DECIZIA PENALA NR. 632
07 Noiembrie 2012
Autor: SAVU ALINA CRISTINA
Domeniu asociat: contestaţie în anulare
Titlu: Admisibilitate în principiu. Motiv invocat încadrat formal în unul dintre cazurile prevăzute de lege. Consecinţe. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale respinsă. Cale de atac
La data de 02.10.2012 s-a înregistrat sub nr. 7226/105/2012 contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.D.I. împotriva d.p. nr. 514/05.09.2012 a Tribunalului Prahova, pronunţată în dosarul nr. 2857/331/2011.
În motivarea contestaţiei contestatorul a arătat în esenţă că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv cea prevăzută de art. 10 lit. I1. Astfel, nu a fost luată în consideraţie existenţa culpei, or infracţiunea de abandon de familie se caracterizează sub aspect subiectiv printr-o omisiune cu rea credinţă de plată a pensiei de întreţinere, ceea ce indică intenţia legiuitorului de a sancţiona numai intenţia directă sau indirectă, nu şi culpa. Mai arată contestatorul că în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C.p.p. s-a făcut în mod greşit, întrucât a arătat că se consideră nevinovat.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 386 lit. C C.p.p..
În vederea soluţionării cauzei s-a dispus ataşarea dosarului nr. 2857/331/2011 al Tribunalului Prahova.
La termenul de judecată din data de 07.11.2012, contestatorul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 3201 C.p.p., care în opinia sa încalcă prevederile art. 15, 16, 21, 23, 24 şi 124 din Constituţie, fiind greşit de altfel aplicate la cauza concretă care a făcut obiectul judecăţii, întrucât în ultimul cuvânt a arătat judecătorului cauzei că se consideră nevinovat.
Instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară acestor prevederi, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Tribunalul constată că excepţia ridicată de contestator în această fază procesuală apare ca inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor legale citate, întrucât dispoziţiile legale cuprinse în art. 3201 C.p.p. nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare, unde instanţa este ţinută să verifice decizia definitivă pronunţată în recurs prin prisma cazurilor limitativ prevăzute de lege.
Mai mult, în esenţă contestatorul critică mai mult modalitatea în care instanţa de fond a făcut aplicarea art. 3201 C.p.p., decât conţinutul acestor dispoziţii prin raportare la normele constituţionale pretins încălcate.
Prin urmare, în cauză nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.
Analizând în conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. 1 C.p.p. admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, Tribunalul constată următoarele:
Prin s.p. nr. 40/20.02.2012 a Judecătoriei Vălenii de Munte, pronunţată în dosarul nr. 2857/331/2011, s-a dispus condamnarea contestatorului la o pedeapsă de 8 luni închisoare, în baza art. 305 alin. 1 lit. C C.p.p. cu aplic. Art. 3201 C.p.p., iar în temeiul art. 305 alin. 4 C.penal rap. la art. 81 C.penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 8 luni, care constituie termen de încercare.
Prin decizia penală nr. 514/05.09.2012 a Tribunalului Prahova a fost respinsă cererea contestatorului de repunere în termenul de recurs şi respins recursul declarat de acesta împotriva s.p. nr. 40/20.02.2012 a Judecătoriei Vălenii de Munte , ca tardiv formulat.
Potrivit disp. Art. 386 C.p.p., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împrejurare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f-i1 C.p.p., cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. 11 ori art. 38516 alin. 1 c.p.p.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată de către contestator pe dispoziţiile art. 386 lit. C C.p.p.
Judecarea contestaţiei în anulare presupune parcurgerea unei proceduri în două etape, instanţa fiind ţinută să verifice cu prioritate admisibilitatea în principiu a cererii, iar ulterior să treacă la judecarea pe fond a acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. 2 C.p.p. admiterea în principiu se dispune atunci când cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, iar motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute de art. 386 C.p.p.
Deşi contestatorul a indicat temeiul cererii ca fiind art. 386 lit. C C.p.p., Tribunalul constată, din dezvoltarea motivelor invocate, că cele învederate de contestator nu pot fi încadrate în aceste dispoziţii.
Astfel, contestatorul arată că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea de abandon de familie, întrucât, în privinţa conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă presupune existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte, acesta fiind sensul noţiunii de “rea credinţă” folosită de legiuitor.
Într-adevăr, infracţiunea prevăzută de art. 305 C.penal presupune existenţa intenţiei inculpatului, legea nepedepsind comiterea faptei din culpă, însă această împrejurare nu constituie o cauză de încetare a procesului penal, respectiv cea prevăzută de art. 10 lit. I1 C.p.p., cum se susţine. Existenţa vinovăţiei în modalitatea prevăzută de lege este chestiune care ţine de întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, instanţa, în ipoteza constatării inexistenţei intenţiei putând pronunţa achitarea inculpatului, potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. D C.p.p. Este vorba astfel despre o altă cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale, cea de la art. 10 lit. D C.p.p., iar nu cea de la art. 10 lit. I1 C.p.p.
Prin urmare, deşi în mod formal contestatorul a încadrat cererea formulată în una dintre ipotezele art. 386 lit. a-e C.p.p., din examinarea în concret a motivelor invocate se constată că acestea nu se regăsesc în nici unul dintre cazurile legale.
În cauză contestatorul invocă de fapt motive de fond, tinzând ca pe cale contestaţiei în anulare să schimbe o soluţie definitivă a instanţei de recurs, care în opinia sa este nelegală, ceea ce este inadmisibil printr-o cale extraordinară de atac, iar instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat, fiind datoare să cerceteze dacă în concret motivele arătate pot fi încadrate într-una dintre ipotezele prevăzute de lege.
Faţă de considerentele expuse, întrucât contestaţia în anulare nu se încadrează în nici una dintre ipotezele prevăzute de lege, Tribunalul urmează să o respingă, ca inadmisibilă.
În baza art. 192 alin. 2 c.p.p., contestatorul urmează să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992, dispoziţia instanţei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă recursului, la instanţa imediat superioară, prin decizia nr. 36/2006 pronunţată în interesul legii I.C.C.J. interpretând aceste dispoziţii legale în sensul că se referă şi la cererile respinse de către instanţele de recurs.
NOTĂ: Prin decizia penală nr. 1537/15.11.2012 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosar nr. 7226/105/2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de contestator împotriva d.p. nr. 632/2012, în privinţa soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale
1
