Citarea părţilor. Păstrarea termenului în cunoştinţă după disjungere

Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 5310/R din 19 decembrie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 1542/F/12.09.2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud s-au respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta S.N.T.F.M.C.M. S.A. Bucureşti, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.N.T.F.M.C.M. SA – Sucursala Transilvania.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta B.P.I.C., prin Sindicatul „Libertatea Căi Ferate” Cluj, împotriva pârâtelor S.N.T.F.M.C.M. SA Bucureşti şi S.N.T.F.M.C.M. SA – Sucursala Transilvania şi în consecinţă:

– au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului/tei salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, sumă indexată cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective;

– au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului/tei ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de „Ziua feroviarilor”, Paşti şi Crăciun pentru anul 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, sumă indexată cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective;

– au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului/tei suma ce reprezintă echivalentul a 6 (şase) salarii de bază brute  negociate, sumă actualizată cu rata inflaţiei, pe perioada cuprinsă între data concedierii şi data plăţii efective, cu titlu de plată compensatorie.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului/tei de obligare a pârâtelor la plata contravalorii bonurilor de masă neeliberate pentru perioada 01.04.2009-31.12.2009, echivalentul zilelor lucrătoare prestate de reclamant/ă x 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului/tei suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:

„Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj, reclamatul/ta B.P.I.C., împreună cu alţi  reclamanţi, prin Sindicatul „Libertatea Căi Ferate” Cluj, au chemat în judecată pe pârâtele S.N.T.F.M.C.M. S.A. Bucureşti şi S.N.T.F.M.C.M. S.A.- Sucursala Cluj solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, la plata indexată către fiecare reclamant din acel dosar a: salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă; ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de „Ziua feroviarilor”, Paşti şi Crăciun pentru anul 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare;  contravaloarea bonurilor de masă neeliberate începând cu luna aprilie 2009, echivalentul zilelor lucrătoare prestate de reclamant/ă x 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă .

În motivare s-a arătat că potrivit Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, înregistrat la Direcţia de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti sub nr. 1632/29.03.2007, prelungit prin actul adiţional nr. 2093/08.04.2008 şi apoi CCM înregistrat sub nr.2584/04.06.2009, – art. 30- pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv; art.64 reglementează dreptul salariaţilor de a beneficia de un ajutor material de  sărbătorile de paşti şi de crăciun, precum şi de premiere pentru Ziua feroviarului iar art.74  le dă dreptul la acordarea tichetelor de masă potrivit legislaţiei în vigoare. Se susţine că  reclamanţii nu au primit salariul suplimentar  pentru anii 2007, 2008 şi 2009, ajutorul pentru Paşti, Crăciun şi Ziua feroviarului  2009 şi nici tichetele de masă începând cu luna aprilie 2009 deşi contractul colectiv de muncă la nivel de unitate constituie legea părţilor.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 40 alin. 2 lit. c, art. 236 alin. 1, 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii, art. 30 alin. 1, art. 31 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Acţiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 285 din Codul muncii.

Tribunalul Cluj, a disjuns din acel dosar  acţiunea formulată de 105 reclamanţi care au domiciliul în judeţul Bistriţa Năsăud, a format dosarul nr.xxx/117/2011 şi, apoi, prin sentinţa civilă nr.623/2011 a declinat acţiunea  celor 105 reclamanţi, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cauza fiind înregistrată la această instanţă sub nr. yyy/112/2011, dosar din care, prin încheierea  din data de 13.07.2011 au fost disjunse acţiunile reclamanţilor fiind formate 105 dosare,  acţiunea reclamantului fiind înregistrată sub nr. de mai sus.

În dosarul nr.yyy/112/2011, anterior disjungerii, la data de 27.06.2011,  45 din cei 105 reclamanţi iniţiali, printre care şi reclamantul din prezentul dosar, prin avocat ales, au formulat completare de acţiune, prin care, pe lângă cererile iniţiale, au solicitat obligarea pârâtelor la plata  către fiecare reclamant a sumei ce  reprezintă echivalentul a 6(şase) salarii de bază brute  negociate, sumă actualizată cu rata inflaţiei, cu titlu de plată compensatorie, ca urmare a concedierii, arătând în motivare că,  reclamantul din prezentul dosar, a fost concediat în anul 2011 şi, potrivit  contractului colectiv de muncă aplicabil este îndreptăţit să beneficieze de salarii compensatorii echivalent cu 6 salarii de bază  brute negociate şi că pârâtele nu i-au achitat această plată compensatorie.

Pârâta S.N.T.F.M.C.M. S.A. Bucureşti, legal citată, a formulat întâmpinare în dosarul nr.yyy/112/2011, anterior disjungerii acţiunilor, întâmpinare care se află depusă şi în prezentul dosar la filele 49-55, prin care au fost invocate mai multe excepţii,  urmând să fie analizate cele unite cu fondul prezentei cauze, celelalte fiind soluţionate potrivit preambulului prezentei hotărâri.

În ce priveşte reclamantul/ta din prezenta acţiune  pârâta a  invocat următoarele excepţii:

1. excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de  sentinţa civilă  pronunţată în dosarul nr.zzz/112/2009 în care a avut calitatea de reclamant/ă, cu aceiaşi pârâţi şi în care a solicitat premierea pentru Ziua feroviarului 2006-2008;

2. excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile.

S-a subliniat faptul că la nivelul societăţii pârâte şi al sucursalelor sale s-au constituit comisii mixte patronat-sindicate, ale căror atribuţii sunt cele de analiză a sesizărilor sindicatelor în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă şi a contractului individual de muncă. Obligaţia sesizării prealabile a acestor comisii este prevăzută de art. 117 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 valabil până în anul 2010;

3. excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de data sesizării instanţei, 11.05.2011.

Se susţine că drepturile solicitate de reclamant nu au natură salarială şi nici nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, ele avându-şi izvorul în contractul colectiv de muncă astfel că sunt incidente dispoziţiile art.283 alin.1 litera „e” din Codul muncii, întrucât se invocă neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, termenul de prescripţie fiind de 6 luni, termen împlinit la data formulării acţiunii.

Pe de altă parte, în ce priveşte prima pentru Ziua Feroviarului 2008, ajutorul pentru paşti 2008 au fost scadente la 23.04.2008 şi respectiv 27.04.2008, astfel că în privinţa acestora este împlinit şi termenul de prescripţie de 3 ani. 

4. excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ce priveşte  drepturile solicitate, în privinţa ajutoarelor pentru Paşti şi Crăciun şi premierea pentru Ziua Feroviarului, pentru anii 2009 şi 2010, potrivit CCM înregistrat sub nr.2584/04.06.2009, procesului verbal semnat de părţile semnatare ale CCM la nivel de unitate din 03.06.2009 şi actului adiţional la CCM nr.1713/21.04.2010, aceste drepturi au fost suspendate de comun acord şi nu se acordă pentru aceşti ani iar în privinţa  salariului suplimentar pentru anul 2008/2009 sunt incidente dispoziţiile OUG nr.81/1997 respectiv  unitatea nu a avut posibilităţi materiale să le plătească, societatea înregistrând pierderi.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată

În privinţa salariului suplimentar se arată că prevederile art. 30 din contractul colectiv de muncă, invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor formulate, nu obligă societatea să plătească salariaţilor salariul suplimentar, ci instituie doar posibilitatea unei asemenea plăţi.

Sumele necesare plăţii acestui salariu provin din veniturile realizate de societate iar în anii 2008 şi 2009 veniturile nu au acoperit cheltuielile, la nivelul societăţii înregistrându-se pierderi.

Plata salariului suplimentar a fost condiţionată de existenţa veniturilor în acest sens, care rămân după acoperirea cheltuielilor.

Pârâta a formulat apărări în privinţa  ajutoarelor materiale de Paşti, Crăciun şi premierea pentru ziua feroviarului în privinţa anilor 2008 şi 2009, deşi instanţa a fost investită doar  cu privire la drepturile aferente anului 2009, susţinând că potrivit art.64 alin.1 şi 2 din CCM la nivel de unitate  aceste ajutoare se stabilesc de Consiliul de Administraţie şi în speţă o astfel de hotărâre nu există şi pentru acordare a acestor sume trebuie parcursă o anumită procedură, procedură care nu a fost  îndeplinită în cauză. Aceste ajutoare se acordă din venituri proprii şi nu din alocaţii bugetare iar pârâte nu a dispus de fonduri cu această destinaţie.

Pe de altă parte potrivit art.64 alin.1 din CCM pe anul 2009/2010 aceste drepturi au fost suprimate pentru  anii 2008 şi 2009.

În legătură cu plăţile compensatorii solicitate de reclamant , pârâta  a solicitat respingerea acestei cereri arătând că  astfel de drepturi sunt prevăzute în CCM la nivel de ramură transporturi însă acesta nu poate fi invocat întrucât  pârâtei i s-a negat dreptul la negociere, fiind negat astfel dreptul partenerilor socialei  de a negocia  eventuale plăţi compensatorii şi drept urmare,  în baza acestui contract colectiv de muncă, nu se poate naşte un drept individual în favoarea reclamantului.

Pe de altă parte,  reclamantul a fost  concediat potrivit OG nr.9/201o, , fiind disponibilizat urmare a  restructurării şi reorganizării societăţii, în cadrul unei concedieri colective şi drepturile cuvenite  sunt  cele prevăzute în acest act normativ, act cu caracter special derogator de la prevederile CCM la nivel de ramură transporturi, fiind inadmisibilă cumularea drepturilor  prevăzute în cele două acte.

