Dosar nr. 36207/3/2009
Dosar nr. 36207/3/2009
ROMÂNIA
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A V A CIVILĂ
TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A V A CIVILĂ
Î N C H E I E R E
ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 12.01.2011
Tribunalul constituit din:
Tribunalul constituit din:
PREŞEDINTE : VLADU RAMONA MARIA
PREŞEDINTE : VLADU RAMONA MARIA
GREFIER : AVRAM CRISTINA
GREFIER : AVRAM CRISTINA
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti – a fost reprezentat de procuror, Diniţă Carmen
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti – a fost reprezentat de procuror, Diniţă Carmen
Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea cauzei civile, având ca obiect pretenţii – Legea nr. 221/2009, privind pe reclamantul C.B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns reclamantul personal şi asistat de avocat, pârâtul, prin consilier juridic şi martorii B.I. şi I.N., personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că mandatul emis pe numele martorului I.N. şi pe cel al martorului B.I. a fost executat şi că la data de 10.01.2011, s-au depus la dosar relaţii CNSAS din care rezultă că nu au fost identificate documente referitoare la reclamant, adresa fiind redirecţionată către SRI în aceleaşi sens, după care:
Tribunalul pune în discuţia părţilor revenirea asupra încuviinţării probei testimoniale, în raport de circumstanţele cauzei şi de actele dosarului.
Reclamantul, prin apărător, arată că înţelege să insiste în audierea martorilor încuviinţaţi la un termen anterior, faţă de considerentul că dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221 pot fi modificate, urmare a împrejurării că Legea nr. 221/2009 va intra într-o sesiune de dezbatere în Parlament.
Pârâtul, prin consilier juridic, arată că este de acord cu revenirea asupra probei testimoniale.
Ministerul Public, prin apărător, arată că nu se opune luării măsurii de revenire asupra probei testimoniale.
Tribunalul, în raport de Decizia nr. 1360/2010 a Curţii Constituţionale prin care dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, va reveni asupra probei testimoniale încuviinţate, apreciind-o ca nemaifiind utilă.
Reclamantul, prin apărător, solicită instanţei acordarea unui termen de judecată, pentru a-şi preciza temeiul de drept, în raport de eventuala modificare a Legii nr. 221/2009 de către Parlament.
Tribunalul, deliberând, va respinge cererea formulată de reclamant, apreciind-o neîntemeiată.
Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă părţilor cuvântul în dezbaterea fondului.
Reclamantul, prin apărător, arată că Decizia nr. 1360/2010 pronunţată de Curtea Constituţională nu poate fi reţinută ca obligatorie şi consideră, în raport de momentul introducerii cererii de chemare în judecată, că legea nu retroactivează. Solicită ignorarea acestei Decizii şi pune concluzii de admitere a acţiunii astfel cum a fost formulată. Arată că atât dispoziţiile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, ca şi decizia Curţii Constituţionale nu vizează norme de procedură, ci norme de drept civil care nu pot retroactiva. Solicită instanţei să constate caracterul politic al condamnării reclamantului, dovadă în acest sens stând chiar considerentele deciziei de condamnare şi contextul legislativ de la momentul pronunţării hotărârii din care rezultă caracter politic al condamnării. Consideră că acest cult religios al Martorilor lui Iehova din care făcea parte reclamantul era un cult interzis de lege. Referitor la daune, solicită instanţei ca în cuantificarea acestora să se reţină şi starea de sănătate a reclamantului. Solicită cheltuieli de judecată.
Pârâtul, prin consilier juridic, solicită instanţei respingerea primului capăt de cerere, apreciind că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens. Cu privire la caracterul politic al condamnării reclamantului, arată că refuzul „de a pune mâna pe armă”, determinat de apartenenţa reclamantului la un anumit cult religios, nu denotă că acesta era împotriva sistemului, iar cu privire la capătul 2 de cerere, arată că dispoziţiile art 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale. Mai arată că reclamantul beneficiază deja din partea statului de anumite drepturi.
Reclamantul, prin apărător, în replică, arată că reclamantul nu beneficiază de niciun fel de drepturi.
