Dosar nr. 4941/3/2015
DECIZIA CIVILĂ NR. 500
Şedinţa publică din data de 23.06.2015
Tribunalul constituit din:
PREŞEDINTE: TRE
JUDECĂTOR: PCF
JUDECĂTOR: MD
GREFIER: CV
Pe rol se află soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de contestatorii MGL şi MMA împotriva deciziei civile nr. 7/20.01.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 3505/303/2013*, în contradictoriu cu intimaţii SC KHC SRL, AN şi AA.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, a răspuns contestatorul MGL personal şi asistat de avocat BMR, cu împuternicire avocaţială seria B nr. 1337224 aflată la fila 18 dosar şi MMA, prin avocat BMR, cu împuternicire avocaţială seria B nr. 1337224 aflată la fila 18 dosar, lipsind intimaţii.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:
Contestatorul MGL, personal, se legitimează cu CI seria XX nr. XXX.
Avocatul contestatorilor, având cuvântul, arată că nu mai sunt alte cereri de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Tribunalul, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor pe cererea de contestaţie în anulare.
Contestatorii, prin avocat, solicită admiterea contestaţiei în anulare, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei nr. 7/2015 pronunţată în recurs, rejudecarea recursului şi rejudecând cauza în fond, solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În susţinere, se arată că instanţa de recurs a acordat cheltuieli de judecată părţii al cărei recurs a fost respins. Se subliniază omisiunea instanţei de recurs de a face referire la unele înscrisuri, respectiv notificarea reclamanţilor şi o adresă din 18.09.2008 adresată pârâţilor cu privire la faptul că un anume apartament 135 nu ar avea proces pe rol şi nu s-ar fi revendicat. Practic, nu se poate lua în considerare un înscris care face referire la un apartament nr.135 şi nu la apartamentul 35 pentru care au încheiat antecontract. Atât instanţa de fond cât şi cea din recurs impun contestatorilor să probeze ceea ce era în sarcina părţii adverse. Solicită obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, iar în cazul în care se va admite recursul solicită obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru fond şi recurs.
Tribunalul reţine spre soluţionare cauza.
TRIBUNALUL
Prin decizia civilă nr. 7/20.01.2015 Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi MGL şi MGA, împotriva sentinţei civile nr. 7561/17.09.2013, pronunţate de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. 3505/303/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi AN, AA şi recurenta-pârâtă SC KHC SRL. De asemenea, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC KHC SRL, în contradictoriu cu recurenţii reclamanţi MGL şi MGA şi intimaţii-pârâţi AN şi AA, au fost obligaţi recurenţii-reclamanţi să plătească intimaţilor-pârâţi AN şi AA cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 1000 lei şi recurentei-pârâte cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Criticile recurenţilor-reclamanţi vizând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, respectiv a antecontractului de vânzare cumpărare nr. 820/29.09.2012, sunt nefondate.
Prin cererea dedusă judecăţii reclamanţii MGL şi MGA au solicitat obligarea pârâţilor AN, AA şi KHC SRL, în solidar, la plata sumei de 2890,08 lei cu titlu de penalităţi pentru perioada 07.10.2012-09.11.29012, conform art. 6 din Antecontractul de vânzare cumpărare nr. 820 /29.09.2012 şi la plata sumei de 2559,90 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de reclamanţi pentru recuperarea prejudiciului prin neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârâţi.
Prin Antecontractul de vânzare cumpărare nr. 820 /29.09.2012 încheiat între promitenţii-cumpărători MGL şi MGA, pe de o parte şi promitenţii vânzători, AN, AA, pe de altă parte, promitenţii vânzători s-au obligat să vândă, iar promitenţii cumpărători, să cumpere, imobilul situat în Bucureşti, sector 6.
În cuprinsul art. 4 lit. e) din antecontractul de vânzare cumpărare, promitenţii vânzători au declarat pe proprie răspundere că apartamentul este liber de orice sarcini şi servituţi şi nu a fost scos din circuitul civil în temeiul vreunui act normativ de trecere în proprietatea statului. Totodată au declarat că imobilul nu a mai fost vândut, ipotecat sau implicat în vreun litigiu. În situaţia în care se vor găsi sarcini nedeclarate la semnarea antecontractului, promitentul vânzător este considerat de rea-credinţă şi va plăti penalităţi potrivit art. 6.
În art. 6 din antecontractul de vânzare cumpărare, s-a stipulat că în cazul în care vreuna dintre părţile contractante se răzgândeşte, nu achită tranşele conform art. 2 din antecontract, refuză să încheie actul de vânzare –cumpărare în formă autentică la notariat până la data menţionată în contract sau contractul, sau nu se va putea încheia din vina exclusivă a uneia din părţi, aceasta este de drept în întârziere urmând să plătească penalităţi astfel: dacă promitenţii vânzători sunt în culpă vor plăti promitenţilor cumpărători dublul avansului; dacă promitenţii – cumpărători sunt în culpă, vor pierde avansul. Plata acestor despăgubiri se va face cel mai târziu până la data de 06.10.2012, după această dată, partea în culpă fiind obligată să plătească penalităţi de 1% din valoarea despăgubirilor pentru fiecare zi de întârziere.
