Reclamantele nu pot invoca nelegala lor citare prin aceea că actele de procedură au fost primite la domiciliul procesual ales de o altă persoană, iar nu de către reclamante personal, cât timp nu au indicat numele mandatarului cărora le-au transmis dreptul de a primi citaţiile în numele lor şi nici nu au precizat un alt domiciliu sau nu au depus la dosar acte din care acesta să rezulte, dând posibilitatea instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 93 cod procedură civilă- teza a II-a .
Prin sentinţa nr. 2176 din 4 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 4258/101/2012, s- a admis acţiunea formulată de reclamantele B.A.A., T.I.M., Ţ.A.C., P.C.T., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Mehedinţi.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantelor dobânda legală pentru sumele datorate şi rămase neexecutate din sentinţele nr. 824/12.05.2009 şi nr. 837/03.04.2008 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, începând cu data pronunţării respectivelor sentinţe şi până la data plăţii integrale a sumelor datorate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în esenţă, sub aspectul încălcării prevederilor O.U.G. nr.71/2009- în sensul că această ordonanţă, astfel cum a fost modificată, prevede o procedură specială de executare, de eşalonare a plăţilor, aşa încât, creanţele, nefiind ajunse la scadenţă, nu sunt exigibile şi nu se poate solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare iar, pe de altă parte, legiuitorul a stabilit şi modalitatea de acordare a daunelor interese, prin actualizarea sumelor datorate, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
Prin decizia civilă nr.9440 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii.
Instanţa de recurs a apreciat că în speţă nu se poate reţine că neexecutarea la termen a obligaţiilor de plată a drepturilor băneşti stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu are nici o justificare. Aceasta este cauzată de dificultăţile de ordin financiar ale statului, care au determinat emiterea unui act normativ, ce prevede atât modalitatea de plată, pentru acoperirea prejudiciului, prin actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a sumelor stabilite prin titlurile executorii, precum şi eşalonarea plăţilor datorate, respectiv O.U.G. nr.71/2009 cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011.
Această ordonanţă a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, fiind declarată constituţională şi, de asemenea, in mai multe cauze, instanţa de contencios european a considerat anumite perioade de prelungire a procedurilor de executare a unor datorii, ca intrând în marja de apreciere a statului, sub aspectul duratei procedurii, în condiţii de excepţie, date. Mecanismul eşalonării plăţii a fost considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care sunt respectate anumite condiţii, şi anume: tranşe de efectuare a plăţilor precis determinate, termen rezonabil de efectuare a acestora şi identificarea resurselor financiare necesare achitării acestor sume; în acest sens a fost şi soluţia CEDO în cauza Dumitru şi alţii împotriva României, din 4 septembrie 2012.
Prin urmare, apreciind că nu există culpă din partea Statului şi a instituţiilor sale, în executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, Curtea a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de fond, de obligare a pârâţilor la plata dobânzilor, este nelegală şi netemeinică.
La data de 21.12.2012 contestatoarele B.A.A., T.I.M., Ţ.A.C., P.C. T. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în recurs, sub nr. 9440 din 9 octombrie 2012, invocând faptul că nu au fost legal citate pentru termenele de judecată din 25 septembrie 2012, când s-au închis dezbaterile, 2 octombrie 2012 şi 9 octombrie 2012, când s-a amânat pronunţarea.
S-au făcut aprecieri asupra fondului recursului, solicitându-se admiterea acesteia.
Contestaţia în anulare nu este fondată, urmând să fie respinsă pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 317 pct. 1 cod procedură civilă, împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile poate fi promovată contestaţie în anulare atunci când partea nu a fost legal citată pentru termenul de judecată când s-a judecat pricina.
Potrivit art. 90 cod procedură civilă înmânarea citaţiei şi a actelor de procedură se face la domiciliul celui citat, aşa cum este el indicat în cererea de chemare în judecată sau în cererea de declarare a căii de atac. Art. 93 cod procedură civilă stabileşte că atunci când partea îşi alege un domiciliu procedural, este obligată să indice numele mandatarului, adică numele persoanei care este îndreptăţită să primească, în numele său, actele de procedură ce i se comunică la domiciliul ales. În cazul în care acest mandatar nu este indicat, textul dispune ca actele de procedură să fie comunicate la domiciliul părţii.
În speţă, se constată că reclamantele au indicat prin cererea de chemare în judecată că au domiciliul la sediul instituţiei unde lucrează, acelaşi domiciliu fiind indicat şi în contestaţia în anulare.
