Respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate în cazul în care dispoziţiile invocate ca neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.11925/2/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.307/21.03.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2010, sub nr.11925/2/2010, pe rolul Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, contestatoarea A.S. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr.1125/2.11.2010, pronunţată de această instanţă în dosarul nr.8926/2/2010, în contradictoriu cu intimaţii Ş.G., Ş.Z., B.P., B.M., B.L., B.C., B.C.O., B.I., B.M. şi B.I.N., solicitând instanţei admiterea contestaţiei, anularea deciziei contestate, iar în urma rejudecării recursului, menţinerea soluţiilor pronunţate anterior de casare şi trimitere spre rejudecare.
În motivare, contestatoarea a susţinut că decizia contestată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, în condiţiile în care deciziile nr.1391/26.10.2009 şi nr.1695/24.11.2008 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă erau irevocabile.
A susţinut, de asemenea, că prin această decizie a fost desconsiderată decizia nr.2246/26.06.1997 pronunţată în dosarul nr.2104/1995 de Curtea Supremă de Justiţie, în urma căreia imobilul din B-dul R.M. nr.51 a revenit statului prin P.M.B., ulterior contestatoarea cumpărând în baza Legii nr.112/1995 apartamentul 1 din imobil.
În continuare, a arătat că decizia instanţei de recurs este rezultatul aprecierii eronate a înscrisurilor existente la dosar, inclusiv a deciziilor Tribunalului Bucureşti şi ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca nefondată acţiunea de evacuare formulată de reclamanţii Ş. (intimaţi în prezenta contestaţie) şi s-a pronunţat fără ca instanţa să stăruie asupra chestiunii înscrierii în fals, în conformitate cu dispoziţiile art.184 şi urm. Cod de procedură civilă.
În finalul contestaţiei, s-a susţinut că instanţa de recurs a pronunţat decizia contestată, ignorând total deciziile date de aceeaşi instanţă anterior, care erau irevocabile şi care nu mai puteau fi reformate de către instanţa care le-a pronunţat.
Intimaţii Ş.G. şi Z. au depus la data de 29.12.2010 întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că nici unul din motivele invocate în această cerere nu se încadrează în prevederile art.317 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
La termenul de judecată din 14.03.2011, apelanta, prin mandatar, a depus la dosar o cerere de completare a motivelor contestaţiei în anulare, din care rezultă că aceasta se întemeiază în drept pe dispoziţiile art.317 alin.1 pct. 2 şi art.318 pct.1 Cod de procedură civilă.
Prin aceeaşi cerere, s-a precizat că primul motiv de contestaţie în anulare, pe care contestatoarea înţelege să-l invoce, constă în pronunţarea de către instanţa de recurs a unei decizii cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa, deoarece art.312 alin.6 pct.1 stipulează împrejurarea potrivit căreia, „casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului”. Or, în cauză, după sentinţa civilă nr.7292/19.12.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr.5829/4/2001, s-au succedat două decizii ale Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, nr.663/A/15.05.2008 şi, respectiv 428/1.04.2009 ale aceleiaşi instanţe, atacate cu recurs. S-a ajuns astfel ca prin decizia civilă nr.1695/24.11.2008 şi, respectiv 1391/26.10.2009 să se pronunţe două hotărâri în recurs, obiectul cauzei şi părţile fiind aceleaşi.
În continuare, s-a arătat că prin ambele decizii s-a reţinut că Tribunalul Bucureşti nu a soluţionat corespunzător excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie care era perfect admisibilă, în opinia contestatoarei, existând tripla identitate de obiect, părţi şi cauză.
S-a mai susţinut că Tribunalul Bucureşti, prin deciziile pronunţate şi prin motivările sale, nu a respectat trei principii de drept, respectiv principiul adevărului, principiului egalităţii de probe şi nedepăşirea competenţei instanţei.
În continuare, contestatoarea a reiterat aprecierea eronată a înscrisurilor existente la dosar şi lipsa rolului activ al instanţei în soluţionarea chestiunii înscrierii în fals.
În concluzie, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs şi-a depăşit limitele competenţei prin aprecierea/interpretarea deciziei nr.2246/26.06.1997 a instanţei supreme; nu a judecat efectiv fondul, deoarece a omis să aprecieze deciziile invocate prin care se respinsese acţiunile de evacuare introduse anterior anului 2004; a interpretat eronat dispoziţiile art.184 Cod de procedură civilă; a încălcat dispoziţiile Legii nr.1/2009, în vigoare încă înainte de pronunţarea deciziei nr.1125/2.11.2010.
