TITLU:
Neprezentarea materialului de urmărire penală. Trimitere în judecată în lipsă. Arestarea inculpatului la data întocmirii rechizitoriului. Consecinţe
C. proc. pen., art.197, 250, 251, 254, 257, 263, 264, 300, 332, 481
REZUMAT:
Întocmirea rechizitorului nu presupune citarea nici a învinuitului sau inculpatului şi niciunei alte părţi, data prezentării materialului de urmărire penală fiind, în virtutea legii, anterioară. Faptul că nu este exclus ca, în practică, procurorul să dispună trimiterea în judecată (întocmind rechizitoriul) în aceeaşi zi cu aceea în care i-a prezentat învinuitului sau inculpatului materialul de urmărire penală, nu înseamnă că cele două acte procesuale nu au un regim juridic distinct şi nu presupun obligaţii diferite din partea organelor de urmărire penală, precum cele referitoare la citare şi asigurarea asistenţei juridice obligatorii, care nu caracterizează decât procedura prezentării materialului de urmărire penală.
Nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale, cum sunt şi cele privitoare la procedura prezentării materialului de urmărire penală, nu poate fi sancţionată prin restituirea cauzei la parchet, în temeiul prevederilor art.300 şi art.332 alin.2 C.p.p., verificarea regularităţii actului de sesizare având în vedere strict actul de sesizare şi presupunând controlul acestuia sub aspectul conţinutului, în condiţiile art.263 C.p.p., şi în privinţa procedurii prevăzute de art.264 alin.3 C.p.p.
Nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează procedura prezentării materialului de urmărire penală nu se regăseşte între cazurile de nulitate absolută prevăzute de art.197 alin.2 C.p.p., neîncadrându-se în noţiunea de sesizare a instanţei. Sancţiunea ce intervine este nulitatea relativă, ceea ce presupune, pe lângă invocarea sa în termenul prevăzut de lege, dovedirea unei vătămări procesuale, inexistente în speţă, în condiţiile în care inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a avea un apărător, fiind audiată în prezenţa avocatului din oficiu, aceasta recunoscând în totalitate faptele de tâlhărie şi complicitate la tâlhărie.
(Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, Decizia nr. 343/R din 3.03.2010, definitivă)
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREŞEDINTE: TUDOR GEORGIANA
JUDECĂTOR: CONSTANTINESCU CONSTANTIN LUCHIAN
JUDECĂTOR: TERCEANU VALERIU MIHAIL
CONSIDERENTE:
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr.664/17.12.2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul penal nr.19629/301/2009, în baza art. 197 al.2 din Codul de procedură penală rap. la art.300 al.2 din Codul de procedură penală şi art.332 al.2 din Codul de procedură penală restituie cauza privind părţile vătămate minore Ş. A. şi T.O.C. şi pe inculpatele minore C.L., în stare de detenţie la Penitenciarul Târgşor) Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în vederea refacerii urmăririi penale şi a actului de sesizare.
În baza art. 192 al. 3 din Codul de procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin rechizitorul nr.2545/P/2008 din data de 15.09.2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 16.09.2009 sub nr. 19629/301/2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei minore C.L., în stare de libertate, şi, în lipsă, a inculpatei minore E.N., ambele pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie în stare de minoritate prev. de art. 211 al. 2 lit. b şi al. 21 lit. a Cod penal cu aplic art. 99 Cod penal şi complicitate la tâlhărie în stare de minoritate prev. de art. 26 rap. la art. 211 al. 2 lit. b şi al. 21 lit. a Cod penal, cu apl. art. 99 Cod penal si art. 33 lit.a Cod penal.