 Pârâta s-a opus  ca  în eventualitatea în care acţiune ava fi admisă să fie obligată la plata indexată a sumelor solicitate.

În ce priveşte cererea de obligare la plata c/v tichetelor de masă  pârâta nu a formulat apărări în scris.

Pârâta iniţială de rând 2, S.N.T.F.M.C.M. S.A. – Sucursala Cluj, în fiinţă la data promovării acţiunii(10.02.2010) a formulat întâmpinare atât în dosarul Tribunalului Cluj, nr.ttt/117/2010 prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu are personalitate juridică iar drepturile solicitate  decurg din CCM  la care nu a fost parte, parte fiind S.N.T.F.M.C.M..

După declinarea acţiunilor la Tribunalul BN  s-a depus întâmpinare din partea Sucursalei Transilvania în dosarul nr.yyy/112/2011, anterior disjungerii, sucursală care  este rezultatul reorganizării pârâtei iniţiale, reorganizare  ce a avut loc  în timpul procesului şi în urma căreia drepturile şi obligaţiile sucursalei Cluj au fost preluate de Sucursala Transilvania, care a dobândit astfel calitatea de pârâtă, prin întâmpinare  reiterându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive .

Analizând prioritar excepţiile invocate, conform art. 137 C.proc.civ., în ordinea lor firească, tribunalul reţine că acestea nu sunt întemeiate.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Sucursala Transilvania a S.N.T.F.M.C.M. S.A., nu poate fi reţinută în condiţiile în care această pârâtă are calitatea de angajator, contractele de muncă fiind încheiate cu fosta sucursală Cluj,  a cărei continuatoare este pârâta  şi locul de muncă al reclamantului este în cadrul sucursalei pârâte astfel încât, prin prisma art. 41 alin. 2 C.pr.civ., chiar dacă nu are personalitate juridică dar are organe proprii de conducere, numite de societatea-mamă, poate sta în judecată ca pârâtă.

Toate excepţiile invocate de pârâta S.N.T.F.M.C.M. S.A.  nu sunt întemeiate şi vor fi respinse ca atare.

Excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1196/F/2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud în dosarul nr. zzz/112/2009, va fi respinsă ca neîntemeiată, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de obiect întrucât, prin sentinţa respectivă  s-a soluţionat cererea reclamantului având obiect acordarea premiul pentru „ziua feroviarului” pentru anii 2006, 2007 şi 2008 or, în prezentul dosar, se solicită premiul pentru „Ziua feroviarului” pentru anul 2009, precum şi celelalte drepturi, anterior arătate (premiul anual pentru anii 2007, 2008 şi 2009, tichete de masă şi ajutoarele pentru Paşti şi Crăciun, pentru anul 2009).

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile este neîntemeiată întrucât, în temeiul principiului liberului acces la justiţie, orice persoană se poate adresa instanţei în vederea realizării dreptului pretins.

Nu există niciun text de lege care să instituie expres obligativitatea îndeplinirii vreunei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Procedura sesizării comisiilor mixte patronat-sindicate, invocată de pârâtă, este însă una cu caracter administrativ şi nicidecum administrativ-jurisdicţional.

Conform art. 21 alin. 4 din Constituţie, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative.

Fiind vorba de o jurisdicţie facultativă, persoana interesată are posibilitatea de opţiune între a se adresa organului administrativ – comisia mixtă patronat-sindicate – sau a se adresa instanţei de judecată.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este de asemenea neîntemeiată

Obiectul acţiunii îl constituie plata salariului suplimentar, acordat pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic (adică salariul al 13-lea), echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, ajutoarele de Paşti , Crăciun, Ziua Feroviarului, tichete de masă.

Conform art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Ca atare, pornind de la această reglementare legală, rezultă că toate drepturile solicitate de reclamant sunt venituri asimilate salariilor.

Fiind evident că aceste  drepturi sunt de natură salarială, devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de  3 ani de prescripţie a dreptului la acţiune, care curge de la data naşterii dreptului, respectiv, pentru salariul suplimentar aferent anului 2007, începând cu data de 1 ianuarie 2008, pentru cel din anul 2008, începând cu 1 ianuarie 2009 şi cel pentru anul 2009 începând cu 1 ianuarie 2010; pentru celelalte drepturi termenul de prescripţia a început să curgă doar în anul 2009, în timp ce acţiune a fost promovată la data de 10.02.2010 , data înregistrării acţiunii colective la tribunalul Cluj şi nu data la care a fost înregistrat dosarul  la Tribunalul BN, urmare  a declinării competenţei de soluţionare. Prin urmare termenul de prescripţie de trei ani nu este împlinit  pentru niciunul din drepturile solicitate.

 Dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc un termen de prescripţie de 3 ani pentru formularea cererilor care au ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă constând în plata unor drepturi salariale ori despăgubiri băneşti către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situaţiei de legalitate în care trebuie să se desfăşoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora.

Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziţii diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecinţă, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziţii relative la toate drepturile la acţiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) – d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripţie. Dacă s-ar accepta susţinerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condiţiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menţionate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.

În consecinţă, ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii fiind incidente numai în situaţia neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe lipsa fondurilor şi faptul că, în anul 2009  CCM la nivel de unitate ar fi fost suspendat , reprezintă, în realitate apărări de fond,  astfel că şi această excepţie va fi respinsă.

Analizând fondul pretenţiilor formulate tribunalul reţine următoarele:

Referitor la salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 şi 2009.

Potrivit art. 30 din CCM pe anii 2007-2008 şi din CCM pe anii 2009-2010, pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, angajaţii vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, criteriile care condiţionează acordarea salariului suplimentar fiind prevăzute în anexa 6.

Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii.

Conform art. 24 alin. 4 din Statutul pârâtei, aprobat prin HG nr. 582/1998, drepturile şi obligaţiile salariaţilor se stabilesc prin contractul colectiv de muncă.

Potrivit art. 236 alin. 4 Codul muncii în forma  în vigoare  pentru perioada în discuţie, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.

Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părţi potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, iar prevederile acestor contracte produc efecte faţă de toţi salariaţii, indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 republicată.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Conform anexei 6 la contractul colectiv de muncă, de salariul suplimentar nu beneficiază următoarele categorii de salariaţi:

1. cei cărora li s-a aplicat sancţiunea retrogradării din funcţie sau categorie, în cadrul aceleiaşi profesii, pe o perioadă de maxim 60 de zile;

2. cei concediaţi disciplinar;

3. cei cărora li s-a aplicat sancţiunea retragerii disciplinare, pe o perioadă de 1-6 luni, din funcţii care concură la siguranţa circulaţiei trenurilor şi trecerii într-o funcţie inferioară, corespunzătoare pregătirii profesionale în aceeaşi sau în altă localitate;

4. cei cărora li s-a aplicat sancţiunea înlocuirii disciplinare din funcţii care concură la siguranţa circulaţiei trenurilor şi trecerii într-o funcţie inferioară, corespunzătoare pregătirii profesionale în aceeaşi sau în altă localitate;

5. cei care în cursul unui an calendaristic au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de 1 zi sau de 1 tură;

6. cei cărora li s-au aplicat în cursul anului calendaristic repetat sau cumulat sancţiunile:

– retragerea uneia sau a mai multor clase de salarizare pe o perioadă de 1-3 luni sau celor încadraţi cu salariul la nivelul minim al funcţiei sau meseriei, diminuarea acestuia cu 5-10% pe aceeaşi perioadă;

– reducerea salariului şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10% în cazul celor care ocupă funcţii de conducere cu salarii fixe.

Ca atare, excluderea de la beneficiul salariului suplimentar este prevăzută în situaţii expres şi limitativ indicate în anexa 6.

Faţă de dispoziţiile legale ce reglementează drepturile salariaţilor la salarizare, respectiv obligaţiile corelative ale angajatorului, precum şi caracterele şi efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul constată că reclamantul este îndreptăţit să primească salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se recunoaşte dreptul pentru perioada în care a fost efectiv angajat al pârâtei şi anume: pentru anii 2007, 2008 şi 2009.

Sumele datorate suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligaţiei de plată este ţinut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care se impune obligarea debitorului la plata actualizată cu indicele inflaţiei a sumelor cuvenite, începând cu data scadenţei obligaţiei.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei, conform căreia plata salariului suplimentar constituie o facultate şi nu o obligaţie, aceasta fiind condiţionată de existenţa fondurilor băneşti cu această destinaţie.

Prevederea cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi a celui la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menţionează faptul că salariaţii vor primi un salariu suplimentar, ceea ce înseamnă că s-a instituit în fapt obligaţia angajatorului şi nu facultatea acestuia de a plăti acest salariu.

Dacă se dorea ca plata să constituie o simplă facultate, lăsată la aprecierea angajatorului în funcţie de fondurile de care dispune, s-ar fi menţionat că salariaţii vor putea primi un astfel de salariu.

Or, în condiţiile în care norma este una imperativă, condiţionarea recunoaşterii dreptului şi acordării acestuia de existenţa de fonduri, nu poate fi acceptată.

Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă s-a prevăzut obligaţia constituirii fondului, pârâta trebuia să îndeplinească această obligaţie, respectiv să constituie lunar fondul din care să acorde salariaţilor drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.

