Excepţie de neconstituţionalitate. Abuz de drept. Consecinţe


Excepţie de neconstituţionalitate. Abuz de drept. Consecinţe

În condiţiile în care recurentul invocă neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale care îi este favorabilă, se apreciază că scopul urmărit nu este cel de a obţine verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii textului cu legea fundamentală, ci chiar efectul stabilit – de regulă – de lege, ca efect al invocării excepţiei, respectiv suspendarea cauzei, până la soluţionarea excepţiei.

Aşa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, astfel încât, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul a săvârşit un abuz de drept, care se impune a fi sancţionat prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

(decizia comercială nr. 194R/08.02.2007 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială)

Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială la data de 16.11.2006, în dosarul nr. 1506/3/2004, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. 2 – în ceea ce priveşte referirea la art. 98 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, invocată de J.A., ca inadmisibilă; totodată, s-a acordat un nou termen, în vederea continuării procedurii.

Pentru a dispune astfel, judecătorul-sindic a reţinut că semnatarul excepţiei, J.A., este reprezentant al acţionarilor, putând participa la soluţionarea cererii de admitere în principiu a planului de reorganizare. A mai constatat că dispoziţiile art. 98 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006 îi sunt favorabile semnatarului excepţiei, aşa încât a apreciat că scopul invocării excepţiei îl constituie tergiversarea cauzei. Totodată, prima instanţă a apreciat că excepţia contravine dispoziţiilor art. 29 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, motiv pentru care a respins-o, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri, J.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În motivare, recurentul a arătat că încheierea atacată a fost pronunţată cu neobservarea formelor legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., sub un dublu aspect – al respingerii cererii de amânare, pentru pregătirea apărării, dar şi a cererii de stenografiere a dezbaterilor. De asemenea, recurentul a mai apreciat că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul a susţinut că în mod nelegal, judecătorul-sindic a respins cererea de amânare a cauzei, formulate în vederea pregătirii apărării de către debitoare şi de către administratorul special. Recurentul a apreciat că, în condiţiile în care fusese denunţat contractul de asistenţă juridică încheiat cu D-na avocat C.L., noului avocat ar fi trebuit să îi fie încuviinţată cererea de amânare a cauzei, în vederea pregătirii apărării, cu atât mai mult cu cât între momentul emiterii împuternicirii avocaţiale şi termenul de judecată, dosarul nu s-a aflat în arhivă, astfel încât nu a putut fi studiat.

În continuare, recurentul a arătat că, deşi în mod formal, la termenul de dezbateri asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a fost reprezentat de un avocat, angajat în ziua termenului, respectarea dreptului la apărare în lumina dreptului convenţional european impunea ca, în raport de complexitatea cauzei şi de caracterul extrem de vast al materialului probator administrat, apărarea să beneficieze de un termen util pentru a fi pregătită. În acest context, recurentul a apreciat că una din garanţiile procesuale conferite de dreptul la un proces echitabil o constituie tocmai dreptul părţii de a fi asistată sau reprezentată de un avocat, drept care nu poate subzista decât dacă apărarea este făcută în cunoştinţă de cauză. Cum dreptul la apărare este un principiu general al procedurii civile şi, în consecinţă, o formă procedurală extrinsecă a oricărui act de procedură, recurentul a susţinut că neobservarea acesteia, dublată de producerea unei vătămări procesuale, conduce în lumina prevederilor art. 105 alin. 2, rap. la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., la incidenţa nulităţii şi, implicit, la casarea hotărârii pronunţate cu nerespectarea dreptului la apărare.

Pe de altă parte, recurentul a mai arătat că judecătorul-sindic a respins, în mod nelegal, cererea de stenografiere a dezbaterilor, încălcând astfel prevederile art. 149 C.proc.civ. şi afectând în acest fel însuşi dreptul la apărare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul a precizat că judecătorul-sindic a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a efectua examenul obligatoriu al condiţiilor de admisibilitate a acestei cereri.

Astfel, a citat prevederile art. 29 alin. 6 teza I din Legea nr. 47/1992 republicată şi a arătat că dispoziţiile art. 29 alin. 1, 2 şi 3 din aceeaşi lege reglementează condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate şi, totodată, ale cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional. Subliniind caracterul special al procedurii declanşării contenciosului constituţional, recurentul a afirmat că art. 29 din Legea nr. 47/1992 se va putea completa cu normele dreptului comun numai cu privire la aspectele nereglementate în cadrul normei speciale.

În continuare, recurentul a arătat că dispoziţiile art. 29 alin. 4 şi 6 teza I din Legea nr. 47/1992 – de strictă interpretare şi aplicare – prevăd că soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţele judecătoreşti sau arbitrale în procedura declanşării contenciosului constituţional pot fi fie admiterea – când instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate constată întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate, fie respingerea, ca inadmisibilă – când aceste condiţii nu sunt întrunite cumulativ.

Din analiza art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, recurentul a arătat care sunt condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi a susţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale le întruneşte cumulativ.

Astfel, a precizat că dispoziţiile art. 98 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 – pretins neconstituţionale – fac parte dintr-o lege în vigoare la momentul invocării excepţiei şi ele au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât ele vizează stabilirea cadrului procesual subiectiv în care au loc dezbaterile în faţa judecătorului-sindic asupra cererii de admitere a planului de reorganizare. S-a mai apreciat că dispoziţiile procedurale atacate au o indisolubilă relaţie cu soluţionarea oricăror incidente procedurale care se pot ivi în legătură cu citarea participanţilor la procedura insolvenţei, context în care suprimarea citării unui participant la procedură – cum este şi cazul autorului excepţiei – conduce la aplicarea faţă de acesta a unui tratament procesual aflat în vădită contradicţie cu dreptul la un proces echitabil şi principiul dreptului la apărare reglementate de legiuitorul constituant şi dreptul convenţional european. Recurentul a mai precizat că nu este necesar ca dispoziţiile atacate să privească fondul procesului, fiind suficient ca ele să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

S-a mai arătat că şi prevederile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 au fost respectate – căci excepţia a fost ridicată la cererea unei părţi, dar şi că dispoziţiile atacate nu au fost anterior declarate neconstituţionale prin vreo altă decizie a Curţii Constituţionale, astfel încât este întrunită şi cerinţa impusă de art. 29 alin. 3 din aceeaşi lege.