În fapt s-a reţinut că la data de 22.02.2008, în jurul orei 21,30, aflându-se pe str. Baba Novac, inculpatele C.L. şi E.N. au observat două fete care plimbau un câine şi au hotărât să le deposedeze de bunuri. Se precizează că cele două inculpate le-au urmărit pe numitele Ş. A. şi T.O.C. care au sunat la interfon, la blocul 12 A, se. A, intrând odată cu acestea în scara blocului unde locuia Ş. A.. Se arată că, după ce s-a închis uşa de la intrarea în bloc, inculpata C.L. a împins-o pe partea vătămată Ş. A. spre cutiile poştale şi a ameninţat-o că o bate dacă nu-i dă telefonul mobil, iar, întrucât partea vătămată a refuzat, a fost ajutată de inculpata E.N., reuşind astfel s-o deposedeze pe partea vătămată de telefonul mobil marca Nokia 5200. Se menţionează că, în acelaşi interval de timp, inculpata E.N. a luat-o cu mâna de gât, a împins-o şi a ameninţat-o pe partea vătămată T.O.C., care i-a dat telefonul mobil marca Digi, inculpata luându-i acesteia şi un inel de argint de pe deget. Se precizează că telefonul Nokia 5200 a fost vândut de inculpate în aceeaşi seară în Piaţa Obor unei persoane necunoscute contra sumei de 130 lei, banii fiind împărţiţi în mod egal, iar telefonul marca Digi a fost aruncat de inculpate întrucât nu au reuşit sa-l vândă.
Situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu se întemeiază pe următoarele mijloace de probă: plângerile şi declaraţiile pârtilor vătămate Ş. A. şi T.O.C., declaraţiile inculpatelor C.L. şi E.N., declaraţiile martorilor asistenţi U. A. M. şi C. E., procesele verbale de cercetare la faţa locului; planşe fotografice cu aspectele fixate cu ocazia cercetării la faţa locului; procesele verbale de prezentare pentru recunoaştere din planşe foto a inculpatelor de către partea vătămată Ş. A.; proces verbal de prezentare pentru recunoaştere din planşe foto a inculpatei E.N. de către partea vătămată T.O.C.; planşele fotografice de la recunoaşterile din planşe foto efectuate de părţile vătămate; referate de evaluare şi rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrică privind inculpatele.
După sesizarea primei instanţe, având în vedere că inculpatele erau minore, că acestea nu s-au prezentat în faţa instanţei, că inculpata E.N. a fost trimisă în judecată în lipsă, că inculpata C.L. nu mai locuia la adresa de domiciliu menţionată în rechizitoriu, instanţa a efectuat verificări cu privire la acestea, relaţiile solicitate fiind comunicate şi ataşate dosarului.
La termenul de judecată din 17.12.2009, fiind primul termen la care s-a comunicat data de la care inculpata E.N. a fost arestată preventiv în altă cauză, instanţa de fond a pus în discuţie, din oficiu, în baza art. 332 al. 2 C.p.p. rap. la art. 197 al. 2 Cp.p, restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti pentru refacerea actului de sesizare si a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor art. 250 C.p.p.
Potrivit art. 250 C.p.p. „după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi: a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite; b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul; c) îi întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare”.
Potrivit art.251 C.p.p. „Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului”.
Potrivit art. 257 C.p.p. ”procurorul, primind dosarul, îl cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art.250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător.
Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24/1999.
În prezenta cauză inculpata E.N. a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, în lipsă, rechizitoriul fiind întocmit la data de 15.09.2009 şi înaintat Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 16.09.2009.
Din relaţiile comunicate instanţei de Penitenciarul Târgşor (fila 80 dosar instanţă) rezultă că inculpata E.N. se afla în stare de arest la data de 15.09.2009, dată la care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a acesteia. Inculpatei, care era minoră, nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală niciodată, nefiind citată la locul de detenţie.