Este adevărat că, aşa cum rezultă din actele adiţionale încheiate, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2008 s-a prelungit până la data de 31 decembrie 2008, iar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a aplicat doar din data de 4 iunie 2009, data înregistrării sale, astfel că la nivel de unitate nu a existat contract colectiv de muncă în intervalul 1 ianuarie 2009 – 4 iunie 2009, însă în tot acest interval de timp, începând din data de 28 decembrie 2006 şi până la data de 31 ianuarie 2011, a fost în vigoare şi s-a aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006 care, la art. 30, prevedea dreptul salariaţilor la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Potrivit art. 3 alin. 1 al contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte faţă de toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi feroviare (pârâta S.N.T.F.M.C.M.S.A. Bucureşti fiind menţionată la pct. 3 din anexa 4 la contractul colectiv la nivel de grup de unităţi) şi pentru perioada în care din diverse motive nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părţilor le revine obligaţia respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupurilor de unităţi din transportul feroviar.

Ca atare, în raport de dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a celui superior, la nivel de grup de unităţi, incidente pentru perioada anilor 2007-2009, reclamantul este îndreptăţit să primească salariul suplimentar pentru perioada în care a prestat activitate, respectiv pentru anii 2007, 2008, 2009.

Astfel, în speţă, nu are nicio relevanţă în cauză faptul că  în anul 2009 CCM la nivel de unitate ar fi fost suspendat, drepturile pentru anul 2009 urmând să fie acordate în baza  Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.

Este adevărat că prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor solicitate în temeiul CCM la nivel de unitate şi cel la nivel de ramură(care este contestat), dar nu este mai puţin adevărat că, în drept, la finalul expunerii motivelor invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că „în drept invocăm dispoziţiile contractelor colective de muncă aplicabile perioadelor pentru care s-au solicitat despăgubirile în echivalentul drepturilor salariale neachitate”.

Cu alte cuvinte, reclamantul şi-a fundamentat din punct de vedere juridic, acţiunea pe prevederile tuturor contractelor colective de muncă aplicabile perioadelor pentru care au fost solicitate despăgubirile în echivalent a drepturilor salariale neachitate.

În conformitate cu prevederile art. 247 C. muncii(în forma în vigoare  pentru perioada din litigiu), în cazul în care, la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există Contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Prin prisma acestei dispoziţii legale, ca urmare a suspendării prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru perioada 01.01.2009 – 04.06.2009, în cauză, au devenit aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.

Referitor la  ajutorul material pentru  sărbătorile de Paşti 2009, Crăciun 2009 şi  premierea pentru Ziua feroviarului 2009, tribunalul reţine că aceste drepturi salariale sunt cuvenite reclamantului în temeiul art.71 alin. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, cele anterior reţinute cu privire la incidenţa acestui contract colectiv , cu ocazia analizării  îndreptăţirii la salariul suplimentar pentru anul 2009,  fiind valabile şi cu privire la  aceste drepturi.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei în sensul că estimarea cuantumului primei de Ziua feroviarului se determină de către consiliul de administraţie în funcţie de posibilităţile financiare ale acesteia. Plata acestei prime nu este condiţionată de desfăşurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligaţie stipulată sub condiţie suspensivă, fiind o obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi. Astfel, suma care trebuie acordată, fiind deci stabilită imperativ, se situează cel puţin la nivelul clasei I de salarizare. Prin urmare, în lipsa negocierii, suma se acordă în cuantumul său minim deoarece printr-o eventuală negociere nu s-a reuşit creşterea cuantumului acestei sume peste nivelul minim stabilit de către părţi. Posibilităţile financiare sunt irelevante pentru existenţa şi executarea obligaţiilor. Dacă s-a instituit obligaţia de acordare a drepturilor solicitate, pârâtele trebuia să le îndeplinească şi să acorde reclamantului toate drepturile ce decurg din lege şi din contractul colectiv de muncă aplicabil.

Aşa fiind vor fi obligate pârâtele  să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă;  ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de „Ziua feroviarilor”, Paşti şi Crăciun pentru anul 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare.

Dată fiind neplata la timp a sumelor cuvenite, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, sumele ce urmează a fi achitate vor fi actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii efective, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei sume şi data plăţii efective.

Cererea având obiect  acordarea c/v tichetelor de masă,  pentru perioada aprilie 2009-decembrie 2009(având în vedere că doar  drepturile aferente acestei perioade erau scadente la data promovării acţiunii, 10.02.2010 şi, ulterior promovării, acţiunea nu a fost precizată  şi pentru perioada ulterioară, până la pronunţare), va fi respinsă de tribunal ca neîntemeiată, având în vedre următoarele argumente:

CCM  prevăd  acordarea a câte unui tichet de masă pe zi pe angajat „conform prevederilor legale”.

Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 „tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

În consecinţă, acordarea tichetelor de masă de către angajator este o posibilitate determinată de resursele financiare proprii, în acelaşi sens statuând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 14 din 18.02.2008, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii, în care s-a menţionat expres că tichetele de masă „nu reprezintă un drept, ci o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie”.

Drept urmare, întrucât, în bugetul de venituri şi cheltuieli al CFR pe anul 2009 s-au alocat sume pentru plata tichetelor de masă numai pentru lunile ianuarie-martie iar prin bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2010 (aprobat prin H.G. nr. 309/2010) nu s-au alocat sume pentru plata tichetelor de masă, pârâtele nu pot fi obligate la plata c/v tichetelor de masă începând cu luna aprilie 2009  până la 31 decembrie 2009.

Cererea având obiect  obligarea pârâtelor la plata sumei ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, cu titlu de plată compensatorie, este întemeiată, având în vedere considerentele ce urmează:

Reclamantul a fost concediat începând cu 8  iulie 2011, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, concediere colectivă care a avut loc în baza  Programului de restructurare şi reorganizare a CFR Marfă SA aprobat de Hotărârea AGA nr.8/2011, fiind emisă  decizia de concediere individuală din data de 6 iunie 2011, temeiul de drept al concedierii fiind dispoziţiile  art.58, 65 şi 68 din Codul muncii, art. 58  fiind textul legal care defineşte concedierea în general, ca fiind  încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, art.65  reglementând  concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, determinată de desfiinţarea locului de muncă, art.68 reglementând concedierea colectivă.

Totodată, în decizia de concediere, la art.7, s-a făcut menţiunea că, urmare a aplicării măsurilor de concediere colectivă,  reclamantul beneficiază lunar de suma de 670 lei timp de 6 luni, având în vedere prevederile CCM şi ale HG nr.1193/2010. În concluzie reclamantul a fost concediat din iniţiativa angajatorului, pentru motive care nu ţin de persoana sa urmare a desfiinţării locului de muncă determinată de restructurare aşi reorganizarea angajatorului.

La data concedierii reclamantului era în vigoare  OG nr.9/2010, în forma sa modificată, la 03.07.2010, prin publicarea Legii nr.118/2010, în care măsurile pentru diminuarea consecinţelor restructurării şi reorganizării  unor societăţi naţionale, companii naţionale, societăţi comerciale  cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar cuprinse în art.7 au fost abrogate parţial, rămânând doar indemnizaţia de şomaj, astfel că apărările  pârâtei de rând 1 în sensul că reclamantul a beneficiat de plăţi compensatorii prevăzute de OG nr.9/2010 sunt fără temei, fără temei fiind  şi susţinerile din întâmpinare în sensul că reclamantul nu poate cumula compensaţiile prevăzute de lege cu cele prevăzute în CCM.

Chiar dacă reclamantul nu a beneficiat de măsuri compensatorii în baza vreunei legi tribunalul reţine că şi în măsura în care  astfel de compensaţii ar fi fost acordate  reclamantului concediat din iniţiativa angajatorului, în temeiul unei legi speciale, astfel de compensaţii pot fi cumulate cu cele prevăzute în CCM, care se acordă din fondurile angajatorului.

Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaţilor concediaţi din motive care nu ţin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligaţia corelativă de a lua măsuri de protecţie faţă de aceşti angajaţi, potrivit art. 69 lit. b) din acelaşi cod.

Aşa fiind, chiar dacă această măsură de protecţie este prevăzută şi în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părţilor contractante, întrucât obligaţia angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură şi nivel de unitate, părţile contractante negociind numai condiţiile şi cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula  drepturi la un nivel superior faţă de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecinţele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Prin urmare, salariatul concediat din motive care nu ţin de persoana sa poate beneficia cumulativ atât de compensaţiile prevăzute de lege şi suportate din bugetul asigurărilor de şomaj cât şi de compensaţii băneşti  individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensaţii sunt prevăzute în  CCM aplicabil.

În speţă, potrivit deciziei de concediere, reclamantul ar beneficia lunar de  o  sumă de 670 lei, echivalentului salariului minim brut pe economie, prevăzut de  HG nr.1193/2010, pentru anul 2011, timp de 6 luni, ca urmare a aplicării măsurilor de concediere colectivă.

Deşi în decizia de concediere nu se indică  în baza cărui contract colectiv de muncă s-au acordat aceste drepturi,  este posibil ca această compensaţie să fie prevăzută în CCM la nivel de unitate încheiat pentru anul 2011, însă un astfel de contract nu a fost depus la dosar pentru a putea fi verificat dacă a fost înregistrat la ITM Bucureşti.

