Conform dispoziţiilor art. 229 alin. 1 teza a doua din Noul Cod de Procedură Civilă pârâtul a luat termen în cunoştinţă, fiind presupus a cunoaşte toate termenele ulterioare de judecată, nemaifiind necesară citarea sa.
Faptul că pârâtul a plecat din ţară şi nu şi-a asigurat apărarea, manifestând dezinteres faţă de cauză, nu poate fi imputat judecătorului sindic, având în vedere dispoziţiile art. 10 şi 12 din Noul Cod de Procedură Civilă, care obligă partea să urmărească cu bună credinţă desfăşurarea procesului civil.
Prin sentinţa nr. 1316 din 7 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. 14078/63/2013/A1, s-a admis acţiunea formulată de lichidatorul judiciar CII PN – desemnat să administreze procedura insolvenţei debitorului SCIGSRL, pentru antrenarea răspunderii pârâtului TM cetăţean italian şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 84.485 lei, reprezentând pasivul rămas neacoperit al debitoarei.
În considerentele sentinţei, judecătorul sindic a reţinut faptul că pârâtul a îndeplinit funcţia de administrator al debitoarei şi că, deşi a fost notificat de către lichidatorul judiciar desemnat să administreze procedura insolvenţei debitoarei să îi predea documentele prevăzute de art. 28 Legea 85/2006, pârâtul nu şi-a îndeplinit această obligaţie, fapt care l-a împiedicat pe acesta să verifice regularitatea ţinerii registrelor contabile obligatorii, a declaraţiilor fiscale, a situaţiilor financiare.
Potrivit art. 138 din Legea 85/2006, la cererea lichidatorului judiciar, desemnat să administreze procedura insolvenţei unui debitor, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică să fie suportată de membrii organelor de administrare, dacă aceştia au folosit bunurile societăţii în interes propriu, au făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice sau au ţinut o contabilitate fictivă, făcând să dispară documente ale societăţii.
Pentru angajarea răspunderii membrilor acestor organe de conducere trebuie îndeplinite mai multe condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege, existenţa prejudiciului, existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei care răspunde. Probarea acestor patru condiţii revine lichidatorului judiciar, titular al acţiunii, conform art. art.249 NCPC.
Neţinerea contabilităţii este o faptă negativă constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale şi evident cu caracter ilicit, fiind sancţionată atât de Legea 31/1990 cât şi de legea contabilităţii. Ea poate fi probată de către debitoare doar prin faptul pozitiv contrar.
Instanţa a constatat astfel că refuzul pârâtului de prezentare a documentelor solicitate de către lichidator, precum şi refuzul de prezentare înaintea instanţei la interogatoriu, situaţie care a determinat aplicarea art. 358 NCPC, reprezintă indicii ale ţinerii unei contabilităţi deficitare, faptă ilicită prevăzută de art. 138 lit. d) şi care a produs un prejudiciu societăţii, prejudiciu constând în suma reprezentând pasiv neacoperit înregistrat de către debitoare.
Legătura de cauzalitate dintre fapta constând în neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi prejudiciul creat creditorilor a fost astfel dovedită.
Este evident că lipsa evidenţelor societăţii a cauzat starea de insolvenţă şi că numai ţinerea unei evidenţe corecte poate asigura funcţionarea normală a unei societăţi.
Neţinerea contabilităţii îi este imputabilă pârâtului şi vinovăţia administratorului există, întrucât, potrivit Legii nr. 82/1991, administratorul unei societăţi comerciale are obligaţia de a conduce contabilitatea si de a întocmi situaţiile financiare anuale fiind totodată răspunzător faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere potrivit art. 73 din Legea nr. 31 /1990.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul TM la 20.10.2014, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare s-a arătat că instanţa de fond a reţinut greşit refuzul său de predare a documentelor contabile după notificare, precum şi săvârşirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Apelantul a arătat că nu a putut lua cunoştinţă de existenţa litigiului şi s-a aflat în imposibilitatea de a-şi formula apărări în cauză, fiind plecat din ţară, în Italia, cu scurte reveniri de câteva zile. Nu a avut cunoştinţă de comunicarea adreselor lichidatorului, neprimind niciuna şi nefiind contactat în alt fel, neştiind că are obligaţia de a depune actele contabile conform art. 28 alin.1 din Legea nr. 85/2006. Întors în ţară, a luat cunoştinţă de o singură citaţie, cu termen de judecată la 07.10.2014, motiv pentru care a depus la dosar o cerere de angajare apărător.