Prima instanţă a constatat, în ceea ce o priveşte pe inculpata E.N., următoarele: pentru prezentarea materialului de urmărire penală inculpata a fost citată anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, la datele de 02.02.2009 şi 13.02.2009 la adresele de domiciliu, dovezile de citare restituindu-se cu menţiunea îndeplinirii procedurii prin afişare; inculpata a mai fost citată şi la data de 09.07.2009, tot anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prin afişare la uşa sediului CLS 3; cu privire la inculpata au fost comunicate, tot anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, relaţii de către Consiliul Local Sector 2, prin adresa nr. 19442/19.02.2009, de către IGPR – Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative prin adresa nr. 4295/CJ/DC/17.02.2009, de către ANP prin adresa nr. 207728/17.02.2009, din acestea rezultând că inculpata E.N. nu figurează ca fiind decedată, nu figurează în aresturile organizate în subordinea IGPR şi nu figurează încarcerată în vreuna dintre unităţile din subordinea ANP; cu privire la inculpată au fost efectuate verificări, tot anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, la data de 28.08.2009 la cele două adrese de domiciliu, rezultând că aceasta şi familia ei nu mai domiciliază la niciuna dintre cele două adrese; s-au efectuat verificări şi la Evidenţa Persoanei la data de 28.08.2009, rezultând că inculpata figurează cu aceeaşi adresă de domiciliu; s-au efectuat verificări şi la Consiliul Local sector 2 la data de 04.09.2009, rezultând că inculpata E.N. nu figurează ca fiind decedată; s-au mai efectuat verificări şi la data de 14.09.2009 la DGPMB- Arestul Central şi la ANP, rezultând că inculpata nu figurează în niciunul dintre aresturile de poliţie din ţară şi în niciunul dintre penitenciarele din ţară.
Având în vedere acestea prima instanţă a constatat că dosarul s-a aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti pe o perioadă de peste 7 luni, timp în care verificările efectuate cu privire la inculpata E.N. pentru aducerea acesteia în faţa procurorului în vederea prezentării materialului de urmărire penală au fost efectuate doar înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, la intervale mari de timp şi incomplet. Astfel, primele verificări s-au solicitat la data de 10.02.2009, dar nu s-a dispus şi citarea inculpatei cu mandat de aducere la cele două adrese, respectiv în Bucureşti, str. Suvenir nr. 1, sector 2 şi în Bucureşti, str. Peisajului nr. 24, sector 2. Inculpata a fost citată la aceste adrese doar prin citaţie trimisa prin poştă, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare fiind prin afişare, fără vreo menţiune că inculpata s-ar fi mutat de la vreuna dintre aceste adrese. în aceste condiţii, instanţa apreciază că se impunea la acel moment citarea inculpatei cu mandat de aducere, cu atât mai mult cu cât aceasta era minoră, asistenţa juridică a acesteia era obligatorie, iar pentru trimiterea în judecată în lipsă verificările trebuie să o dovedească fără niciun dubiu faptul că inculpata se sustrage de la urmărirea penală. Ulterior, la data de 28.08.2009, la peste 6 luni de la data primelor citaţii s-au efectuat verificări de către organele de poliţie la adresele din Bucureşti, str. Suvenir nr.1, sector 2 şi în Bucureşti, str. Peisajului nr. 24, sector 3, constatându-se că inculpata nu ar mai locui la niciuna dintre adrese. La aceeaşi dată s-au efectuat verificări şi la SEIP constatându-se că inculpata figurează cu aceleaşi adrese. Cu toate aceste, şi de această dată verificările au fost incomplete, deoarece, în condiţiile în care inculpata era minoră, se impunea a se efectua verificări la INEP şi cu privire la domiciliul părinţilor acesteia. Instanţa apreciază ca aceste verificări puteau furniza date cu privire la familia inculpatei şi, pe cale de consecinţă, elemente suplimentare cu privire la inculpată. Nu în ultimul rând aceste verificări se impuneau deoarece pentru prezentarea materialului de urmărire penală trebuia să se realizeze în mod obligatoriu, conform art. 481 al. 2 C.p.p., şi citarea părinţilor inculpatei minore. Or, aşa cum s-a menţionat, nu s-au efectuat astfel de verificări. Instanţa a mai constatat că verificările din data de 14.09.2009 sunt lipsite de relevanţă deoarece, pe de o parte, nu sunt întocmite la data punerii în mişcare a acţiunii penale sau după această dată, iar pe de altă parte, sunt incomplete. Instanţa apreciază că verificările cu privire