Cum, prin completarea de acţiune reclamantul a solicitat cu titlu de plată compensatorie suma ce reprezintă  echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate(fără  a fi limitat cuantumul salariului de bază la cuantumul salariului minim pe economie în anul 2011, de 670 lei) şi cum din carnetul de muncă al acestuia reiese că salariul său de bază a fost mai mare decât salariul minim pe economie iar, prin acţiunea  iniţială drepturile au fost solicitate în baza CCM aplicabil, tribunalul a cercetat în ce măsură  există un CCM aplicabil reclamantului şi pârâtei în anul 2011, care să prevadă drepturi superioare celor prevăzute a fi acordate  reclamantului prin decizia de concediere.

Susţinerile  avocatului ales al reclamantului, prin concluziile scrise depuse, prin care se solicită salarii compensatorii potrivit art.60 din CCM(fără să indice  la ce nivel este încheiat, expunând conţinutul acestui articol, care este identic cu ceea ce s-a stipulat în decizia de concediere),  nu vor fi luate în considerare, cât timp acestea au fost depuse după închiderea dezbaterilor iar, până la închiderea dezbaterilor, reclamantul nu şi-a micşorat cuantumul pretenţiilor în privinţa plăţii compensatorii (de la 6 salarii de bază brute negociate la 6 salarii de bază brute negociate dar al căror cuantum este  plafonat la nivelul salariului minim pe economie din anul 2011) şi nici nu a solicitat plata acestora în 6 rate,  ci în întregime.

Astfel, în CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică şi la nivelul SNTFM CFR Marfă SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului, în art.80 alin.1 prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situaţiile în care se aplică alin.1, la litera „a” fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea îşi reduce personalul prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării. Se constată că, în acest CCM, nu  s-a prevăzut ca plata compensatorie să fie plătită eşalonat, în 6 rate,  ci s-a prevăzut  dreptul  salariatului concediat de a beneficia de această plată la desfacerea contractului individual de muncă.

Potrivit art.4 alin.1 din CCM unic la nivel de ramură transporturi nr.722/2008, acesta se aplică până la  31 decembrie 2010 şi, conform alin.2, dacă nu a fost denunţat de niciuna din părţi cu 30 de zile înainte de data expirării  valabilitatea lui se  prelungeşte până la încheierea  unui nou contract dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.

Pârâtele nu au probat faptul că acest CCM ar fi fost  denunţat în condiţiile anterior enunţate astfel că, acest contract colectiv de muncă este aplicabil  până la 31 decembrie 2011, aşa cum prevăd şi dispoziţiile tranzitorii din art.2 al Legii nr.40/2011, de modificare a Codului muncii.

Aşa fiind, chiar dacă, potrivit art.128 şi 133 din Legea nr.62/2011, a dialogului social, în reglementarea legală în vigoare la data concedierii nu mai era prevăzută posibilitatea încheierii  de contracte colective de muncă la nivel de ramură, ci doar la nivel de  sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, conform art.2 din Legea nr.40/2011, produc efectele  prevăzute în fostul art.241 din  Codul muncii sub imperiul căruia au fost încheiate.

În consecinţă, susţinerile pârâtei în sensul că, în privinţa angajaţilor săi, acest contract colectiv de muncă nu  se aplică  nu sunt întemeiate, având în vedere dispoziţiile fostului art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, conform  căruia clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Prin urmare chiar dacă, la data concedierii reclamantului, la nivel de angajator a existat  un contract colectiv de muncă în care au fost reglementate drepturile indicate prevăzute în decizia de concediere a fi acordate reclamantului, având în vedere că drepturile  băneşti  ce se acordă salariaţilor concediaţi  prevăzute în CCM  la nivel de ramură transporturi sunt superioare celor prevăzute în  CCM la nivel de angajator, reclamatul este îndreptăţit să beneficieze de aceste drepturi, respectiv de o plată compensatorie egală cu 6 salarii de bază brute negociate şi nu doar de 6  salarii minime pe economie în anul 2011.

Totodată dispoziţiile din CCM la nivel de ramură sunt mai favorabile reclamantului şi sub aspectul modalităţii de plată a  acestei compensaţii pentru concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, nefiind prevăzută  plata eşalonată în 6 rate lunare.

Aşadar, la data concedierii, angajatorul avea obligaţia să plătească reclamantului plata compensatorie minimă prevăzută în CCM la nivel de ramură transporturi.

Întrucât, la desfacerea contractului individual de muncă, nu i-a fost  plătită reclamantului  compensaţia  egală cu 6 salarii de bază brute negociate şi nici nu s-a probat că, între data desfacerii contractului individual de muncă şi data soluţionării acţiunii, reclamantului i-a fost achitată vreo sumă cu acest titlu, pârâtele vor fi obligate să plătească acestuia suma ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, cu titlu de plată compensatorie, care va fi indexată la data plăţii, cu rata inflaţiei, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei, care este data concedierii reclamantului şi data plăţii efective.

Faţă de aceste considerente  de fapt şi de drept tribunalul va respinge, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâta S.N.T.F.M.C.M. S.A. Bucureşti, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.N.T.F.M.C.M. SA – Sucursala Transilvania; va admite, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant, prin Sindicatul „Libertatea Căi Ferate” Cluj, împotriva pârâtelor S.N.T.F.M.C.M. SA Bucureşti şi S.N.T.F.M.C.M. SA – Sucursala Transilvania şi în consecinţă: va obliga pârâtele să plătească reclamantului/tei salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, sumă indexată cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective; va obliga pârâtele să plătească reclamantului/tei ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de „Ziua feroviarilor”, Paşti şi Crăciun pentru anul 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, sumă indexată cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective; va obliga pârâtele să plătească reclamantului/tei suma ce reprezintă echivalentul a 6(şase) salarii de bază brute  negociate, sumă actualizată cu rata inflaţiei, pe perioada cuprinsă între data concedierii şi data plăţii efective, cu titlu de plată compensatorie; va respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantului/tei de obligare a pârâtelor la plata contravalorii bonurilor de masă neeliberate pentru perioada 01.04.2009-31.12.2009, echivalentul zilelor lucrătoare prestate de reclamant/ă x 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă.

În baza art.274 C.pr.civ. pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat de reclamant pentru  completarea de acţiune, conform chitanţelor aflate în dosarul nr. yyy/112/2011”.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele S.N.T.F.M.C.M. S.A. – Sucursala Transilvania şi S.N.T.F.M.C.M.” S.A. Bucureşti.

1. Prin propriul recurs, pârâta S.N.T.F.M.C.M. S.A.- Sucursala Transilvania a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, în temeiul art. 304 pct. 5 C.pr.civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivarea recursului această recurentă a invocat nelegala sa citare în faţa primei instanţei, arătând că, astfel cum prevede Codul de procedura civila la art.89, “Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânata părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecata. In pricinile urgente, termenul poate fi si mai scurt, după aprecierea instanţei. Înfăţişarea părţii in instanţa, in persoana sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedura. Partea este insa in drept sa ceara amânarea daca nu-i s-a înmânat citaţia in termen”, iar în raport de aceste prevederi se impune a se observa că pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfa Sucursala Transilvania nu a fost citata in prezenta cauză.

Necesitatea citarii in proces este consacrata in termeni imperativi de Codul de procedura civila, prin art. 85, conform căruia: “Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afara numai daca legea nu dispune altfel”. Citarea părţilor implicate intr-un proces civil reprezintă una dintre garanţiile procesuale cele mai importante pentru respectarea dreptului fundamental la apărare, consacrat atât la nivelul unor importante tratate si convenţii internaţionale, cat si, bineînţeles, la nivel constituţional.

Nu in ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a apreciat ca măsura citarii in proces a tuturor părţilor este de natura a asigura respectarea dreptului la “un proces echitabil”, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si explicat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind dreptul ca fiecare parte sa-si pledeze cauza “in aceleaşi condiţii”.

Mai mult decât atât, soluţia data de Tribunalul Bistriţa, încalcă si art.24 din Constituţia României care prevede ca “dreptul la apărare este garantat.”

2. Prin recursul formulat, pârâta S.N.T.F.M.C.M.” S.A. Bucureşti a solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei civile atacate, iar pe fond, respingerea cererii formulate de Sindicatul Libertatea Căi Ferate Cluj în numele membrului său de sindicat M.L. şi cu privire la capetele 1, 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, precum şi capătul de cerere cu privire la plata a 6 salarii compensatorii, din cerere de completare, ca neîntemeiate.

În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., care prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2.

Pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud se află dosarul cu nr. yyy/112/2011 din care instanţa de fond a dispus, prin încheierea de şedinţă din data de 13.07.2011, disjungerea acţiunilor celor 105 reclamanţi, urmând a se forma noi dosare.

Deşi s-a format un nou dosar, instanţa de fond nu a citat societatea recurentă în prezenta cauză, ignorând astfel prevederile art. 85 şi următoarele din C.pr.civ.

Art. 85 C.pr.civ. interzice judecătorului a soluţiona pricina fără citarea părţilor.

Citarea părţilor constituie o formalitate esenţială care asigură exercitarea dreptului la apărare iar încălcarea acesteia atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

De asemenea, cu referire la dosarul yyy/112/2011, din care instanţa de fond a disjuns prezenta cauză, recurenta a arătat că citaţia pentru primul termen de judecată (27.06.2011) nu a fost însoţită şi de o copie după acţiunea introductivă şi nici de un alt înscris din care să reiasă cine sunt reclamanţii, cine este reprezentantul acestora, care este obiectul acţiunii, sau din ce dosar a fost disjunsă cauza.