Deoarece actele contabile există, nu poate fi dovedit raportul de cauzalitate între ţinerea contabilităţii în mod fictiv şi insolvenţa debitoarei. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit prezumţia neţinerii contabilităţii sau ţinerii unei contabilităţi fictive.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 alin 2 şi 3 Noul Cod de Procedură Civilă.
În dovedirea cererii s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
La dosar au fost depuse în copie balanţe de verificare la 31.12.2012, bilanţ simplificat, contul de profit şi pierdere simplificat, date informative, situaţia activelor, ajustări rulaje.
La 03.11.2014 a depus întâmpinare la dosar lichidatorul judiciar CIIPN, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că, deşi a făcut mai multe demersuri, nu a reuşit să intre în posesia documentelor contabile ale debitoarei, existând prezumţia neţinerii contabilităţii, existând dovezi că faptele au fost săvârşite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.
La dosar a fost depus tabelul definitiv al creanţelor debitoarei, certificat de informaţii emis de ORC, extrase site MF, notificări.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat apelul nefondat pentru următoarele considerente:
O primă critică a apelantului vizează faptul că nu a avut cunoştinţă de litigiul de faţă şi nici nu şi-a putut formula apărări, fiind plecat din ţară şi primind o singură citaţie la 07.10.2014, când a şi depus cerere pentru angajare apărător.
Curtea a constatat însă critica neîntemeiată.
Pe de o parte, într-adevăr, pârâtul a fost legal citat pentru termenul din 10.06.2014, când a şi depus la dosar o cerere de amânare pentru pregătirea apărării ( filele 58-67 dosar fond)
Cu această ocazie, conform dispoziţiilor art. 229 alin. 1 teza a doua din Noul Cod de Procedură Civilă pârâtul a luat termen în cunoştinţă, fiind presupus a cunoaşte toate termenele ulterioare de judecată, nemaifiind necesară citarea sa.
Faptul că pârâtul a plecat din ţară şi nu şi-a asigurat apărarea, manifestând dezinteres faţă de cauză, nu poate fi imputat judecătorul sindic, având în vedere şi dispoziţiile art. 10 şi 12 din Noul Cod de Procedură Civilă, acesta fiind obligat să urmărească cu bună credinţă desfăşurarea procesului civil.
Cu toate acestea, instanţa l-a citat din nou pe pârât pentru termenul din data de 07.10.2014, când pârâtul, din nou, a solicitat acordarea unui termen pentru angajare de apărător, cerere respinsă motivat de prima instanţă, având în vedere că era vorba de o a doua cerere de amânare pentru acelaşi motiv: pregătirea apărării.
Nici nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reţinută, deoarece instanţa de fond, având în vedere prima cerere a pârâtului, i-a acordat acestuia încă un termen de la 10.06.2014 la 09.09.2014 (adică un termen de 3 luni) pentru a depune la dosar înscrisurile la care a făcut referire în cererea de amânare, respectiv documentele financiar – contabile. Aceste înscrisuri nu au mai fost însă depuse de pârât la dosar nici pentru termenul din 09.09.201, nici pentru cel din 16.09.2014, acordat de instanţă în acest sens şi nici pentru cel din 07.10.2014 când a fost din nou citat.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că pârâtul a fost legal citat, că i-a fost respectat dreptul la apărare, acesta fiind cel care nu a manifestat interes faţă de cauză şi de desfăşurarea procesului, deşi cunoştea termenul de judecată încă din 10.06.2014.
Cea de a doua critică ce vizează netemeinicia hotărârii se referă la greşita admitere a cererii de antrenare a răspunderii, în baza unei prezumţii de neţinere a contabilităţii în mod nelegal.
Conform dispoziţiilor art. 327 din N.C.P.C., prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
Prezumţiile pot fi răsturnate prin proba contrară, probă ce nu a fost făcută de pârât nici la instanţa de fond, nici în apel.
Deşi pârâtul a susţinut în permanenţă că deţine aceste documente contabile, el nu le-a predat lichidatorului, nu le-a prezentat nici în instanţă, depunând, în apel un bilanţ prescurtat şi o balanţă, ceea ce nu corespunde documentelor prevăzute de art.28 din Legea nr. 85/2006 şi nu reprezintă o dovadă a ţinerii contabilităţii conform Legii 82/1991.
Nefăcând dovada contrară, Curtea a constatat că situaţiile de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond sunt corecte, criticile apelantului fiind nefondate, şi în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.