la inculpată pentru a stabili dacă este arestată preventiv sau în executarea vreunei pedepse trebuie să fie făcute la data la care se pune în mişcare acţiunea penală, deoarece, conform art. 250 C.p.p., dar şi art. 254 rap. la art. 250 C.p.p., prezentarea materialului de urmărire penală se face după punerea în mişcare a acţiunii penale. Or, punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la data de 15.09.2009, iar la această dată, astfel cum rezultă din relaţiile comunicate instanţei de Penitenciarul Târgşor, inculpata era arestată preventiv în altă cauză. Instanţa a mai constatat că verificările din data de 14.09.2009 sunt incomplete. Pentru a aprecia în acest sens instanţa a avut în vedere faptul că niciodată inculpata nu a fost citată telefonic, deşi aceasta şi-a indicat numărul de telefon chiar în declaraţia olografă aflată la fila 63 din dosarul de urmărire penală. Instanţa a apreciat că, în condiţiile în care inculpata era minoră, se impunea a se efectua toate verificările posibile pentru aducerea acesteia la procuror în vederea prezentării materialului de urmărire penală. Or, este evident ca citarea telefonică a inculpatei, fie anterior datei punerii în mişcare a acţiunii penale, fie chiar la data punerii în mişcare a acţiunii penale, ar fi relevat date suplimentare cu privire la inculpată, date care, fie ar fi dus la aducerea acesteia în faţa procurorului pentru prezentarea materialului de urmărire penală, fie ar fi contribuit la dovedirea faptului că inculpata se sustrage de la urmărirea penală.
Prima instanţă a apreciat că, în lipsa acestor verificări, nu se putea concluziona că inculpata se sustrage urmăririi penale. Sub acest aspect instanţa a mai avut în vedere şi faptul că din actele dosarului de urmărire penală nu rezultă că inculpatei i s-a pus în vedere să încunoştinţeze organele de urmărire penală cu privire la schimbarea adresei la care locuieşte efectiv. Or, faţă de acestea, nu se poate interpreta că schimbarea adresei la care locuieşte efectiv a fost făcută în scopul sustragerii de la urmărirea penală.
Faţă de acestea, prima instanţă a constatat că în cauză nu au fost efectuate toate verificările cu privire la inculpată pentru prezentarea materialului de urmărire penală şi, întrucât la data punerii în mişcare a acţiunii penale inculpata era arestată, prezentarea materialului de urmărire penală era obligatorie, acesta fiind şi minoră, iar asistenţa juridică era obligatorie conform art. 171 al. 2 C.p.p.
Conform art.197 al.2 C.p.p. dispoziţiile relative la sesizarea instanţei, la asistarea învinuitului sau a inculpatului de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Conform al. 3 al aceluiaşi articol, nulitatea prevăzută în al.2 nu poate fi înlăturată în niciun mod, ea putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Conform art.300 C.p.p. instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia”.
Conform art. 332 al. 2 C.p.p. “Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător”.
Sub aspectul refacerii urmăririi penale prima instanţă a avut în vedere următoarele:
În cauză urmărirea penală a fost începută la data de 17.03.2008, iar după această dată, la peste 5 luni, s-a mai procedat, sub aspect probatoriu, doar la ascultarea numitelor C.L. şi E.N. în calitate de învinuite şi ulterior, la aproximativ 1 an la ascultarea părţii vătămate Ş. A. şi a numitei C.L. în calitate de inculpată. Au mai fost efectuate şi ataşate dosarului, pentru fiecare inculpată, referat de evaluare psiho-socială şi raport de expertiză medico-legală psihiatrică.
Având în vedere acestea instanţa constată că rezultă, fără niciun dubiu, că în timpul urmăririi penale în cauză nu s-au administrat probe, iar rechizitoriul se întemeiază doar pe actele premergătoare efectuate.
Faţă de acestea instanţa constată că urmărirea penală nu este completă şi efectuată în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 200 C.p.p. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Prin „strângerea probelor necesare” se înţelege atât operaţia de adunare a probelor, cât şi examinarea şi evaluarea lor, pentru a se constata dacă sunt suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată. Prin expresia „stabilirea răspunderii făptuitorului” se înţelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală şi procurorul îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală care pot fi acte procesuale sau de dispoziţie şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele procesuale.