În toate fazele procesuale citarea reclamantelor s-a făcut la adresa indicată ca domiciliu ales, actele de procedură ( citaţii şi comunicarea sentinţei ) fiind primite, în numele reclamantelor, de un angajat al instituţiei, persoana însărcinată în mod curent cu primirea corespondenţei.
Reclamantele aveau obligaţia impusă de art. 93 cod procedură civilă de a preciza numele persoanei care poate să primească actele de procedură la domiciliul ales, însă numele mandatarului nu a fost indicat iar citarea lor la domiciliu nu s-a putut face deoarece nu s-au precizat domiciliile şi nu s-au depus la acte la dosar din care aceste domicilii să rezulte.
Lipsa de diligenţă a reclamantelor, care nu au respectat obligaţia ce le era impusă prin art. 93 cod procedură civilă, duce la concluzia că au fost de acord, implicit, ca actele de procedură ce le sunt comunicate în cursul procesului să fie primite de funcţionarul instituţiei care primeşte corespondenţa.
Neregularitatea citării constituie un motiv de nulitate relativă a actelor de procedură şi a hotărârilor judecătoreşti, care poate fi invocată de partea vătămată în condiţiile art. 105 alin 2 cod procedură civilă, adică atunci când prejudiciul produs nu poate fi înlăturat altfel decât prin anularea actului.
Art. 108 alin 4 cod procedură civilă dispune, însă, că nimeni nu poate invoca neregularitatea produsă prin propriul său fapt, pentru că o astfel de conduită ar fi o manifestare a relei credinţe procesuale, care nu poate fi validată juridic.
Aşadar, reclamantele nu pot invoca nelegala lor citare prin aceea că actele de procedură au fost primite la domiciliul procesual ales de un alt angajat, iar nu de către reclamante personal, cât timp nu au indicat numele mandatarului cărora le-au transmis dreptul de a primi citaţiile în numele lor şi nici nu au precizat un alt domiciliu sau nu au depus la dosar acte din care acesta să rezulte, dând posibilitatea instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 93 cod procedură civilă- teza a II-a .
Instanţa are în vedere faptul că potrivit art. 725 cod procedură civilă drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, aşa încât reclamantele nu pot invoca propria lor culpă ca premisă de fapt a promovării contestaţiei în anulare.
În practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de acces la instanţă implică, printre altele, posibilitatea părţilor de a participa efectiv la proces, de a propune probe şi de a avea oportunitatea de a-şi exprima punctul de vedere. Primul pas în acest sens a fost considerat ca fiind citarea lor corectă şi comunicarea hotărârilor pentru a le putea contesta(cauza Capital Bank Ad c. Bulgariei, nr. 49429/99, hotărârea din 24 noiembrie 2005). Curtea a arătat că instanţele trebuie să dea dovadă de diligenţă suficientă şi să ia toate măsurile ce se pot aştepta, în mod rezonabil, de la ele pentru a-i cita pe justiţiabili( cauza Miholpa c. Letoniei, nr. 61655/00, hotărârea din 31 mai 2007).
Curtea Europeană a arătat că revine în primul rând celor interesaţi să depună orice diligenţă pentru protejarea propriilor interese (cauza Agapito Maestre Sanchez c. Spaniei, nr. 29608/02, hotărârea din 4 mai 2004) şi că autorităţile judiciare nu sunt răspunzătoare pentru faptul ca reclamantul nu a luat măsurile corespunzătoare pentru a asigura primirea efectivă a corespondenţei trimisă la adresa indicată chiar de el (cauza Oleksiy Grygorovych Boyko c. Ucrainei, nr. 17382/04 hot din 23 octombrie 2007).
Concluzia care se impune este aceea că reclamantele au fost legal citate la instanţa de recurs, dovezile de citare fiind ataşate la dosar la filele 9-12, actele de procedură fiind primite la adresa indicată în acţiune ca fiind domiciliul procesual şi cuprinzând toate elementele prevăzute de art. 88 şi 92 cod procedură civilă.
Cum judecata în recurs s-a făcut după ce părţile au fost legal citate iar pentru termenele când s-a amânat pronunţarea nu mai era necesară citarea părţilor, fiind menţinută procedura de la termenul când s-au închis dezbaterile, nu sunt incidente dispoziţiile art. 317 pct. 1 cod procedură civilă.
Prin urmare, contestaţia în anulare se va respinge ca nefondată.
