Contestaţie în anulare. Admisibilitate în principiu
Contestaţie în anulare
Decizia penală nr. 546/13 decembrie 2012
Prin cererea înregistrată la instanţă la data de 13 noiembrie 2012, contestatorul C. T., prin avocat D. D. A, în temeiul art. 386 – 392 Cod procedură penală, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 465 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului Botoşani.
În motivarea contestaţiei se invocă următoarele împrejurări:
Procedura de citare a contestatorului pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 386 lit. a Cod procedură penală.
La termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs contestatorul a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei şi de a încunoştiinţa instanţa de recurs despre această împiedicare.
La judecarea recursului contestatorul nu a fost ascultat, deşi ascultarea acestuia era obligatorie în baza art. 38514 alin. 11 Cod procedură penală.
Examinând actele aflate la acest dosar, se constată că prin sentinţa penală nr. 116 din 16 februarie 2012 a Judecătoriei Dorohoi, a fost condamnat inculpatul C. T., fiul lui D. şi F., născut la data de xx.xx.xxxx, în municipiul Bucureşti, cu domiciliul în satul şi comuna Mogoşoaia, str. X, nr. Y, jud. Ilfov, fără forme legale în municipiul Bucureşti, str. X, nr. Y, bl. Z, sc. T, ap. U, sect. S, CNP xxxxxxxxxxxxx, cetăţean român, studii liceale, despărţit în fapt, agent de vânzări, fără antecedente penale pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, prev. şi ped. de art. 305 alin. 1 lit. c cod penal la o pedeapsă de 1 an închisoare.
S-a interzis inculpatului, în baza art. 71 alin.2 Cod penal, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.
S-a suspendat condiţionat în baza art. 81 şi art. 71 alin. final Cod penal executarea pedepselor pe perioada prevăzută de art. 82 cod penal şi s-a pus în vedere inculpatului prevederile art. 83 cod penal.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza întregului probatoriu cu acte şi testimonial administrat în cauză, următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul C. T. a fost căsătorit cu partea civilă din anul 1990 iar din căsătoria lor au rezultat minorii C. D. I. T. născută la data de xx.xx.xxxx, C. F. D. născut la data de xx.xx.xxxx şi C. A. T. născută la data de xx.xx.xxxx.
Părţile nu sunt divorţate dar sunt despărţite în fapt din anul 1998 atunci când inculpatul a părăsit domiciliul conjugal mutându-se la locul său de baştină în comuna Mogoşoaia, jud. Ilfov.
Prin sentinţa civilă nr. 2181/15.12.2008 pronunţată în dosarul xxxx/222/2008 de Judecătoria Dorohoi s-a hotărât majorarea pensiei de întreţinere de la 40 lei la 90 lei pentru fiecare minor respectiv suma totală de 270 lei lunar. Astfel inculpatul până la data împlinirii majoratului fiecărui copil a avut de plătit 270 lei lunar de la data de 11.03.2009 , apoi 180 lei lunar până la data de 25.10.2010 şi 90 lei lunar până în prezent, cumulând o pensie de întreţinere datorată de 6030 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Dorohoi, inculpatul C. T. şi partea vătămată C. L. .
Parchetul de pe lângă Judecătoria Dorohoi a invocat motive de nelegalitate, în sensul că inculpatului trebuia să i se aplice pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie, având în vedere cuantumul sumei restante în contul pensiei de întreţinere, cât şi practica constantă a instanţelor judecătoreşti.
Partea vătămată C. L., potrivit petiţiei de recurs, cât şi concluziilor scrise, faţă de reaua credinţă a inculpatului care a şi încercat să inducă în eroare instanţa cu calcule nereale, a solicitat majorarea pedepsei de un an închisoare şi înlăturarea dispoziţiilor cu privire la suspendarea executării.
Inculpatul C. T. a criticat sentinţa ca fiind nelegală, întrucât el a achitat pensia de întreţinere restantă şi ar dori să se împace cu partea vătămată.
Prin decizia penală nr. 465 din 11 octombrie 2012, Tribunalul Botoşani a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Dorohoi şi partea vătămată C. L. , cu domiciliul în mun. Dorohoi, str. X, nr.Y, bl.Z, ap.T, judeţul Botoşani împotriva sentinţei penale nr.116 din 16 februarie 2012 a Judecătoriei Dorohoi.
A casat în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.81 şi 71 alineat ultim Cod penal, dispunând executarea pedepsei în regim de detenţie.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul C. T. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat pe inculpatul-recurent C. T. să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare din recurs şi părţii vătămate C. L. suma de 500 lei, reprezentând onorar avocat, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că, pe baza probelor administrate la urmărirea penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă l-a condamnat pe inculpatul C. T. pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prev de art.305 lit.c Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, a cărei executare a suspendat-o condiţionat potrivit art.81 Cod penal. S-a apreciat că lipsa antecedentelor şi plăţile parţiale făcute în contul pensiei de întreţinere fac posibilă reeducarea inculpatului şi fără privarea de libertate.
Această modalitate de individualizare a pedepsei este discutabilă având în vedere că inculpatul, o persoană tânără, voinică şi încadrată în muncă, perioade îndelungate de timp nu a plătit pensia de întreţinere pentru trei copii minori, acumulând o restanţă considerabilă. Aceşti copii au nevoie de întreţinere permanentă pentru creştere, educare şi alte cheltuieli specifice vârstei şi nicidecum de justificări sau de calcule de natura celor încercate de inculpat prin memoriile depuse la dosarul de recurs potrivit cărora nu ar mai datora nicio sumă de bani în contul pensiei de întreţinere.
