum şi la orice alte elemente privitoare la persoana făptuitorului.
În speţă, în raport cu gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care, după ce în prealabil, cu o noapte înainte a consumat băuturi alcoolice, ulterior, în dimineaţa zilei de 2 mai 2009 a condus un autovehicul pe drumurile publice, fără a poseda permis de conducere, fiind implicat într-un accident, în mod corect s-a considerat de către parchet că, în cauză nu se justifică aplicarea art.74, 76 C.pen.
Acţiunea de conducere a unui autovehicul pe un drum public, de către o persoană ce nu posedă permis de conducere, are întotdeauna ca rezultat o stare de pericol pentru securitatea circulaţiei rutiere, care constituie obiectul ocrotirii penale. Acest pericol este inseparabil legat de materialitatea faptei, indiferent de împrejurările în care s-ar comite aceasta.
Este vorba, deci, de un pericol abstract, implicat în mod necesar de săvârşirea acţiunii constitutive, şi nu concret, cum ar rezulta, în fiecare caz în parte, din circumstanţele în care a avut loc săvârşirea faptei şi din urmările produse ori care s-ar fi putut produce pentru persoane sau bunuri.
Fiind implicat în mod necesar de elementul material al infracţiunii, rezultatul – starea de pericol pentru traficul rutier – nu trebuie dovedit; el există în aceeaşi măsură în care există şi acţiunea constitutivă a faptei penale.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană ce nu posedă permis de conducere, are ca rezultat o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere. Această urmare este inerentă elementului material al infracţiunii şi se produce în momentul în care punerea în mişcare şi deplasarea autovehiculului dobândeşte semnificaţia unei „conduceri” pe drumurile publice a acestuia. În acel moment are loc şi consumarea infracţiunii.
Instanţa apreciază că mobilul sau scopul ce stă la baza comiterii faptei este indiferent pentru existenţa infracţiunii, dar el poate constitui un element de apreciere în operaţia de individualizare judiciară a sancţiunii.
Sub aspectul circumstanţelor personale, se constată că inculpatul a dat dovadă de nesinceritate, iar în acelaşi timp din fişa de cazier judiciar, rezultă că a comis această infracţiune în stare de recidivă postexecutorie, până în prezent recurentul suferind condamnări pentru fapte similare, dar şi pentru numeroase infracţiuni de furt calificat, ceea ce dovedeşte o perseverenţă deosebită şi implicarea sa repetată în câmpul infracţional.
În fine, infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, este o infracţiune de pericol, acest pericol constând tocmai în aceea că legea a stabilit că, a conduce un autovehicul fără permis, constituie infracţiune şi nu contravenţie. Pericolul unei astfel de fapte este obiectiv, legal, şi efectiv. Aşa încât, a considera că o astfel de faptă este lipsită de pericolul social al unei infracţiuni, ar însemna că se adaugă la lege, scoţându-se din sfera penalului ceea ce însăşi legea stabileşte a fi infracţiune.
Considerarea lipsei de pericol social al unei infracţiuni poate fi reţinută numai în cazul infracţiunilor de rezultat, situaţie în care pericolul social are o arie mai vastă, cu elemente multiple de apreciere a acestuia. Aceasta, spre deosebire de infracţiunile de pericol, ca şi în speţă, când acest pericol există fără dubiu.
În concluzie, atâta vreme cât inculpatul a condus autoturismul fără a poseda permis de conducere, într-o zonă cu o circulaţie intensă, pe o distanţă apreciabilă, de aproximativ 20 km, din loc.Zalău – Dioşod, ar fi greşită aprecierea instanţei de recurs că fapta comisă nu ar prezenta pericolul social al unei infracţiuni, iar soluţia de reducere a pedepsei prin recunoaşterea de circumstanţe atenuante, ar fi netemeinică, nepunând în evidenţă periculozitatea deosebită a infracţiunii şi a inculpatului, potenţată de atitudinea acestuia de totală nesinceritate în toate fazele procesului penal.