În timp urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi momentul emiterii soluţiei de către procuror, printre soluţiile ce se pot dispune numărându-se şi trimiterea în judecată. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie sau proces verbal, prin începerea urmăririi penale creându-se cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale, acest moment marcând şi declanşarea procesului penal. Actele anterioare începerii urmăririi penale sunt acte anterioare declanşării procesului penal.
Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în judecată trebuie să fie realizate cumulativ, potrivit art. 262 C.p.p., următoarele condiţii: în cursul urmăririi să fie respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului; urmărirea penală să fie completă şi să existe în cauză probele necesare şi legal administrate; să existe fapta penală; fapta să fie săvârşită de învinuit sau inculpat; învinuitul sau inculpatul să răspundă penal.
Prima instanţă a constatat că organele de urmărire penală nu au efectuat în cauză urmărirea penală în sensul avut în vedere de legiuitor şi care rezultă din argumentele de mai sus. Astfel, procedându-se doar la audierea părţii vătămate Ş. A. şi a inculpatelor, prima instanţă a apreciat că urmărirea penală este lapidară, întrucât în lipsa unui probatoriu administrat în faza de urmărire penală, instanţa este în imposibilitate de a putea corobora declaraţiile inculpatelor cu un alt mijloc de probă în vederea stabilirii exacte a situaţiei de fapt. într-adevăr au fost efectuate anumite cercetări înaintea începerii urmăririi penale, dar acestea au caracterul unor acte premergătoare, fiind efectuate înainte de declanşarea procesului penal.
Analizând actele dosarului de urmărire penala prima instanţă a constatat că începerea urmăririi penale s-a dispus la data de 17.03.2008 şi singurele acte de urmărire penală efectuate ulterior acestei date sunt reprezentate de declaraţiile părţii vătămate Ş. A. şi de declaraţiile inculpatelor minore. Faţă de acest aspect, în raport cu dispoz. art. 224. C.p.p. toate celelalte acte efectuate la dosar reprezintă simple acte premergătoare, astfel că se impune completarea urmăririi penale în sensul efectuării acesteia. Nu în ultimul rând instanţa constată că la momentul efectuării acestor acte premergătoare inculpatei, deşi erau minore, nu au beneficiat de asistenţă juridică, iar singurele acte de urmărire penală efectuate cu asigurarea asistenţei juridice inculpatelor constau în declaraţiile date de către inculpate după începerea urmăririi penale. Or, în condiţiile în care inculpatele erau minore, nu este posibil ca probatoriul pe care se întemeiază rechizitoriul să fie reprezentat doar de acte premergătoare care, evident, au fost efectuate fără ca inculpatele să beneficieze de asistenţă juridică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, solicitând casarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, arătând, în esenţă, că au fost respectate dispoziţiile referitoare la legala sesizare a instanţei, iar probele – legal administrate, dreptul la apărare al inculpatei nefiind încălcat.
Tribunalul, analizând hotărârea primei instanţe, atât prin prisma criticilor formulate de recurent, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.3856 alin.3 din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta nu este legală şi temeinică.
Astfel, prima instanţă a reţinut că nu s-au respectat dispoziţiile legale referitoare la corecta sesizare a instanţei prin rechizitoriu, deoarece inculpata E.N. se afla în stare de deţinere în altă cauză aflându-se la penitenciarul Târgşor din data de 15.09.2009, aceasta fiind şi data emiterii rechizitoriului, verificările efectuate în cauză de către procuror conform proceselor-verbale din data de 14.09.2009 (filele 128-•129 dosar urmărire penală) fiind lipsite de eficienţă din moment ce inculpata a fost arestată a doua zi, exact în ziua emiterii rechizitoriului. Totodată, s-a mai reţinut că începerea urmăririi penale s-a dispus prin rezoluţia din data de 17.03.2008, iar singurele acte de urmărire penală ulterioare acestei date constau în declaraţiile luate părţii vătămate Ş. A. şi inculpatelor minore, instanţa apreciind că actele anterioare reprezintă simple acte premergătoare, fiind necesar să se restituie cauza la procuror pentru a se efectua probatorii mai ample după momentul începerii urmăririi penale.