Ministerul Public, prin reprezentant, pune concluzii de respingere a acţiunii ca neîntemeiate. Consideră că reclamantul nu a dovedit caracterul politic al condamnării sale, în acest sens făcând referire la adresa comunicată de CNSAS şi de SRI, iar referitor la capătul 2 de cerere, solicită instanţei să aibă în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
TRIBUNALUL
TRIBUNALUL
Deliberând,
Pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunţarea la data de 19.01.2011.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12.01.2011.
Preşedinte Grefier
Ramona Maria Vladu Cristina Avram
SENTINŢA CIVILĂ NR 60
ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 19.01.2011
Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea cauzei civile, având ca obiect pretenţii – Legea nr. 221/2009, privind pe reclamantul C..B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 12.01.2011, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentinţă când instanţa, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru astăzi 19.01.2011 când, în aceeaşi compunere, a hotărât următoarele:
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă la data de 16.09.2009 sub nr.36207/3/209, reclamantul C.B., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman – prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul art. 1 alin. 3) din Legea 221/1009, să se constate caracterul politic la condamnării pronunţate prin sentinţa penala nr. 23/30.03.1965 de către Tribunalul Militar Iaşi prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, iar în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant prin condamnare şi executare în regim de detenţie.
În motivare, a arătat reclamantul că prin sentinţa penala nr.23/1965 pronunţata de Tribunalul Militar Iaşii, a fost condamnat la 3 pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, pedeapsa pe care a executat-o în regim de detenţie de la data de 30.10.1964/20.06.1966.
A susţinut reclamantul că infracţiunea pentru care a fost condamnat are un vădit caracter politic, întrucât condamnările la care a fost supus sunt o consecinţa faptului ca a făcut (si face si în prezent) parte din cultul religios “Martorii lui Iehova”, iar convingerea sa religioasa l-a împiedicat sa pună mana pe arma, acest lucru fiind în contradicţie totala cu convingerile sale religioase.
Apreciază reclamantul că aspectul politic-religios al refuzului de a se subordona si de a pune mana pe arma, cu consecinţa încălcării legii penale, rezida în primul rând din modul în care inculpaţii încadraţi în aceasta categorie am fost trataţi în toata perioada cercetării penale si executării pedepsei:
1. săvârşirea infracţiunii a fost cercetata de securitate, care ancheta toate infracţiunile politice;
2. pe timpul executării pedepsei “Martorii lui Iehova” au fost tot timpul supravegheaţi de ofiţeri de securitate, de ofiţeri de contra-informaţii
3. executarea pedepsei se făcea în penitenciare în care se executau pedepse privative de libertate deţinuţii politici.
4. în comparaţie cu ceilalţi infractori de drept comun, adepţii cultului religios “Martorii lui Iehova” nu au beneficiat de dispoziţiile codului de procedura penala referitoare la fracţiunea de trei pătrimi din pedeapsa pronunţata executând aproape în întregime pedeapsa la care au fost condamnaţi;
5. dosarul fiecărui deţinut Martor al lui Iehova era însemnat cu roşu exact ca si la deţinuţii politici, iar după eliberare au avut îngrădite toate drepturile civile.
6. atât înainte de executarea pedepsei, cat si după aceasta erau urmăriţi de organele securităţii statului si daca participau la o nunta sau la o înmormântare erau chemaţi la organele securităţii si obligaţi sa dea numele tuturor persoanelor care au participat la aceste evenimente.
7. deşi libertatea la conştiinţa si la religie era garantata prin legea suprema a României, regimul comunist totalitar nu a prevăzut o alternativa la executarea pedepsei tocmai pentru a-i descuraja pe Martorii lui Iehova de a-si practica convingerile religioase.
A mai precizat acesta că pentru aceste argumente în mod constant comisia constituita în cadrul Ministerului Justiţiei în temeiul OG 214/1999 privind acordarea calităţii de Luptător în Rezistenta Anticomunista a stabilit caracterul politic al condamnărilor penale atât pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la incorporare, prevăzuta si sancţionată de art. 354 Cod Penal, cat si pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prevăzuta si sancţionată de art. 503 din Codul Justiţie Militar de către adepţii cultului religios “Martorii lui Iehova”, iar toţi petenţii care s-au adresat acestei comisii în termen legal au obţinut certificatul pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenta anticomunista, certificat care le-a conferit drepturile prevăzute de Decretul-Lege 118/1990.
