Comunicarea hotărârii judecătoreşti. Afişarea acesteia pe uşa clădirii cu mai multe apartamente în cazul în care accesul agentului procedural în imobil este limitat de existenţa interfonului
Codul de procedură civilă – art. 92 alin. (4)
Dispoziţiile art. 92 alin. (4) din Codul de procedură civilă, aplicabile şi în cazul comunicării hotărârii judecătoreşti, reglementează situaţia comunicării actului de procedură prin afişare pe uşa principală a clădirii, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite.
Absenţa destinatarului actului de procedură din apartament, constată de către factorul poştal prin lipsa răspunsului său la apelarea prin intermediul interfonului, şi imposibilitatea obiectivă a acestuia de a accede în imobilul cu mai multe apartamente este o situaţie similară celei reglementate de art. 92 alin. (4) Cod procedură civilă, astfel încât aceste dispoziţii legale sunt aplicabile, prin analogie, în absenţa reglementării exprese, în Codul de procedură civilă, a cazului în care nu se poate afişa actul de procedură pe uşa locuinţei destinatarului deoarece nu există accesul la această locuinţă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2691 din 13 noiembrie 2013, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 311/31.01.2013, pronunţată în dosarul nr. 7549/30/2012, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta V.M.A. în contradictoriu cu pârâtul M.S.B. Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost salariata pârâtei, îndeplinind funcţia de muzeograf, iar la data de 06.06.2011, prin decizia nr. 12, pârâta i-a suspendat contractul individual de muncă, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Prin rezoluţia din 17.01.2012, pronunţată în dosarul nr. 6825/P/2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamantă.
Prin Decizia nr. 1872/2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 9787/30/2010, a fost admis recursul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2138/2011 a Tribunalului Timiş, prin care a fost admisă contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 57/26.10.2010. Astfel, a fost respinsă, irevocabil, contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă şi, începând cu data de 20.09.2011, reclamanta nu a mai fost salariata pârâtei.
Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata salariului şi a celorlalte drepturi majorate, indexate şi reactualizate cuvenite reclamantei pe perioada suspendării contractului individual de muncă, respectiv pe perioada 06.06.2011 – 19.03.2012, a fost apreciată ca neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (2) şi ale art. 159 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, dat fiind că, pe întreaga perioada de când a fost emisă decizia de suspendare şi până când s-a pronunţat Curtea de Apel Timişoara asupra deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, reclamanta nu a prestat muncă pentru angajatorul pârât, iar reclamanta nu a făcut dovada că decizia nr. 12/06.06.2011, emisă de pârâtă, a fost contestată şi anulată de către instanţa de judecată.
Totodată, a fost respinsă şi cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale, constând în onorariu de avocat angajat în faza de cercetare penală, întrucât reclamanta nu mai este salariata pârâtei şi avea posibilitatea să solicite aceste sume, pe cale separată, într-o acţiune civilă.
Cum acţiunea principală a fost respinsă, Tribunalul a respins şi petitul vizând cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 5.000 de lei, cu titlul de despăgubiri morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar, admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În prealabil, reclamanta a solicitat repunerea în termenul de recurs, arătând că, la data de 17.09.2013, văzând că nu i s-a comunicat sentinţa pronunţată la data de 31.01.2013, în dosarul nr. 7549/30/2013, a cerut dosarul cauzei la studiu, la Arhiva Tribunalului Timiş, şi a constatat că hotărârea apărea ca fiind comunicată la data de 18.03.2013, cu toate că ea nu i-a parvenit niciodată, dovadă în acest sens fiind şi cererea de urgentare a redactării sentinţei, depusă în luna august 2013).
Din analiza procesului verbal – comunicare hotărâre civilă dovadă de primire şi proces – verbal de predare din data de 18.03.2013 rezultă că agentul poştal D. D. a afişat actul pe uşa principală a clădirii/hotelului, pe motiv că intrarea în scara blocului e limitată de interfon. Acesta avea obligaţia, potrivit art. 92 Cod de procedură civilă, să comunice/să afişeze hotărârea la domiciliul reclamantei, respectiv pe uşa apartamentului său.
Agentul poştal a ignorat dispoziţiile legale cu privire la modul de comunicare al actelor procedurale, pentru motivul invocat mai sus, şi a afişat sentinţa pe uşa clădirii, în exterior, documentul fiind accesibil oricărei persoane care circulă pe stradă. Reclamanta a menţionat că uşa clădirii este la o distanţă de aproximativ 10 m de Piaţa Giroc, fiind o zonă circulată de sute de oameni zilnic.
Din cauza faptului că nu a primit această sentinţă, reclamanta nu a putut formula recurs în termenul de 10 zile de la data înscrisă în procesul – verbal de comunicare din 18.03.2013, susţinând că a formulat plângere la Poşta Română cu privire la situaţia descrisă mai sus.
În consecinţă, termenul de recurs curge de la data 17.09.2013, dată la care a luat la cunoştinţă de sentinţa nr. 311/PI/2013, motivele expuse fiind suficiente pentru a considera recursul admisibil.
Pe fondul cauzei, solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 52 alin. 2 şi ale art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Plângerea penală formulată de pârâtă a avut un caracter calomnios şi denigrator. Daunele morale sunt justificate de faptul că imaginea personală a reclamantei şi starea psihică au fost afectate de acţiunea ilicită a pârâtei.
Tribunalul a considerat eronat că decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 12/06.06.2011 trebuia contestată în instanţă, deoarece Codul muncii nu prevede obligativitatea formulării unei contestaţii faţă de o decizie de suspendare a unui contract de muncă, iar la momentul emiterii deciziei de suspendare nu cunoştea motivele plângerii penale, fiindu-i adus la cunoştinţă doar articolul din Codul penal pentru care i s-a făcut plângerea. Chiar dacă s-ar fi adresat instanţei civile cu o contestaţie, nu avea cum să formuleze apărarea, întrucât nu cunoştea motivele plângerii.