Potrivit art.72 din Codul penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Sub aspectul individualizării pedepsei în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptelor comise, agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii lor, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la aceasta, este recidivist, aşa cum rezultă din fişa de cazier.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. – 52 alin.1 – , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea va ţine seama că acţiunea inculpatului a avut drept consecinţă o stare de pericol pentru siguranţa traficului rutier, a şi provocat un accident, răsturnându-se cu autovehiculul, ca urmare a lipsei abilităţilor necesare în pilotarea acestuia, împrejurări care coroborate cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz.art.1 din Codul penal, ce prevăd că “legea penală apără…persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Pentru motivele ce preced, se va admite ca fondat în baza art.385/15 pct.2 lit.d C.proc.pen.recursul declarat de Parchetul de pe Judecătoria Zalau, împotriva sentintei penale nr. 77 din 18 februarie 2011 a Judecătoriei Zalau, pe care o va casa în latura penala a cauzei si rejudecând în aceasta limită:
Va condamna pe inculpatul P.S.C., în baza art. 86 al.1 din OUG 195/2002 cu aplic. art. 37 lit.b Cod penal pentru infractiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoana ce nu posedă permis de conducere, la o pedeapsa de 1 (un) an inchisoare. Se va face aplicarea art. 71 si art. 64 lit.a,b Cod penal. Se vor mentine restul dispozitiilor sentintei.
Solicitarea din recursul parchetului, ca acţiunea civilă exercitată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău să fie respinsă ca inadmisibilă, nu poate fi primită, având în vedere posibilitatea recuperării contravalorii cheltuielilor de spitalizare pe calea unei acţiuni civile distincte, promovată faţă de P.S.C..
Cu privire la recursul inculpatului:
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Având în vedere apărarea formulată de inculpatul P.S.C., în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, curtea reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că:”principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr.6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Raportând conţinutul recursului inculpatului, motivele invocate, la actele şi probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea constată că recursul acestuia împotriva sentinţei judecătoriei este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Inculpatul P.S.C. nu a recunoscut infracţiunea reţinută în sarcina sa, astfel că în stabilirea vinovăţiei acestuia, instanţa de judecată a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declaraţia sa.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).
Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art.197 alin.2 C.proc.pen.
Instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului numai in situatia in care probele strinse in cursul urmaririi penale si verificate in cursul cercetarii judecatoresti, dovedesc in mod cert, că fapta a fost savirsita de inculpat.
Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala, „urmarirea penala are ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenţa infractiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea raspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.
Art. 289 Cod pr.penala dispune ca „judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in şedinţă, oral, nemijlocit si in contradictoriu”.
Astfel, probele strinse in cursul urmaririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strinse in cursul urmaririi penale trebuie verificate in activitatea de judecata de catre instanta, in şedinţă publică in mod nemijlocit, oral şi in contradictoriu.
Numai dupa verificarea efectuata, in aceste conditii, instanta poate retine motivat, ca exprima adevărul, fie probele de la urmarire penala, fie cele administrate in cursul judecătii.
Pe de alta parte, in raport de dispozitiile art. 62, 63 Cod pr.penala, cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 Cod pr.penala, hotarirea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa judecătii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lanţ deductiv, fara discontinuitate.
Ori, in cauza, probele strinse in cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate in faza judecătii, dovedesc, in mod cert, ca autorul infractiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără permis este inculpatul P.S.C. şi că fapta a existat în realitate.
Toţi martorii indicaţi în rechizitoriul parchetului au fost audiaţi nemijlocit de către Judecătoria Zalău.
Astfel, martorul I.A. în faţa instanţei arată textual „la momentul respectiv m-am apropiat de maşina răsturnată ce se afla la 10 m în afara carosabilului şi l-am văzut pe inculpat întins pe jos…inculpatul era căzut la cca 5 m de maşină, iar lângă aceasta nu am văzut alte persoane, în afara lui şi nicio altă persoană străină fugind sau îndepărtându-se de locul accidentului”.
