Potrivit tezei I a art.318 Cod procedură civilă, contestaţia în anulare poate fi exercitată atunci când „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale”, fiind vorba doar de greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, textul de lege invocat nevizând stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor.
Aşadar, greşeala materială nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege, întrucât prin admitere s-ar ajunge pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a recursului, contestaţia în anulare nefiind un mijloc de reformare a hotărârii, chiar greşite.
În cauză, contestatoarea nu invocă astfel de greşeli, ci pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor şi de interpretare a unor dispoziţii legale de către instanţa de recurs, motive care nu pot fi invocate într-o astfel de cale de atac extraordinară.
De asemenea, nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art.318 (teza a II-a) Cod procedură civilă.
Astfel, pentru a fi incidente dispoziţiile sus-menţionate, este necesar ca instanţa „respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, să omită din greşeală cercetarea vreunuia din motivele de modificare sau casare”.
Ori, din decizia prin care s-a pronunţat recursul, rezultă că instanţa a examinat toate motivele de recurs, apreciind că primul motiv de recurs vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii (fiind incidente dispoziţiile art.11,art.304 Cod procedură civilă, abrogat prin O.U.G. nr.138/2000).
Aşa fiind, în temeiul art.320 alin.3 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondată contestaţia.