Aşa cum reiese din sentinţa recurată (pag. 1 şi 2), la data de 10.02.2010 pe rolul Tribunalului Cluj a fost înregistrat dosarul nr. ttt/111/2010, din care s-a disjuns acţiunea formulată de reclamanţii cu domiciliul în judeţul Bistriţa Năsăud, formându-se dosarul nr. xxx/117/2011. Pentru dosarul nou format, competenţa a fost declinată în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud, care a înregistrat cauza sub nr. yyy/112/2011.

La termenele din 27.06.2011, 13.07.2011 şi 12.09.2010 (pentru dosarul yyy/112/2011), societatea recurentă a solicitat instanţei de fond o copie după acţiunea introductivă, precum şi tabelele cu reclamanţii şi datele de identificare ale acestora, iar apărările din dosarul mai sus menţionat au fost formulate de CFR Marfă având în vedere doar capetele de cerere ce se regăsesc în cererea de completare şi în cererea de intervenţie în nume propriu.

Abia pentru termenul din 12.09.2011, termen la care s-a şi soluţionat prezenta cauză. la dosarul cauzei s-a depus prin serviciul registratură copia cererii de chemare în judecată formulată în dosarul iniţial nr. ttt/117/2010 al Tribunalului Cluj precum şi tabelele anexă cuprinzând numele şi datele de identificare ale reclamanţilor (1) – aşa cum reiese din practicaua sentinţei atacate.

Mai mult, tot la termenul din 12.09.2011 reclamanta a depus şi răspuns la întâmpinare, însă fără ca instanţa de fond să transmită către CFR Marfă şi acest înscris.

Astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără respectarea dreptului la apărare al societăţii recurente şi fără respectarea principiului contradictorialităţii, atât timp cât, deşi cererea a fost modificată şi precizată prin depunerea unor noi înscrisuri, acestea nu au fost comunicate părţilor litigante.

Principiul contradictorialităţii presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanţa cât şi pe cel care se apără.

Potrivit art.24 din Constituţie, dreptul la apărare este garantat.

În această situaţie fiind, societatea pârâtă a fost împiedicată a-şi pregăti apărarea, nu a putut depune înscrisuri şi nici a combate susţinerile şi probele reclamantei.

Recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.105 C.pr.civ., respectiv, actul de procedură a fost întocmit fără observarea formelor legale, adică nu a fost citată societatea recurentă şi nu i-au fost comunicate4 înscrisurile de la dosar; actul de procedură a produs societăţii recurente o vătămare gravă, prin împiedicarea societăţii recurente de a depune concluziile pentru a se apăra.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că măsura citării şi comunicarea actelor, depuse de părţi în proces, tuturor părţilor este de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului – dreptul ca fiecare parte să-şi pledeze cauza în aceleaşi condiţii.

Necomunicarea citaţiei în prezenta cauză, prin care se aducea la cunoştinţă numărul noului dosar, dar şi termenul de înfăţişare, constituie încălcarea prevederilor art. 85, 86, 89 şi 107 C.pr.civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii pronunţate, recurenta fiind în imposibilitate de a se apăra, încălcându-i-se un drept fundamental, şi anume, dreptul la apărare prevăzut de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; din acest punct de vedere hotărârea pronunţată este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ. 

Este ilară soluţia instanţei de fond care la termenul din 12.09.2011 amână pronunţarea hotărârii judecătoreşti pentru a da posibilitatea părţilor să formuleze concluzii, deşi CFR Marfă, datorită neîntocmirii de către instanţa de fond a actelor de procedură mai sus arătate, nu cunoştea numărul noului dosar ori termenul de înfăţişare şi nici conţinutul înscrisurilor depuse la acest termen.

Recurenta a invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., potrivit căruia, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind că în mod greşit instanţa de fond a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin.1 lit. c din Codul Muncii republicat, asimilând plata unor ajutoare băneşti ca fiind de natură salarială.

În prezenta cauză este vorba de drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă şi nu reprezintă drepturi salariale conform contractelor individuale de muncă, iar asimilarea, de către instanţa de fond, a unor ajutoare băneşti ca fiind de natură salarială, în lipsa unui raport just de proporţionalitate între prestaţia angajatului şi veniturile încasate de acesta, recurenta considerând că este o sarcină excesivă impusă angajatorului care este de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate, încălcându-se astfel art. 44 din Constituţia României.

Alin. 2 al art.159 din Codul Muncii, republicat, prevede că „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”, iar conform art.166, alin 1 din Codul muncii republicat : “Salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună. la data stabilită în contractul individual de muncă în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. ”

Astfel, prin interpretarea logică şi literală a normelor legale citate rezultă că, salariile sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca şi contraprestaţie a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puţin o dată pe lună. Or, drepturile solicitate nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiţiei de mai sus, definiţie extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior.

Faţă de aceste aspecte, recurenta apreciază că dreptul de natură salarială este definit ca fiind răsplata muncii depuse în cadrul subordonării salariatului de către angajator, iar definiţia acestor drepturi trebuie să reiasă din elementele contractului individual de muncă.

Deci, pe considerentul că drepturile de natură salarială izvorăsc numai din contractele individuale de muncă, drepturile solicitate în prezenta cauză ce au ca temei contractului colectiv de muncă nu trebuie confundate cu drepturi de natură salarială, astfel încât să se aplice prescripţia de 3 ani.

Astfel, drepturile salariale au la bază, exclusiv munca depusă de salariaţi, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi băneşti, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Acestea pot viza: stimularea salariaţilor pentru a rămâne cât mai mult în cadrul unităţii, pentru cointeresarea respectării disciplinei muncii sau pentru maximizarea profitului, alte condiţii ce vizează în general politici de personal şi care în general pot reprezenta orice alte propuneri ce emană de la părţi în cadrul negocierii contractului colectiv de muncă.

Această interpretare reiese şi din prevederile art. 229, alin. 1 din Codul Muncii republicat, şi anume: “Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte. şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege de cealaltă parte prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum si alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. ”

Trebuie observat că termenul de salarizare se referă la acele drepturi salariale efectuate în baza muncii depuse (deci a contractului individual de muncă), şi pentru care termenul de prescripţie este de 3 ani; iar termenul si alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă sunt acele drepturi băneşti pentru care temeiul de drept rezidă din raporturile de muncă, dar care sunt prevăzute în concret şi efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta din urmă se prescriu în termenul de 6 luni.

Astfel, dreptul salarial este dat de măsura prestaţiei muncii şi se plăteşte numai cu respectarea singurei condiţii, de a fi fost prestată munca şi nu în baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materială/disciplinară a salariaţilor.

Deci, drepturile băneşti pretinse de reclamanţi nu au caracter salarial, întrucât nici bonusul (premiul) nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art. 155 Codul Muncii, ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestaţie a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci În temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate. (Decizia civilă nr. 52651R/2010 Curtea de Apel Bucureşti).

Astfel, instanţa de fond, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, trebuia să analizeze, în principal, izvorul drepturilor solicitate.

Fiind vorba despre drepturi patrimoniale ce izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă (clauze neexecutate de către angajator), recurenta consideră că incidente în această situaţie sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă “în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune în cazul neexecutării C.C.M. ori a unor clauze ale acestuia”.

Curtea de Apel Bucureşti prin decizia sus menţionată, reţine că, întrucât sunt drepturi ce îşi au temeiul în clauze ale unui contract Colectiv de Muncă. în privinţa lor au deplină aplicabilitate prevederile art.268 alin 1. lit. e din Codul Muncii”, republicat.

Referindu-se la prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii republicat, recurenta subliniază intenţia legiuitorului de a prevedea un termen distinct de prescripţie pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă, faţă de termenul general de 3 ani, şi care este mult mai mic decât în privinţa drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca şi compensaţie pentru obţinerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariaţi, ci efectiv se stabilesc prin negociere. Astfel, legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitare într-un domeniu mai scurt de prescripţie, şi anume de 6 luni.

A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 283 (1) lit. e – actual 268 din Codul muncii republicat – sunt golite de conţinut şi inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situaţiile când se promovează acţiuni ce au ca obiect plata unor drepturi băneşti.

S-a mai invocat de către recurentă textul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., conform căruia, modificarea hotărârii se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

a) Instanţa de fond a admis cererea reclamantului fără a analiza însă şi calitatea de reprezentant a organizaţiei sindicale.

Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003: “organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor … “, însă “acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată .. ”

Astfel, legea prezumă că o cerere de chemare în judecată formulată prin sindicat se realizează cu consultarea prealabilă şi cu acordul membrilor săi.

Deci, înainte de a introduce cererea de chemare în judecată, organizaţia sindicală are obligaţia de a consulta membrii săi de sindicat şi de a obţine acordul (semnăturile) acestora.

Faţă de cele de mai sus arătate instanţa de fond trebuia să-şi formeze convingerea că salariaţii cunoaşte demersul judiciar ce se promovează în numele lor şi nu se opun acestuia, iar dovada certă consta într-un document care să consfinţească voinţa şi consimţământul liber exprimat, concretizat În consemnarea identităţii şi a semnăturilor membrilor de sindicat.