De asemenea, martora K.I. în declaraţia din faţa judecătoriei, precizează că: „autoturismul se afla pe roţi, iar în partea stângă a acestuia am văzut un băiat care nu părea a fi conştient şi despre care am crezut că a fost scos din interior de nişte muncitori. Între persoanele care se aflau la locul accidentului era şi numitul F.M.”.
Declaraţia martorei K. se coroborează perfect cu declaraţia martorului F.M. atât din faza de urmărire penală, cât şi din faţa instanţei care atestă: „când am oprit în apropiere la aproximativ 15 m de locul unde maşina s-a răsturnat, nu am observat nicio persoană care să fugă pe câmp, singura persoană găsită lângă autoturism a fost inculpatul. Ba chiar am observat iniţial că un tânăr se îndepărta de autoturism mergând târâş, când ne-am apropiat de el reuşise să se îndepărteze 12 m de maşina accidentată, acesta a vrut să se ridice, dar a leşinat imediat. După sosirea ambulanţei, împreună cu medicul acesteia am căutat pe o rază de 50 m în jurul autoturismului, pentru a nu exista vreo persoană căzută în zonă. Nu am văzut ca din acel autoturism să se îndepărteze vreo persoană”. Curtea reţine că martorul F.M. a ajuns la locul accidentului, imediat după survenirea acestuia la cca 1 minut, astfel că a reuşit să observe toate amănuntele, inclusiv prezenţa singulară a inculpatului în autovehiculul răsturnat.
Martorii audiaţi în faţa instanţei de judecată şi-au menţinut declaraţiile date în faţa procurorului.
Declaraţia martorului A.A. atât din faza de urmărire penală, cât şi din faţa instanţei, vor fi înlăturate ca nesincere, fiind date de complezenţă, pentru a uşura răspunderea penală ce-i incumbă inculpatului, necoroborându-se cu depoziţiile martorilor inainte menţionaţi. Susţinerile atât ale martorului, cât şi ale inculpatului, că autoturismul ar fi fost condus de către o altă persoană a cărei identitate nu o cunosc, nu pot fi primite, nefiind credibil că cineva îşi poate încredinţa un bun de o valoare însemnată cum este un autovehicul, unei terţe persoane, despre care nu cunoaşte nimic, nici dacă posedă sau nu permis de conducere, nici dacă îl va mai restitui, iar pe de altă parte, nimeni nu acceptă să fie tras la răspundere penală pentru activitatea infracţională desfăşurată de altcineva, în acest context străduindu-se să depună diligenţe maxime pentru aflarea identităţii acesteia.
Din vastul material probator existent la dosar, rezultă că declaraţia inculpatului P.S.C. este nesinceră, ea necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, condiţie în care va rămâne fără valoare sub aspectul aflării adevărului.
Potrivit art. 69 C.proc.pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu , anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi” iar nu „servesc” doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen.exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.
Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi recurs au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Cum, potrivit art.64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului.
Pe de altă parte, declaraţiile inculpatului date în faza judecăţii şi în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.
Judecătoria Zalău a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpatului.
Curtea de Apel analizând probele administrate (proces verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile martorilor F.M., I.A., K.I.), constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunii vizate de art.86 alin.1 din OUG 195/2002 cu aplicarea art.37 lit.b C.pen.
Deşi inculpatul a negat constant comiterea faptei, afirmând că a fost condamnat pe nedrept, susţinerile acestuia nu au suport probator.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Inculpatul recurent a încercat să plaseze asupra altor persoane vinovăţia săvârşirii faptei, susţinând că nu el a a condus autovehiculul pe drumurile publice fără permis, fără a putea indica în concret, cine anume din incinta sau afara discotecii să o fi putut săvârşi.
În raport de starea de fapt prezentată mai sus, este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului, în baza art. 10 lit.c şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen., deoarece evidenţa identităţii dintre autor şi persoana inculpatului este indubitabilă.
Întrucât condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din CEDO cu referire la art.66 şi art.5/2 C.proc.pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
Aşa fiind, recursul inculpatului se va respinge ca nefondat în baza art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)
