Contestaţia în anulare este o cale de retractare a unei hotărâri irevocabile, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond care au fost soluţionate de instanţa de control judiciar, întrucât legea nu a urmărit să deschidă părţilor recursul la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă pe motiv că s-a stabilit greşit situaţia de fapt.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea în recurs de modul în care aceasta a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre ele, înseamnă a deschide părţilor dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, contestaţia în anulare devenind o cale ordinară de atac, judecată de aceeaşi instanţă, ceea ce nu a fost intenţia legiuitorului când a reglementat această cale extraordinară de atac. (Decizia nr. 77/30.01.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatorul PN a formulat în contradictoriu cu intimata PD, contestaţie în anulare împotriva deciziei civile pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 1xxx/3xx/2010.
În motivarea cererii, contestatorul a invocat disp. art. 318 teza a II-a C.pr.civ., deoarece prin decizia nr. 1xxx/1x.1x.2012, Tribunalul Galaţi a omis să se pronunţe pro sau contra asupra textelor de lege pe care le invocase, cu privire la reţinerea actului sub semnătură privată, plata preţului pentru casa, criteriile de atribuire, făcând o motivare pur teoretică.
A arătat că în motivarea recursului a invocat că are o cotă de participare de 100% la dobândirea imobilului casa + teren 1600 mp intravilan, cât şi la renovarea imobilului, solicitând atribuirea acestuia, precum şi că suprafeţele de teren de 1,16 ha teren extravilan şi intravilan comuna B., sat B., jud. Galaţi au fost reţinute în mod greşit ca fiind bun al părţilor.
Cu privire la acest al doilea motiv, contestatorul a arătat că instanţa de recurs a făcut o motivare care excede cadrului Legii nr. 18/1991, art. 19, care se referă direct la foştii membri cooperatori şi cei care au prestat activitate contractuală în cadrul fostelor CAP-uri.
Contestatorul a precizat că motivarea instanţei de recurs coincide cu cea a instanţei de fond, făcând o analiză teoretică a căii de atac a recursului, cu trimitere la jurisprudenţa CEDO, care stabileşte însă că instanţa de recurs trebuie să analizeze efectiv problemele esenţiale şi nu să se mulţumească să confirme pur şi simplu concluziile jurisdicţiei inferioare (cauza Halle c/Finlanda, 1997)
A apreciat că lipsa motivării cu privire la motivele de recurs invocate echivalează cu omisiunea la care se referă art. 318 teza a II-a C.pr.civ., solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei instanţei de recurs, iar în rejudecarea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile potrivit motivelor de recurs invocate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 318 alin.1 C.pr.civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Tribunalul a reţinut că legiuitorul a încadrat contestaţia în anulare ca o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile enumerate limitativ de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.
Astfel, retractarea hotărârii în temeiul art. 318 teza a II-a C.pr.civ se justifică atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare.
Textul art. 318 teza a II-a din Codul de procedură civilă, arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1- 9 C.proc.civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În speţă, verificând lucrările dosarului nr. 1xxx/3xx/2010, se constată că prin cererea de recurs, contestatorul a invocat unul dintre motivele de modificare prevăzute de art. 304 C.proc.civ., anume, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocând două critici în susţinerea lui.
Din cuprinsul deciziei civile nr. 1xxx/1x.1x.2012 a Tribunalului Galaţi, rezultă că instanţa de recurs a analizat motivul de modificare invocat de contestator, răspunzând punctual celor două critici subsumate acestuia, cât şi argumentelor de drept dezvoltate în susţinerea lor, chiar dacă nu exhaustiv sau în măsura pe care o consideră suficientă contestatorul.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut în legătură cu caracterul de bun comun sau propriu al casei de locuit din comuna B., jud. Galaţi, că prezumţia legală de bun comun a bunurilor şi lucrărilor efectuate de soţi în timpul căsătoriei şi prezumţia de contribuţie egală (50% fiecare) a soţilor la dobândirea acestor bunuri reprezintă regula în materia regimului matrimonial şi că aceasta nu poate fi înlăturată decât pentru motive temeinice.
A mai arătat că în momentul dobândirii casei de locuit intimata nu presta activităţi salarizate, însă se ocupa de creşterea copiilor, de îngrijirea gospodăriei şi de pregătirea alimentelor. De asemenea, a scutit o serie de cheltuieli din bugetul familiei prin creşterea şi exploatarea unor animale de gospodărie. Instanţa de recurs a reţinut că cota de contribuţie se apreciază global, prin raportare la întreaga durată a căsniciei şi la toate bunurile dobândite de foştii soţi. Astfel, intimata nu presta activităţi salarizate în momentul dobândirii casei de locuit, însă, ulterior anului 2003, a plecat la muncă în străinătate, trimiţând bani recurentului pentru întreţinerea familiei, ceea ce a creat instanţei de recurs convingerea că instanţa de fond a apreciat în mod temeinic că imobilul casă de locuit este bun comun al părţilor.
De asemenea, a apreciat că instanţa de fond a analizat în mod detaliat, judicios şi temeinic, motivele pentru care se impune atribuirea casei de locuit intimatei, chiar dacă recurentului îi este dificil să achiziţioneze altă casă de locuit, însă în aceeaşi situaţie se află şi pârâta, care are însă mai multe posibilităţi de a plăti sulta către recurent decât invers.
Instanţa de recurs a mai reţinut cu privire la suprafaţa de 1,16 ha că şi dacă ar fi adevărat că recurentul a beneficiat de suprafaţa de teren în baza art. 19 Legea nr. 18/1991 republicată, în considerarea calităţii sale de specialist (contabil) la fostul CAP B., imobilul nu constituie bun de uz personal sau bun destinat exercitării profesiunii, deoarece profesia recurentului nu presupune pentru exercitarea ei, în niciun caz, folosirea de terenuri. Terenul nu poate fi considerat nici bun dobândit cu titlu de premiu sau recompensă, deoarece prin premiu sau recompensă se înţelege răsplata primită pentru realizări profesionale deosebite, nu un beneficiu legal acordat pe considerente de echitate socială unei întregi categorii sociale ca urmare a angajării într-un anumit tip de loc de muncă.
În speță, deşi contestatorul a invocat formal nepronunţarea instanţei de recurs asupra unor motive de recurs, în realitate recursul a avut un singur motiv, pe care instanţa de recurs l-a analizat, iar contestatorul a reluat criticile invocate în recurs ce vizează presupuse greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale, nesusceptibile de valorificare pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
Fiind o cale de retractare a unei hotărâri irevocabile, este inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond care au fost soluţionate de instanţă, întrucât legea nu a urmărit să deschidă părţilor recursul la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă pe motiv că s-a stabilit greşit situaţia de fapt.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea în recurs de modul în care aceasta a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre ele, înseamnă a deschide părţilor dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, contestaţia în anulare devenind o cale ordinară de atac, judecată de aceeaşi instanţă, ceea ce nu a fost intenţia legiuitorului când a reglementat această cale extraordinară de atac.
Aşadar, fiind invocată o eroare de interpretare a probelor şi a textelor legale aplicabile, adică o greşeală de judecată, şi nu o omisiune, Tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., şi a respins contestaţia în anulare, ca nefondată.