Prima instanţă a dispus în mod formal restituirea cauzei la procuror, apreciind că nu s-au efectuat verificări eficiente de către procurorul care a dispus trimiterea în judecată, apreciind că s-a dispus trimiterea în judecată cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 300 alin. 2 C.p.p. şi art. 332 alin. 2 C.p.p.
Potrivit dispoziţiilor menţionate, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului în vederea refacerii urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei şi prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, iar în situaţia în care instanţa fondului nu a fost corect învestită, iar neregularitatea nu se poate înlătura de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare pentru a-l reface.
Toate aceste dispoziţii imperative au fost reglementate de către legiuitor pentru a se asigura dreptul fundamental la apărare al inculpatului, drept constând în posibilitatea concretă de a lua cunoştinţă de probatoriu şi de a propune alte probe în apărare.
Pentru trimiterea în judecată a unui inculpat care se sustrage momentului prezentării materialului de urmărire penală procurorul trebuie să facă toate demersurile pentru căutarea acestuia, fiind esenţial să se verifice dacă acesta este deţinut sau arestat preventiv, în caz afirmativ acesta trebuind să fie citat la locul de detenţie, în speţa de faţă situaţia inculpatei E.N. fiind verificată prin D.G.P.M.B. şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu menţionarea persoanelor de contact şi a datelor de identificare şi a numerelor de telefon (filele 129-130 dosar de urmărire penală). Împrejurarea că a doua zi, la data de 15.09.2009, exact când s-a emis rechizitoriul, s-a dispus arestarea acestei inculpate într-o altă cauză nu atrage încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, prezenţa obligatorie a învinuitului şi asistarea acestuia de apărător, şi, implicit, nici a dispoziţiilor referitoare la legala sesizare a instanţei.
Din adresa depusă la fila 81 din dosarul instanţei rezultă că inculpata E.N. a fost arestată la data de 15.09.2009 în baza mandatului de arestare preventivă nr.155/UP emis de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, aceeaşi dată cu cea a emiterii rechizitoriului de către procuror. Or, îndeplinirea condiţiilor referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală (citarea inculpatei – învinuită la acel moment, aducerea obligatorie a acesteia la prezentarea materialului de urmărire penală în cazul în care este arestată) se apreciază în funcţie de momentul stabilit pentru efectuarea acestei activităţi (în speţă, 9.02.2009 şi, respectiv, 10.07.2009 – când inculpata a mai fost citată o dată prin afişare, nemaifigurând la domiciliul indicat), dată la care inculpata nu figura în stare de arest sau deţinere, iar nu de acela al emiterii rechizitoriului, care poate fi ulterior. Nici o dispoziţie procedurală nu impune procurorului ca, o dată prezentat materialul de urmărire penală (sau legal citată învinuitul în acest scop, cu întocmirea formelor de trimitere în judecată în lipsă, în cazul în care acesta nu poate fi găsit), să mai efectueze alte verificări în acest sens chiar la data emiterii rechizitoriului.
La momentul trimiterii în judecată (al întocmirii rechizitoriului) urmărirea penală este deja terminată, astfel că la data de 15.09.2009 (data actului e sesizare) nu se mai poate vorbi de o urmărire penală în desfăşurare, în cadrul căreia să devină incidente dispoziţiile art.197 alin.2 C.p.p. în cazul în care învinuitul/inculpatul, arestat, nu este prezent la efectuarea unui act şi nu este asistat de apărător. Întocmirea rechizitorului – singura activitate efectuată de procuror la data de 15.09.2009, dată la care inculpata figurează arestată, în altă cauză – nu presupune citarea nici a învinuitului sau inculpatului şi niciunei alte părţi, data prezentării materialului de urmărire penală fiind, în virtutea legii, anterioară. Faptul că nu este exclus ca, în practică, procurorul să dispună trimiterea în judecată (întocmind rechizitoriul) în aceeaşi zi cu aceea în care i-a prezentat învinuitului sau inculpatului materialul de urmărire penală, nu înseamnă că cele două acte procesuale nu au un regim juridic distinct şi nu presupun obligaţii diferite din partea organelor de urmărire penală, precum cele referitoare la citare şi asigurarea asistenţei juridice obligatorii, care nu caracterizează decât procedura prezentării materialului de urmărire penală.