În realitate, potrivit sentinţei civile 2181 din 15 decembrie 2008 a Judecătoriei Dorohoi, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate o pensie de întreţinere majorată de 270 lei lunar (câte 90 lei pentru fiecare din cei trei copii) începând cu luna octombrie 2008 şi până la majoratul copiilor. Deci, pentru perioada octombrie 2008-martie 2009 (când a devenit major unul dintre copii) inculpatul trebuia să achite suma 1350 lei, pentru perioada martie 2009-octombrie 2010 (când a devenit major cel de-al doilea copil) inculpatul trebuia să plătească suma de 3600 lei, iar pentru perioada noiembrie 2010 – februarie 2012 (data epuizării infracţiunii prin pronunţarea sentinţei) inculpatul trebuia să achite suma de 1300 lei.
Totalizând cele trei perioade, rezultă că inculpatul avea de plată un total de 6250 lei. Din chitanţele depuse la dosarul de urmărire penală şi în copie la dosarul primei instanţe, cât şi la cea de recurs, rezultă că din luna octombrie 2008 şi până la data soluţionării recursului inculpatul a achitat suma totală de 2370 lei (200 lei la 18 aprilie 2011, 200 lei la 20 iunie 2011, 270 lei la 14 decembrie 2009, 360 lei la 12 septembrie 2009, 360 lei la 26 octombrie 2008,480 la 06 octombrie 2008 şi 500 lei la 06 iunie 2012 – celelalte chitanţe vizând perioade anterioare lunii octombrie 2008, neputând fi luate în calcul, întrucât exced perioada la care se referă plângerea prealabilă a părţii vătămate şi implicit dosarul de faţă).
Rezumând calculele anterioare reiese că inculpatul a rămas restant în contul pensiei de întreţinere datorate cu suma totală de 3880 lei.
Inculpatul nu s-a prezentat în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de recurs pentru a da explicaţii cu privire la această restanţă şi nici nu a făcut vreo dovadă în sensul împăcării cu partea vătămată, aşa cum se angaja prin petiţia de recurs, persistând în aceeaşi rea credinţă de eschivare de la obligaţia naturală, morală şi legală de a contribui la întreţinerea propriilor copii.
Instanţa, observând şi împrejurarea că o asemenea faptă prezintă un pericol social grav pentru relaţiile de familie, fiind contrată celui mai elementar sentiment de solidaritate şi ajutor reciproc ce-şi datorează membrii familiilor între ei, a apreciat ca fiind întemeiate recursurile declarate de parchet şi partea vătămată, în temeiul art.38515 pct.2 lit. d Cod procedură penală.
Întrucât inculpatul nu a făcut dovada executării obligaţiei legale de întreţinere a copiilor, prin plată, sau prin orice altă modalitate echivalentă, decât în mod parţial şi nici dovada că s-ar fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a realiza venituri pentru achitarea pensiei restante, cât şi a celei datorate la zi, instanţa în temeiul art.38515 pct.1 lit. b Cod procedură penală, a respins recursul acestuia vizând achitarea pentru lipsa vinovăţiei ca fiind neîntemeiat.
Constatând că motivele invocate de contestator sunt cele prevăzute de art. 386 lit. a, b şi e, tribunalul procedează la verificarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, conform dispoziţiilor art. 391 Cod procedură penală, scop în care s-a dispus ataşarea dosarului nr. xxxx/222/2011 al Tribunalului Botoşani în care s-a pronunţat decizia contestată.
În ce priveşte primul motiv invocat, se constată că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, contestatorul a fost citat la adresa indicată în petiţia de recurs, în memoriul depus la dosar şi în mandatele poştale anexate (aceeaşi cu adresa la care a fost îndeplinită procedura de citare în faţa primei instanţe). Procedând astfel, instanţa de recurs s-a conformat întrutotul dispoziţiilor art. 177 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală. Suplimentar, cu toate că recurentul nu a indicat o altă adresă (pentru a fi aplicabile dispoziţiile alin. 3 al art. 177 Cod procedură penală), instanţa de recurs a dispus citarea acestuia şi la adresa indicată de acesta în faza de urmărire penală la data 23 martie 2011, cât şi prin afişare. Contestatorul nu a depus vreo dovadă din care să reiasă că ar fi înştiinţat instanţa de recurs despre o eventuală modificare a domiciliului său, astfel încât nu este îndeplinită una dintre condiţiile impuse de art. 391 alin. 2 Cod procedură penală.
Referitor la al doilea motiv invocat în sprijinul contestaţiei în anulare, se observă că, potrivit art. 386 lit. b Cod procedură penală, incidenţa acestuia este condiţionată de dovedirea imposibilităţii de prezentare şi de încunoştiinţare a instanţei de recurs despre o asemenea împiedicare. De altfel, alin. 2 al art. 391 Cod procedură penală impune ca o condiţie a admisibilităţii în principiu depunerea ori invocarea unor dovezi care sunt la dosar.
Cel de-al treilea motiv invocat de contestator priveşte omisiunea instanţei de recurs de a proceda la audierea sa, cu toate că aceasta era obligatorie. Se constată însă că în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 38514 alin. 11 Cod procedură penală (recurentul nefiind prezent la judecarea recursului), şi nici cele ale art. 38516 alin. 1 Cod procedură penală (nefiind dată situaţia casării şi reţinerii cauzei spre rejudecare). Prin urmare, acest motiv invocat de contestator nu se încadrează în realitate în prevederile art. 386 lit. e Cod procedură penală.
Pentru toate aceste considerente prezenta contestaţie în anulare apare ca inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare în baza art. 391 alin. 2 Cod procedură penală, situaţie în care nu se mai pune problema suspendării executării.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală,
2