Trebuie subliniat că la acest moment, legiuitorul a remediat acest aspect, introducând obligativitatea unui mandat expres de reprezentare a organizaţiilor sindicale, în ceea ce priveşte dreptul de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor – art. 28 alin. 2 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a admis capătul de cerere privind acordarea retroactivă a ajutoarelor anuale de Ziua Feroviarului, Paşte şi Crăciun pentru anul 2009, fără a avea în vedere voinţa părţilor exprimată prin art. 64 din CCM pe anul 2009.

În conformitate cu prevederile art. 977 Cod Civil, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În acest context, înţelegerea părţilor la data semnării CCM 2009/2010 a fost în sensul renunţării la posibilitatea acordării ajutoarelor materiale şi stabilirii cuantumului acestora la nivelul clasei 1 de salarizare.

Instanţa de fond, având în vedere faptul că aceste drepturi sunt cuprinse şi în CCM la nivel de grup de unităţi, reţine că drepturile solicitate sunt conferite şi de art. 71 din acest contract.

Faţă de aceste considerente, recurenta apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora, „clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, În condiţiile legii, ori de câte ori părţile convin acest lucru”.

Or, această modificare, comparativ cu CCM la nivel de grup de unităţi pe anii 2007-2010, constă în decizia părţilor de a nu acorda aceste drepturi pentru anul 2009 şi este exprimată prin procesele verbale încheiate la 25.05.2009 şi 03.06.2009, precum şi prin art. 64 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009/2010.

Astfel, potrivit art. 64 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009 drepturile pe care le solicită reclamanţii, reprezentaţi de SLRV Reg. Cluj, nu se acordă pentru anul 2009.

Aceste modificări nu au un caracter unilateral, ci reprezintă voinţa părţilor, aşa cum reiese din procesele verbale încheiate la 25.05.2009 şi 03.06.2009.

Mai mult, art. 24. alin. (2) din Legea nr. 130/1996 prevede că : Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate, iar la alin. (3): În cazul constatării nulităţii unor clauze de către instanţa judecătorească partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.

Ori, în cazul de faţă, reclamanţii prin organizaţia sindicală cer acordarea unor drepturi suprimate prin voinţa părţilor, deşi nu a solicitat niciodată ca instanţa să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuşi reprezentanţii salariaţilor nu fost de acord.

Că aceasta a fost voinţa părţilor arătăm că la CCM pe anul 2009/2010 a fost încheiat act adiţional prin care s-a stabilit ca ajutoarele materiale stabilite prin art. 64 CCM să nu se acorde nici în anul 2010.

De asemenea, este criticabilă soluţia instanţei de rond referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, pe care o respinge fără a avea însă în vedere prevederile art. 229 alin. 4 din Codul Muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.

Or, dacă CCM aplicabile constituie legea părţilor. trebuia avut în vedere că obligaţia sesizării comisiei mixte patronat – sindicate, ca o procedură prealabilă în soluţionarea conflictelor de muncă, este prevăzută atât în CCM la nivel de unitate (art. 107), cât şi în CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar 2006/2008, valabil până în anul 2010 (art. 117).

Referitor la admiterea de către instanţa de fond a capătului de cerere privind plata compensatorie în valoarea de 6 salarii de bază, se arată următoarele:

Acest capăt de cerere este lipsit de temei juridic întrucât articolul 60. alin. 6 din CCM al CFR Marfă SA pe anul 2011 nu prevede o astfel de compensare aşa cum pretind reclamanţii.

Art. 60. alin. 6 din CCM pe anul 2011 enumeră criteriile prioritare şi minimale de care se va ţine cont la aplicarea efectivă a reducerii de personal după anularea posturilor vacante de natura celor desfiinţate.

Având în vedere temeiul pe care reclamanţii îşi întemeiază cererea. respectiv prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008 – 2010.

Recurenta a adus la cunoştinţă instanţei că pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VIII-a se află dosarul având ca obiect constatarea nulităţii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, dosar în care SNTFM CFR Marfă SA are calitatea de intervenient în interes propriu.

Cererea formulată de societatea recurentă în dosarul mal sus menţionat este motivată de faptul că Asociaţia Patronală la Nivel de Grup de Unităţi din Transportul Feroviar, al cărei membru fondator este şi SNTFM CFR Marfă SA, nu a fost invitată la negocierea Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, negându-i-se exerciţiul dreptului.

Pentru acest motiv, recurenta consideră că negocierea Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010 s-a făcut cu nerespectarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de Legea nr. 130/1996 conform art. 8 alin. (1) şi, în baza art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, iar contractul colectiv de muncă, invocat de către reclamanţi ca temei legal în prezenta cauză, este lovit de nulitate.

Mai mult, la data de 31.12.2010 a expirat perioada de valabilitate a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, acesta fiind denunţat de către Confederaţia Naţională a Patronatului Român în conformitate cu prevederile art. 4, alin. 2 din contract: “Dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic “.

În susţinerea celor mai sus arătate recurenta a depus la dosar adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Contractele individuale de muncă ale reclamanţilor au încetat la data de 08.07.2011 ca urmare a concedierilor colective ce au avut loc în urma Programului de Restructurare şi Reorganizare a CFR Marfă SA aprobat prin hotărârea A.G.A. nr. 8/06.05.2011.

Astfel, art. 7 din deciziile de concediere prevede că: “la desfacerea contractului individual de muncă ca urmare a aplicării măsurilor de concediere colectivă, salariaţilor CFR Marfă li se va acorda suma de 670 lei lunar pe o perioadă de 6 luni, având în vedere prevederile CCM, precum şi cele ale art. 1 din HG nr. 1193/2010. ”

Reclamanţilor li s-au acordat, până la această dată, primele tranşe din salariile compensatorii.

În consecinţă, având în vedere prevederile art. 7 din deciziile de concediere recurenta consideră că cererea reclamanţilor a fost prematur introdusă, dreptul solicitat nefiind scadent la data formulării cererii de completare.

Prin Deciziile nr. 194/2004 şi nr. 351/2006 pronunţate de Curtea Constituţională s-a statuat că “atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 3041 din acelaşi cod lasă instanţei de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus şi dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă însăşi cauza atât sub aspectul legalităţii. cât şi sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 C.pr.civ.

În consecinţă, recurenta solicită instanţei de recurs analizarea legalităţii şi temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru cele arătate mai sus, completate de următoarele considerente:

Referindu-se la Salariul Suplimentar, recurenta învederează faptul că prin CCM la nivelul CFR Marfă pe anul 2009/2010, este prevăzut la art. 30 doar posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, astfel:

„Pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salarii de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Salariul suplimentar se poate acorda şi trimestrial, În baza hotărârii Consiliului de administraţie, luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.

Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, in procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar”.

Or, după cum rezultă din cuprinsul textelor expuse mat sus, convenţia dintre părţi a prevăzut posibilitatea (şi nu obligativitatea) acordării unui salariu suplimentar (alin. 1, la alin. 3), specificându-se una dintre condiţiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obţinerea unor venituri şi constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Art. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate.

Deci, posibilitatea acordării acestui “salariu suplimentar” derivă în principal de posibilităţile financiare ale angajatorului şi este condiţionată de conduita salariaţilor într-un an calendaristic anterior.

Chiar şi o simplă analiză sintactică şi morfologică a clauzei, citate în cuprinsul hotărârii atacate, ar fi arătat că folosirea termenului “poate” nu introduce o obligaţie ci o posibilitate, în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiţii.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 977 Cod civil, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante. În acest context, menţionăm că înţelegerea părţilor la data semnării contractelor colective de muncă în perioada 2007-2009 a fost în sensul existenţei posibilităţii şi nu a obligativităţii ca la expirarea unui an calendaristic salariaţii să poată beneficia de un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Astfel, părţile au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi. făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii unui salariu suplimentar chiar şi în cazul desfăşurării unei munci ireproşabile (criterii ce sunt prevăzute de anexa 6) dar şi la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.

Este criticabilă soluţia instanţei de fond care admite plata Salariului Suplimentar având în vedere doar prevederile CCM la nivel de grup de unităţi pe anii 2007-2010.

Contractul colectiv de muncă indiferent de nivelul la care este încheiat are forţa unei legi între părţile contractante şi este important ca acest act să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat, deoarece aceştia sunt cei care pun în evidentă voinţa reală a părţilor.

Referitor la dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, recurenta menţionează că art. 24. alin. (2) din Legea nr. 130/1996 prevede: Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competenţă. la cererea părţii interesate, iar la alin. (3): în cazul constatării nulităţii unor clauze de către instanţa judecătorească partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.

Ori, în cazul de faţă, reclamanţii prin organizaţia sindicală, semnatara CCM la nivel de unitate, deşi nu a solicitat niciodată ca instanţa să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuşi reprezentanţii salariaţilor au fost de acord. solicită acordarea unor drepturi, care aşa cum au fost exprimate prin voinţa părţilor, nu instituie o obligaţie în sarcina CFR Marfă.

Cu privire la ajutoarele materiale de Paşte şi Crăciun şi Premierea de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, recurenta arată că:

Ajutoarele materiale prevăzut de art. 64. alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă, potrivit căruia cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare”, iar “pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administraţie, cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare”, sunt condiţionate de conduita reclamanţilor, dar şi de existenta unei hotărâri a Consiliului de Administraţie, care este necesară şi obligatorie pentru acordarea acestuia.