Instanţa de fond trebuia să ia în considerare faptul că dispoziţiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii reglementează o sancţiune pentru angajator în cazul nevinovăţiei angajatului suspendat.
În prealabil, Curtea a analizat excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată de către intimată prin întâmpinarea depusă la data de 06.11.2013, prin raportare la motivele expuse de către reclamanta-recurentă.
Reclamanta-recurentă a susţinut că a fost în imposibilitate să formuleze recurs împotriva sentinţei civile nr. 311/31.01.2013, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 7549/30/2012, deoarece nu i-a fost comunicată hotărârea judecătorească, de care a luat cunoştinţă la data de 17.09.2013, când, văzând că nu a primit sentinţa, a consultat dosarul la arhiva instanţei, ocazie cu care a constatat că hotărârea judecătorească figura ca fiind comunicată, prin afişare, la data de 08.03.2013. Totodată, apreciază că, în mod greşit, afişarea hotărârii judecătoreşti a fost realizată pe uşa clădirii principale, deoarece aceasta trebuia afişată pe uşa locuinţei indicată în cererea de chemare în judecată.
Din fila de comunicare a sentinţei recurate rezultă că ea a fost comunicată reclamantei, la data de 18.03.2013, prin afişare pe uşa principală a clădirii, deoarece intrarea în scara blocului era limitată prin interfon.
Potrivit art. 100 alin. (4) din Codul de procedură civilă, procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de către cel care l-a încheiat.
Reclamanta-recurentă nu poate justifica o cerere de repunere în termen, deoarece trebuia să dovedească faptul că s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa sa, care a împiedicat-o să acţioneze în termenul legal peremptoriu de 10 zile pentru exercitarea recursului, termen calculat de la comunicare.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că termenul de recurs curge de la data de 17.09.2013, când reclamanta a formulat o cerere de consultare a dosarului de fond, deoarece hotărârea judecătorească figurează ca fiind comunicată la data de 18.03.2013.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 92 alin. 4 din Codul de procedură civilă, aplicabile şi în cazul comunicării hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 266 alin. 3 din Codul de procedură civilă, reglementează situaţia comunicării actului de procedură prin afişare pe uşa principală a clădirii, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite. În speţă, factorul poştal, care a întocmit procesul-verbal, a procedat la comunicarea hotărârii prin afişare, în modalitatea expusă, deoarece accesul în imobil, respectiv la locuinţa reclamantei, era limitat de interfon.
Din cercetările efectuate de Compania Naţională Poşta Română SA, urmare a reclamaţiei adresată de către reclamantă, reiese că factorul poştal a sunat la interfon la apartamentul nr. 13, dar nu i-a deschis nimeni şi a încercat apoi la mai multe apartamente, însă, pentru că nu a răspuns nimeni la interfon, nu a putut intra în scara blocului pentru a afişa actul pe uşa apartamentului.
Apelarea la interfon a destinatarului şi imposibilitatea obiectivă a accesului în imobil este o situaţie similară celei reglementate de art. 92 alin. 4 Cod procedură civilă, astfel că, pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii legale se aplică prin analogie, în absenţa reglementării exprese în Codul de procedură civilă a cazului în care nu se poate afişa actul de procedură pe uşa locuinţei, deoarece nu există acces la locuinţă.
Împrejurarea relatată de către reclamantă, conform căreia imobilul se află într-o zonă aglomerată şi astfel hotărârea afişată putea fi luată de către unul dintre trecători, este doar o ipoteză prezentată de către parte şi care nu este de natură a lipsi de efecte comunicarea actului procedural prin afişare pe uşa principală a clădirii.
Pe de altă parte, sentinţa civilă nr. 311/31.01.2013 a fost pronunţată de Tribunalul Timiş la data de 31.01.2013, iar reclamanta se prevalează de efectuarea unor demersuri pentru comunicarea hotărârii la data de 05.08.2013, respectiv 17.09.2013, după aproximativ o jumătate de an de la pronunţarea soluţiei, respectiv după o perioadă de timp îndelungată, aspecte care conduc la concluzia că situaţia expusă de către reclamantă nu este cea reală.
Având în vedere argumentele menţionate anterior, Curtea a respins cererea de repunere în termenul de recurs şi, pe cale de consecinţă, s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate a formulării recursului, în conformitate cu prevederile art. 137 alin.1 Cod procedură civilă.
Examinând excepţia de tardivitate a recursului declarat de către pârâtă, prin prisma dispoziţiilor art. 299 şi art. 301 Cod procedură civilă raportate la cele ale art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care instituie un termen de recurs special de 10 zile de la comunicarea hotărârii recurate pentru cauzele ce au ca obiect soluţionarea unui conflict de drepturi, Curtea a constatat că excepţia de tardivitate a recursului este întemeiată şi a admis-o, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
La data de 18.03.2013, a fost comunicată recurentei sentinţa civilă nr. 311/31.01.2013, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 7549/30/2012, aceasta având la dispoziţie un termen de 10 zile pentru a formula recurs, termen care se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 101 raportate la cele ale art. 104 Cod procedură civilă.
Astfel, ultima zi de declarare a recursului a fost 29.03.2013. Cum recursul a fost depus la dosar la data de 21.09.2013, Curtea a constatat că termenul de declarare a recursului a fost depăşit, recurenta fiind decăzută din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit prevederilor art. 103 Cod procedură civilă, astfel încât a admis excepţia tardivităţii recursului şi a respins recursul ca tardiv formulat.