Nici celelalte argumente invocate de instanţa de fond, referitoare la neîndeplinirea condiţiei referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală şi, respectiv, la insuficienţa probelor administrate, nu constituie motive de restituire a cauzei la Parchet.
Sub aspectul lipsei prezentării materialului de urmărire penală, trebuie subliniat că nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale, cum sunt şi cele privitoare la procedura prezentării materialului de urmărire penală, nu poate fi sancţionată prin restituirea cauzei la parchet, în temeiul prevederilor art.300 şi art.332 alin.2 C.p.p., verificarea regularităţii actului de sesizare având în vedere strict actul de sesizare şi presupunând controlul acestuia sub aspectul conţinutului, în condiţiile art.263 C.p.p., şi în privinţa procedurii prevăzute de art.264 alin.3 C.p.p.
În plus, nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează procedura prezentării materialului de urmărire penală (în măsura în care aceasta ar fi existat – dacă învinuita nu ar fi fost citată în acest sens) nu se regăseşte între cazurile de nulitate absolută prevăzute de art.197 alin.2 C.p.p., neîncadrându-se în noţiunea de sesizare a instanţei. Sancţiunea ce intervine este nulitatea relativă, ceea ce presupune, pe lângă invocarea sa în termenul prevăzut de lege, dovedirea unei vătămări procesuale, inexistente în speţă. Astfel, în cauză, inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a avea un apărător (fila 60 dosar urmărire penală), fiind audiată în prezenţa avocatului din oficiu M. A. (cu delegaţia de la fila 90 d.u.p.), aceasta recunoscând în totalitate faptele de tâlhărie şi complicitate la tâlhărie. Deoarece avea vârsta de 15 ani la momentul comiterii infracţiunilor, ea a fost expertizată medico-Iegal psihiatric, constatându-se că prezintă discernământ în raport cu cele două fapte cam îi atrag răspunderea penală. S-a întocmit şi un referat de evaluare psiho-socială de către Serviciul de Probaţiune cu privire la inculpată.
În ceea ce priveşte insuficienţa probelor administrate, pe lângă faptul că acesta nu mai constituie un motiv de restituire a cauzei la Parchet, ca urmare a abrogării art.333 C.p.p., nimic nu împiedică instanţa de fond ca, în virtutea rolului activ, să suplimenteze probatoriul în faza de cercetare judecătorească, în măsura în care apreciază necesar. Cu atât mai mult cauza nu trebuia restituită la parchet pentru ca procurorul să reia audierea unor persoane cărora deja li s-au luat declaraţii în faza actelor premergătoare, din moment ce acestea din urmă au fost constatate într-un proces-verbal, conform art.224 alin.3 C.p.p., o asemenea soluţie fiind de natură a afecta, inutil, celeritatea şi durata rezonabilă a procedurilor judiciare în ansamblul lor.
Faţă de cele expuse, în baza art.38515 alin.1 pct.2 lit.c) C.p.p., Tribunalul va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, va casa în parte sentinţa penală recurată – nr.664/17.12.2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – şi va trimite cauza spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă – Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
În baza art.192 al.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
În baza art.192 al.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
DISPOZITIV:
În majoritate:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, casează în parte sentinţa penală recurată – nr.664/17.12.2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – şi trimite cauza spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă – Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică azi, 03.03.2010.
Opinie separată a domnului judecător Terceanu Valeriu Mihail