Aşadar, acordarea ajutoarelor materiale pretinse prin acţiune nu se face în mod direct şi imediat, ci cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, mai sus arătate, cu analiza şi aprobarea Consiliului de Administraţie al societăţii.

Deci, aceste ajutoare urma să se acorde, doar în baza unei hotărâri a Consiliului de Administraţie, în cazul în care situaţia financiara a societăţii permitea acest lucru.

Drepturile solicitate de către reclamanţi în prezenta cauză nu sunt stabilit de părţi în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt doar ajutoare ce sunt condiţionate de posibilităţile angajatorului, fondul necesar acestora fiind constituite: “din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităţilor de perfecţionare-recalificare a personalului ..”, conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă.

De asemenea, aceste ajutoare sunt incluse în capitol din CCM referitor la protecţia salariatului (capitolul VI – Protecţia salariaţilor) şi nu la salarizare (capitolul II – Sistemul de salarizare).

Drepturile solicitate de către reclamanţi în prezenta cauză nu sunt stabilite de părţi în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt doar ajutoare ce sunt condiţionate de posibilităţile angajatorului, fondul necesar acestora fiind constituite: “din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităţilor de perfecţionare-recalificare a personalului .. “, conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta solicită instanţei să constate că, în lipsa posibilităţilor financiare, societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaţilor în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.

Mai mult, S.N.T.F.M.C.M.” – S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi unul din agenţii economici monitorizaţi în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare şi alte dispoziţii cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001 prin care eram obligaţi la respectarea aceloraşi dispoziţii.

În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 şi 2009, aprobate prin hotărâri de guvern.

De asemenea, veniturile societăţii sunt constituite exclusiv din venituri proprii şi nu din alocaţii bugetare, iar pentru anul 2007 profitul contabil nerepartizat a fost preluat în contul 117, fiind repartizat pentru acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi, conform art. 1, litera c din OG nr. 64/2001- privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale si societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome.

Pentru anii 2008 şi 2009, veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât, anii fiscal au fost încheiaţi în pierdere.

Faţă de cele arătate, se solicită admiterea recursului formulat de SNTFM CFR Marfă SA, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul intimat Sindicatul Libertatea Căi Ferate Cluj a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, pentru aceleaşi argumente care au fost invocate şi în susţinerea cererii introductive de instanţă.

Recursurile sunt nefondate.

Cu privire la motivele de recurs vizând: incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct.5 C.pr.civ., rap. la art. 89, art. 86, art. 85, art. 107, art. 105 C.pr.civ.; necomunicarea cererii introductive de instanţă cu recurenta SNTFM CFR Marfă S.A. Bucureşti; încălcarea dreptului la apărare.

Cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. ttt/117/10.02.2010, instanţă care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud, pe rolul acestei din urmă instanţe cauza fiind înregistrată sub nr. yyy/112/2011.

În dosarul-mamă nr. yyy/112/2011, Tribunalul Bistriţa Năsăud a adresat Tribunalului Cluj solicitarea de a înainta către Tribunalul Bistriţa Năsăud copia acţiunii introductive, toate actele anexate acţiunii care se referă la reclamanţii din prezenta cauză; alte acte depuse de reprezentantul reclamanţilor pentru susţinerea acţiunii, pentru dovedirea calităţii de membru de sindicat şi dovedirea domiciliului acestora; eventualele întâmpinări efectuate de pârâte şi actele anexate acestora.

La data de 22.06.2011, pentru termenul de judecată din 27.06.2011, SNTFM CFR Marfă S.A. Bucureşti a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei în vedere comunicării unui exemplar din acţiunea formulată de reclamanţi, precum şi a copiilor de pe înscrisurile depuse de aceştia în susţinerea acţiunii.

Pentru termenul de judecată din data de 27.06.2011, procedura de citare a fost legal îndeplinită atât cu SNTFM CFR Marfă S.A. Sucursala Transilvania, aceasta primind dovada de îndeplinire a procedurii de citare prin Serviciul Registratură încă la data de 10 iunie 2011, cât şi cu SNTFM CFR Marfă S.A. Bucureşti, aceasta primind dovada de îndeplinire a procedurii de citare prin Serviciul Registratură încă la data de 14 iunie 2011.

Se constată, astfel, de către Curte că pentru termenul de judecată din 27.06.2011 în faţa Tribunalului Bistriţa Năsăud, procedura de citare a fost legal îndeplinită cu cele două pârâte, respectându-se termenul prevăzut de art. 89 alin. 1 C.pr.civ.

Totodată, Curtea constată că cele două pârâte au luat termen în cunoştinţă, prin primirea şi semnarea dovezii de îndeplinire a procedurii de citare de către funcţionarul de la Serviciul Registratură însărcinat cu primirea corespondenţei, în conformitate cu prevederile art. 88 alin. 1 pct. 51 C.pr.civ., coroborat cu art. 153 C.pr.civ., astfel încât, nu se mai impunea citarea ulterioară a celor două pârâte în faţa instanţei de fond.

Art. 88 alin. 1 pct. 51 C.pr.civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, prevede că prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, pentru un termen de judecată, cel citat este prezumat că are în cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

Este adevărat că la termenul de judecată din 13 iulie 2011, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la fiecare dintre reclamanţi, dar nu este mai puţin adevărat că în raport de prevederile art. 153 C.pr.civ., coroborat cu art. 88 alin. 1 pct. 51 C.pr.civ., pârâtele nu mai trebuiau citate în dosarele nou formate în urma disjungerii, având în vedere, pe de o parte, că acestea aveau deja termen în cunoştinţă, conform celor mai sus precizate, iar pe de altă parte, împrejurarea că textul art. 153 alin. 2 C.pr.civ. impune o nouă citare a părţii, chiar dacă partea respectivă avea deja termen în cunoştinţă, doar în următoarele ipoteze: în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată,; în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; în cazul când procesul se repune pe rol; în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.

Prin urmare, Codul de procedură civilă nu prevede necesitatea citării părţii care are termen în cunoştinţă după disjungerea cauzei, ceea ce înseamnă că şi după disjungere s-a păstrat termenul în cunoştinţă pe care pârâtele îl aveau conform art. 88 alin. 1 pct. 51 C.pr.civ.

Drept urmare, Curtea constată că acest motiv din recursul pârâtei SNTFM CFR Marfă S.A. Bucureşti, precum şi întreg recursul pârâtei SNTFM CFR Marfă S.A. Sucursala Transilvania, vizând nelegala lor citare în faţa primei instanţe, sunt nefondate, impunându-se a fi respinse ca atare.

Pentru termenul de judecată din 27.06.2011, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere în completare prin care au solicitat instanţei obligarea celor două pârâte în solidar la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând 6 salarii de bază brute ca urmare a concedierii actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.

Tot pentru acelaşi termen de judecată au depus cerere de intervenţie în interes propriu intervenienţii C.O., B.I., I.Ş., U.A., I.C. şi A.R..

Prin adresele datate 27.06.2011, Tribunalul Bistriţa Năsăud a dispus comunicarea, cu cele două pârâte, a completării de acţiune şi a cererii de intervenţie în interes propriu.

Prin adresa datată 05.07.2011, emisă în dosar nr. ttt/117/2010, Curtea de Apel Cluj a comunicat Tribunalului Bistriţa Năsăud toate actele solicitate, respectiv copia acţiunii introductive din dosar nr. tttt/117/2010 al Tribunalului Cluj, actele depuse de reclamanţi în susţinerea acţiunii şi pentru dovedirea calităţii de membri de sindicat, întâmpinările formulate de pârâte şi actele anexate.

Pârâta SNTFM CFR Marfă S.A. Sucursala Transilvania a depus la dosarul cauzei întâmpinare pentru termenul de judecată din 13 iulie 2011, iar pârâta SNTFM CFR Marfă S.A. Bucureşti a depus întâmpinare faţă de acţiunea introductivă, precum şi faţă de completarea de acţiune, tot pentru termenul de judecată din 13.07.2011, ceea ce evident echivalează cu faptul că pârâtele aveau cunoştinţă despre petitele cererii introductive de instanţă şi a completării de acţiune, prin conţinutul celor două întâmpinări pârâtele exprimându-şi în mod clar poziţia procesuală faţă de pretenţiile reclamanţilor şi făcându-şi apărările pe care, la acel moment, le-au considerat necesare.

 Drept urmare, sunt vădit nefondate susţinerile pârâtei recurente în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată, impunându-se şi respingerea acestor motive de recurs ca vădit nefondate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă nedovedirea calităţii organizaţiei sindicale, de reprezentant al reclamanţilor.

Din adresa nr. 7/24.01.2011, depusă la fila 232 în dosar nr. ttt/117/2010 a Tribunalului Cluj, precum şi la dosar nr. yyy/112/2011, vol. I, emisă de Sindicatul Libertatea Căi Ferate Cluj, în conformitate cu prevederilor art. 28 din Legea Sindicatelor nr. 54/2003, coroborată cu tabelele nominale aflate la filele 148-160, rezultă faptul că reclamanţii sunt membri de sindicat, fiind astfel dovedită calitatea Sindicatului Libertatea Căi Ferate Cluj, de reprezentant al reclamanţilor.

Aşa fiind, Curtea urmează să respingă ca nefondat şi acest motiv de recurs.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect acordarea în favoarea reclamanţilor a salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, a ajutorului material de Paşte şi Crăciun pentru anul 2009 şi a ajutorului material de Ziua Feroviarilor. 