În final a arătat că nu s-a adresat în termen legal acestei comisii si nici nu beneficiază de vreun drept prevăzut de DL 118/1990.
In drept au fost invocate disp. art. 1 alin. 3), art. 4 si art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr.23/1965 pronunţata de Tribunalul Militar Iaşi reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3 CJM (f. 55).
Potrivit susţinerilor reclamantului, acesta „a refuzat să pună mâna pe armă” din motive de conştiinţă, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”.
Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute de alin. 1 şi 2, constituie de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 la care face trimitere acest text de lege, prevede că reprezintă infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, care anume infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a fi condamnări de natură politică, alin. 3 invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective şi care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, citat mai sus.
Din analiza acestei reglementări, rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.
Din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, se impune concluzia că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Infracţiunea de insubordonare era reglementată şi în Titlul X al Codului penal – Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, Capitolul II – Infracţiuni săvârşite de militari, obiectul juridic al infracţiunii fiind relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
În raport cu cele ce preced, nu se poate aprecia că scopul represiv şi sancţionator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă şi, mai ales, de raţiuni politice, în condiţiile în care nu numai Statul Român, ci şi alte ţări, indiferent de forma de organizare şi de ordinea politică, au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranităţii statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.
Mai mult, obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională (în aceeaşi măsură ca şi libertatea de conştiinţă), această obligaţie fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii şi neexistând aşadar o discriminare pe criterii religioase.
Astfel fiind, executarea serviciului militar obligatoriu nu a ţinut strict de regimul comunist, ci de cadrul legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, ceea ce este dovedit şi de faptul că acest cadru a fost menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
În condiţiile prevăzute de textul citat mai sus, este necesar a se examina dacă şi în ce măsură fapta săvârşită de reclamant a urmărit unul dintre scopurile arătate la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Or, după cum arată chiar acesta, singurul motiv pentru care a refuzat să se supună obligaţiei de desfăşurare a serviciului militar, a fost acela de conştiinţă, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „Martorii lui Iehova”, care interzice adepţilor săi să pună mâna pe armă şi să îmbrace uniforma militară, aspecte care nu sunt de natură a releva împrejurări de natura celor prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Concluzionând, este de observat şi faptul că, ulterior anului 1990, obligaţia de apărare a ţării a continuat să fie o îndatorire legală pentru cetăţenii români, cu excepţiile prevăzute de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. 1 din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
A accepta ideea că simpla săvârşire a infracţiunii de insubordonare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfăşurat activităţi de natura celor prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, generează cel puţin două consecinţe care nu pot fi acceptate: pe de o parte ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să subordoneze, indiferent de apartenenţa la un cult religios sau atee fiind, indiferent de natura motivelor care l-au determinat să săvârşească fapta, să fi comis o infracţiune politică de natură a atrage o condamnare cu acest caracter, iar, pe de altă parte, în condiţiile în care serviciul militar a continuat a rămâne obligatoriu şi după data de 22 decembrie 1989, iar insubordonarea a continuat să fie incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se conformeze îndatoririlor militare, după această dată, să fi săvârşit infracţiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident injust.
În raport cu cele ce preced, petitul unu al cererii reclamantului apare ca neîntemeiat, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, prin trimitere la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, pentru a se considera că acesta a suferit o condamnare cu caracter politic.
De aceea, se va respinge şi petitul doi al cererii, ca neîntemeiat, neexistând condiţia premisă pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă s-ar fi dovedit întemeiat primul capăt al cererii, prevederile celui din urmă articol amintit au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21/10/2010 a Curţii Constituţionale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15/11/2010 şi prin Decizia nr. 1360 din 21/10/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15/11/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.B., în contradictoriu cu Statul Roman – prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19.01.2011.
PREŞEDINTE,GREFIER,
Ramona Maria Vladu Cristina Avram
Red./Tehnored. RMV
Ex. 4/20.01.2011