Analizând actele dosarului, precum şi încheierea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs invocat nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile legii procedurii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă.

Astfel, art. 156 alin. 1 C.proc.civ. prevede că instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.

Acordarea unui termen constituie o facultate, iar nu o obligaţie a instanţei, care este îndrituită să refuze amânarea cauzei, atunci când dim împrejurările cauzei rezultă că prin cererea formulată se urmăreşte doar tergiversarea judecăţii.

Mai mult decât atât, recurentul a beneficiat de o apărare calificată în faţa primei instanţe, chiar dacă nu s-a acordat un nou termen pentru lipsă de apărare, iar cele de mai sus rezultă cu prisosinţă din aspectele consemnate în practicaua încheierii atacate.

De altfel, judecătorul-sindic a procedat în conformitate cu art. 156 alin. 2 C.proc.civ., amânând pronunţarea – în condiţiile respingerii cererii de amânare -, astfel încât dreptul la apărare, înţeles ca o garanţie procesuală, a fost respectat.

Nici respingerea cererii de stenografiere a dezbaterilor nu poate constitui un motiv de casare a încheierii, în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., deoarece recurentul nu a dovedit vătămarea ce i-ar fi fost, în acest mod, produsă. Dimpotrivă, Curtea a constatat că – după cum rezultă din practicaua încheierii atacate -, dezbaterile au fost în mod amplu consemnate, iar o cerere de stenografiere, în condiţiile în care Ministerul Justiţiei a comunicat că nu există specialişti stenografi, denotă doar o încercare de tergiversare a procedurii.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, s-a reţinut că recurentul a invocat în faţa judecătorului-sindic excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. 2 (în ceea ce priveşte referirea la alin. 1) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 98 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, “Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă, în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la tribunal, la care vor fi citaţi cei care au propus planul şi persoanele menţionate la alin. 1 şi în care planul va fi admis sau respins de judecătorul-sindic, după audierea persoanelor citate.”, alineatul 1 al art. 98 referindu-se la debitor, prin administratorul special, la administratorul judiciar şi la comitetul creditorilor.

În esenţă, s-a apreciat de către recurent că textul este neconstituţional, datorită faptului că el nu indică, în rândul persoanelor citate în vederea discutării planului, şi asociaţii/acţionarii debitorului, iar administratorul special nu are decât atribuţiile limitativ prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Curtea a reţinut însă că semnatarul excepţiei este şi administrator special al debitorului S.C. S. S.A., fiind desemnat în această calitate la data de 25.09.2006, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor debitorului.

În acest context, Curtea a mai constatat că art. 18 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabileşte că administratorul special reprezintă interesele asociaţilor/acţionarilor debitorului, astfel încât asociaţii/acţionarii nu mai participă direct la procedură, căci ei sunt reprezentaţi de administratorul special.

Prin urmare, rezultă că textul atacat pentru neconstituţionalitate cuprinde prevederi favorabile recurentului.

Legea nr. 47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată pentru invocarea şi soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Scopul controlului de constituţionalitate constă în stabilirea conformităţii sau non-conformităţii unei dispoziţii legale cu Constituţia.

Prin urmare, subsumată controlului de constituţionalitate, părţilor li se recunoaşte dreptul de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate.

Efectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate este acela că instanţa nu mai poate păşi la soluţionarea cauzei, până la momentul stabilirii de către Curtea Constituţională a conformităţii prevederilor pretins neconstituţionale cu legea fundamentală.

De regulă, în vederea prezervării drepturilor părţilor, legiuitorul a stabilit, în art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, republicată şi modificată, un alt efect al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume suspendarea judecăţii cauzei, pe perioada soluţionării excepţiei.

Cu titlu de excepţie, art. 8 alin. final din Legea nr. 85/2006 îngăduie judecătorului-sindic să nu suspende judecata cauzei, în situaţia în care dispoziţiile pretins neconstituţionale au făcut deja obiect al cel puţin unei decizii a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, deşi părţilor li se recunoaşte dreptul de a solicita verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii cu Constituţia a unei/unor prevederi legale care au legătură cu cauza, acesta trebuie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, potrivit art. 723 alin. 1 C.proc.civ.

În speţă, în condiţiile în care recurentul a înţeles să invoce neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale care îi este favorabilă, Curtea a apreciat că scopul urmărit nu este cel de a obţine verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii textului cu legea fundamentală, ci chiar efectul stabilit – de regulă – de lege, ca efect al invocării excepţiei, şi anume suspendarea cauzei, până la soluţionarea excepţiei.

Aşa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, aşa încât Curtea a apreciat că, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul a săvârşit un abuz de drept, care se impune a fi sancţionat prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

În acest context, Curtea a înlăturat susţinerea recurentului, potrivit căreia interpretarea dispoziţiei cuprinse în art. 723 alin. 2 C.proc.civ. conduce la concluzia că partea care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv poate fi obligată doar la plata daunelor-interese, căci sancţiunea cea mai potrivită este lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.

Prin urmare, încheierea atacată este legală, astfel încât Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., cu aplicarea art. 29 alin. final din Legea nr. 47/1992, republicată şi modificată, a respins recursul, ca nefondat.