Referitor la prescripţia dreptului la acţiune, Curtea notează că aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de fond întrucât art. 283 alin.(1) din Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate:

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor fata de angajator;

e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia”.

De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condiţiile de munca, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de munca”, dispoziţii similare conţinând şi art. 236 alin.(1) din Codul muncii.

Drept urmare, aşa cum judicios a apreciat şi instanţa de fond, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziţii referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecinţă, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziţii relative la toate drepturile la acţiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripţie. Dacă s-ar accepta susţinerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condiţiile în care nerespectarea  oricăruia dintre drepturile menţionate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.

Pentru aceste considerente, şi reţinând şi faptul că raţiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acţiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispoziţiilor art.155 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale Curtea apreciază că în mod judicios prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil pentru drepturile menţionate anterior este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special faţă de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Acest salariu suplimentar, prevăzut în mod expres de art. 32 alin. 1 şi 3 şi art. 33 din C.C.M., reprezintă practic un salariu acordat pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, având natura juridică a unui al 13-lei salariu, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în timp de ajutoarele de Paşti, Crăciun, Ziua Feroviarilor, reprezintă un ajutor material reglementat în mod expres în art. 69 din contractul colectiv de muncă, stabilit la cel puţin nivelul clasei 1 de salarizare.

Art. 55 alin. 1 C. fiscal consideră venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor, ori de forma sub care acestea sunt acordate, incluzând în această noţiune şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Prin urmare, în raport de acest text legal, toate drepturile solicitate prin petitele cererii pendinte reprezintă, în realitate, venituri asimilate salariului.

Având caracter salarial în speţă îşi găsesc incidenţă dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, text legal care reglementează un termen de prescripţie de 3 ani pentru formularea cererilor ce au ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă constând în plata unor drepturi salariale ori a unor despăgubiri băneşti către salariatul îndreptăţit, acelaşi termen de prescripţie de 3 ani fiind aplicabil şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajatori.

În speţă, acest termen de 3 ani a fost respectat, având în vedere că pentru anul 2007, termenul de prescripţie începe să curgă la 01.01.2008 şi se epuizează în 01.01.2011, pentru anul 2008, termenul începe să curgă la 01.01.2009 şi se epuizează la 01.01.2012, pentru anul 2009, termenul începe să curgă la 01.01.2010 şi se epuizează la 01.01.2013.

Cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată pentru prima dată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 10.02.2010, astfel încât, este evident că aceasta a fost formulată în termenul legal de prescripţie de 3 ani.

În ceea ce priveşte premiul cuvenit cu ocazia Zilei Ceferistului sau a Zilei Feroviarului, zi care se sărbătoreşte în fiecare an în data de 23 aprilie, este de menţionat că pentru anul 2007, termenul de prescripţie a început să curgă în luna mai 2007, odată cu plata salariului aferent lunii aprilie, împlinindu-se în luna mai 2010; pentru anul 2008, termenul de prescripţie a început să curgă în luna mai 2008, odată cu plata salariului aferent lunii aprilie, împlinindu-se în luna mai 2011; pentru anul 2009, termenul de prescripţie a început să curgă în luna mai 2009, odată cu plata salariului aferent lunii aprilie, împlinindu-se în luna mai 2012.

În speţă, s-a solicitat acordarea ajutorului material cuvenit pentru Ziua Feroviarului numai pentru anul 2009, fiind, deci, evident că cererea înregistrată la 10.02.2010, având acest obiect este înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

Drept urmare, cererea introductivă de instanţă, formulată la data de 10.02.2010, sub aspectul petitelor având ca obiect acordarea salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, acordarea premiului anual de Ziua feroviarilor pentru anul 2009 şi acordarea ajutorului material de Paşte şi de Crăciun pentru anul 2009, este introdusă în termenul legal de prescripţie extinctivă.

Aşa fiind, se impune respingerea ca nefondat a motivului de recurs prin care se invocă excepţia prescripţiei.

Nu se aplică în speţă, aşa cum nefondat susţine pârâta recurentă, termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e C. muncii, având în vedere că acest termen a fost reglementat doar pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situaţiei de legalitate în care trebuie să se desfăşoare raporturile de muncă, prin prisma naturii specifice a acestora.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, respectiv, nelegala acordare de către instanţa de fond în favoarea reclamanţilor a salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, a ajutorului material de Paşte şi Crăciun pentru anul 2009 şi a ajutorului material de Ziua Feroviarilor. 

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se constată că în conformitate cu prevederile art. 243 alin. 1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar conform dispoziţiilor art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii, efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Potrivit prevederilor art. 30 alin 1 si 3 din Contractele colective de muncă aplicabile la nivelul paratei pentru anii 2007-2008 şi 2009-2010: ”pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv (…). Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.”

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din contractele colective de muncă menţionate anterior „criteriile care condiţionează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr.6”.

Faţă de conţinutul clauzei menţionate anterior, se constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că este obligatorie acordarea acestor drepturi, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum şi din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.

În ceea ce priveşte sintagma inserată în conţinutul clauzei „poate primi un salariu suplimentar” ce ar putea conduce la concluzia că acordarea acestuia este facultativă, Curtea apreciază că interpretând sistematic dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (3),  31 şi anexa 6 din Contractele colective de muncă menţionate anterior, rezultă că plata salariului suplimentar este condiţionată numai de respectarea criteriilor de acordare, respectiv de „munca ireproşabilă prestată în cursul anului calendaristic” conform pct.1 din anexa 6, criteriu care este nuanţat la pct.2 în sensul că se prevede expres că salariaţii care au fost sancţionaţi cu retrogradarea în funcţie sau categorie pentru o durată ce  nu poate depăşi 60 de zile sau cu  desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nu beneficiază de salariul suplimentar.

De asemenea, interpretarea clauzei evocată anterior nu poate fi realizată decât prin prisma dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996  potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Or, prin CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a cărui valabilitate a fost prelungită prin Actul adiţional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, la art. 30 alin. 1 s-a prevăzut că „salariaţii unităţilor feroviare vor primi un salariu suplimentar”, rezultând astfel fără îndoială obligativitatea acordării acestor drepturi.

În plus, din modul de formulare neechivoc şi nesupus vreunei condiţii al art. 30 alin.(3) din CCM rezultă aşadar în mod evident obligaţia părţilor de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noţiune diferită de cea utilizată în contract, şi anume venituri.

Pentru aceste motive, având în vedere faptul că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reţinerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se apreciază că dispoziţiile invocate de către recurente pentru a justifica lipsa fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acţiuni nu pot prezenta relevanţă în speţă.

În mod corect prima instanţă a dispus obligarea la plata salariului suplimentar proporţional cu perioada efectiv lucrată, prin prisma faptului că părţile semnatare ale CCM au avut în vedere acordarea acestui adaos în raport de perioada în care persoana şi-a desfăşurat efectiv activitatea în cadrul societăţii.

Potrivit dispoziţiilor art.7 alin.2 din Legea 130/1996 şi art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”, astfel încât salariaţii recurentei erau îndreptăţiţi la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv a adaosurilor la salariu, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Curtea mai reţine că aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plăţii acestor drepturi salariale (adaosurile făcând parte din salariu, conform dispoziţiilor art.155 din Codul muncii) şi diverse plafonări legale, nu pot fi reţinute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligaţii contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.

În ceea ce priveşte OUG nr. 79/2008, deşi invocată în general în recurs, se reţine că recurenta nu formulează critici de nelegalitate a sentinţei recurate prin raportare la anumite dispoziţii din acest act normativ.

În egală măsură, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituţie, ci o societate pe acţiuni, neavând relevanţă în raport de forma sa de organizare, persoana acţionarului majoritar.

Prin art.71  din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 aplicabil şi  la nivelul unităţii pârâte s-a stabilit dreptul salariaţilor de a beneficia de un premiu pentru Ziua Feroviarului.

Acordul colectiv menţionat se aplică conform art.4 de la data înregistrării respectiv 28.12.2006, producând efecte timp de 24 de luni.

Prin actul adiţional nr.370/20.06.2008, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce are semnificaţie că produce efecte de la 28.12.2006 până la 28.12.2010.

Curtea constată că salariaţii reprezentaţi în cauză sunt îndreptăţiţi să beneficieze şi de acest adaos, potrivit raţionamentului deja expus.

De asemenea, notează că aspectele privind lipsa fondurilor necesare plăţii acestor drepturi salariale (adaosurile făcând parte din salariu, conform dispoziţiilor art.155 din Codul muncii) şi diverse plafonări legale, nu pot fi reţinute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligaţii contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.

În plus, recurenta nu a probat în cauză că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acţiune, deşi potrivit art. 21 din C.C.M. invocate în cauză, şi-a asumat această îndatorire, de a constitui fondurilor necesare plăţii drepturilor negociate.

Drept urmare, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a admis cererea reclamantului, de acordare a salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008, 2009, a ajutorului material de Paşti şi Crăciun pentru anul 2009, de Ziua Feroviarilor pentru anul 2009.

Aşa fiind, în temeiul acestor considerente anterior expuse, Curtea constată că toate criticile din recursul pârâtei, care vizează acordarea acestor drepturi în favoarea reclamanţilor, sunt vădit nefondate, impunându-se a fi respinse ca atare.

Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor argumentelor de fapt şi de drept mai sus precizate şi a prevederilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondate ambele recursuri.

În recurs nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.