În finalul cererii precizatoare, contestatoarea a invocat excepţia de legalitate a contractului de vânzare-cumpărare nr.1950/1997 prin care a cumpărat, în baza Legii nr.112/1995, apartamentul nr.1 din Bd.R.M. nr.51, et.1, sector 4, potrivit dispoziţiilor art.46 alin.21 din Legea nr.1/2009 şi excepţia de neconstituţionalitate a art.501 din aceeaşi lege, deoarece după recunoaşterea contractelor de închiriere încheiate în baza Legii nr.112/1995, ca fiind autentice şi titluri de proprietate, prin art.501 se vorbeşte despre desfiinţare.
Analizând prioritar excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare, în conformitate cu dispoziţiile art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992, Curtea va reţine că este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. 1 al aceluiaşi articol .
Conform acestui text de lege, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Contestaţia în anulare formulată de contestatoare a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.317 alin.1 pct. 2 Cod Procedură Civilă şi art.318 pct.1 Cod de procedură civilă, iar dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate s-a invocat de contestatoare, respectiv dispoziţiile art.50 indice 1 din Legea nr.10/2001, nu au legătură cu soluţionarea acestei căi de retractare, motiv pentru care excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la contestaţia în anulare formulată de contestatoare, Curtea va reţine că este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile legale invocate de aceasta ca temei juridic al cererii .
Conform art.317 alin.1 pct.2 Cod Procedură Civilă hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare dacă au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă .
Invocând acest text de lege, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs care a pronunţat decizia civilă nr.1125/02.11.2010 a încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece art.312 alin.6.1 permite casarea cu trimitere doar o singură dată .
Din actele dosarului rezultă însă că decizia contestată a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor art.312 alin.6.1 Cod Procedură Civilă, introduse prin art. I pct. 30 din Legea nr. 202/2010, iar prin aceasta s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentă (contestatoare în prezenta cerere) împotriva deciziei civile nr. 834/23.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi nu trimiterea cauzei pentru rejudecare la tribunal, astfel cum se sugerează de către contestatoare.
Admiterea recursului şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiaşi instanţă s-a dispus în cauza de faţă, pentru a doua oară, prin decizia civilă nr.1391/26.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, dar după pronunţarea acestei decizii s-a pronunţat în rejudecarea apelului decizia civilă nr. 834/23.06.2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III a Civilă, iar în recursul la aceasta decizia civilă nr.1125/02.11.2010, contestată prin prezenta cerere, faze procesuale în care contestatoarea ar fi putut invoca, necompetenţa materială a instanţei .
Din dosar, rezultă însă că, nici în rejudecarea apelului şi nici în recursul finalizat prin pronunţarea deciziei contestate, contestatoarea nu a invocat necompetenţa de ordine publică a instanţei, situaţie în care nu o mai poate invoca pe calea contestaţiei în anulare, conform dispoziţiilor art.317 alin.1 Cod Procedură Civilă.
Pe de altă parte, pronunţarea unei hotărâri cu nerespectarea dispoziţiilor art. 312 alin. 6.1 Cod Procedură Civilă, dacă ar fi reală, ar reprezenta motiv de nelegalitate a hotărârii şi nu motiv de contestaţie în anulare pentru nesocotirea normelor de ordine publică referitoare la competenţă.
Conform art. 318 teza 1, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare şi atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Greşeala materială reglementată de articolul 318 teza a I a Cod Procedură Civilă are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecăţii şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite .Este deci vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa ,prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac prin declararea unui recurs la recurs .
În speţa de faţă, deşi invocă greşeala materială, contestatoarea susţine prin motivele de fapt ale contestaţiei faptul că instanţa de recurs şi-a depăşit limitele competenţei prin aprecierea/interpretarea deciziei nr.2246/26.06.1997 a instanţei supreme; nu a judecat efectiv fondul, deoarece a omis să aprecieze deciziile invocate prin care se respinsese acţiunile de evacuare introduse anterior anului 2004; a interpretat eronat dispoziţiile art.184 Cod de procedură civilă; a încălcat dispoziţiile Legii nr.1/2009, în vigoare încă înainte de pronunţarea deciziei nr.1125/2.11.2010.
Toate aceste aspecte, dacă ar fi reale, ar reprezenta greşeli de judecată ale instanţei de recurs şi nu greşeli materiale care să poată fi invocate pe calea contestaţiei în anulare, astfel cum s-a arătat deja, motiv pentru care, Curtea va dispune în baza, art.317 alin.1 pct.2 şi art.318 alin.1 Cod Procedură Civilă şi respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.