Din aceste clauze contractuale rezultă că promitenţii –vânzători sunt obligaţi la plata penalităţilor prevăzute la art. 6 din antecontractul de vânzare cumpărare în două situaţii şi anume: atunci când se vor găsi sarcini nedeclarate la semnarea antecontractului şi atunci când contractul de vânzare cumpărare nu se va putea încheia din culpa lor exclusivă.
În speţă, reclamanţii, cărora le revine sarcina probei, nu au făcut dovada că după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare au fost găsite sarcini nedeclarate asupra imobilului.
Astfel, declaraţia martorului IV rezultă că pârâţii au prezentat agenţiei imobiliare cu care reclamanţii au încheiat contractul de prestări servicii nr. 63620.09.2012, originalul contractului de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire al apartamentului, încheierea de intabulare, releveu şi extras de informare, acte din care rezulta că apartamentul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare nu era grevat de sarcini.
În ceea ce priveşte notificarea nr. 1828/07.11.2001 privind retrocedarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, notificare formulată de către o terţă persoană, aceasta nu poate fi considerată o sarcină asupra imobilului, întrucât nu grevează în niciun fel dreptul de proprietate al promitenţilor vânzători.
Nu a fost primită susţinerea reclamanţilor-recurenţi conform căreia, neîncheierea contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat culpei exclusive a intimaţilor pârâţi AN şi AA, deoarece existenţa unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în discuţie, nu conduce, necondiţionat, la pierderea dreptului de proprietate asupra bunului.
În plus, cumpărătorul este protejat de lege împotriva riscului pierderii proprietăţii bunului, vânzătorul fiind ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune prevăzută atât de vechiul Cod civil cât şi de noul Cod civil în art. 1695.
De altfel, în antecontractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut expres că promitenţii – vânzători garantează promitenţii-cumpărători împotriva evicţiunii, în cazul tulburării provenite din partea unui terţ, vânzătorii fiind obligaţi să-i apere pe cumpărători, iar dacă nu reuşesc să-i apere, au obligaţia să suporte consecinţele evicţiunii indiferent dacă au fost de bună sau de rea-credinţă.
În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unor sarcini şi servituţi nedeclarate de promitenţii-vânzători şi nici dovada implicării imobilului într-un litigiu de care aceştia să fi avut cunoştinţă la data încheierii antecontractului pentru a se reţine reaua lor credinţă.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, simpla existenţă a unei notificări formulate de către o terţă persoană cu 11 ani înainte de încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, nu face dovada culpei exclusive a pârâţilor în neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin antecontract, promitenţii-vânzători i-au asigurat pe promitenţii-cumpărători că nu există niciun litigiu în care să fie implicat respectivul imobil or, prin probatoriul administrat în cauză, reclamanţii-recurenţi nu au făcut dovada contrară a existenţei unui litigiu cunoscut pârâţilor-intimaţi, care să privească imobilul în discuţie şi care să nu le fi fost adus la cunoştinţă.
În ceea ce priveşte notificarea nr. 1828/07.11.2001, reclamanţii nu au produs nicio probă care să dovedească faptul că promitenţii vânzători ar fi avut cunoştinţă de existenţa acestei notificări şi, în plus, promitenţii cumpărători aveau posibilitatea să verifice chiar ei dacă a fost formulată vreo notificare pentru restituirea bunului imobil (informaţii fiind publice), în condiţiile în care au cunoscut că imobilul a fost dobândit de promitenţii – vânzători în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că intimaţii-pârâţi AN si AA nu ar fi restituit avansul dacă nu ar fi avut nicio culpa in neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare nu poate fi primită, deoarece restituirea avansului dovedeşte buna credinţă a promitenţilor vânzători în condiţiile în care nu s-a dovedit încălcarea de către aceştia a vreunei obligaţii contractuale.
Prin urmare, nici condiţiile pentru activarea clauzei inserate la art. 6 din antecontract şi obligarea pârâţilor-intimaţi la plata despăgubirilor pretinse de reclamanţii-recurenţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” tribunalul îl va respinge ca nefondat, întrucât argumentele invocate de recurenţii-reclamanţi nu se circumscriu acestui motiv de recurs .
Recurenţii-reclamanţi au susţinut în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra capetelor de cerere având ca obiect obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 2.559,90 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru recuperarea prejudiciului produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr.820/29.09.2012, precum si plata sumei 2.888,42 lei, reprezentând despăgubiri cu titlu de penalităţi, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de restituire a avansului, conform art.6 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 820/29.09.2012, pentru perioada 07.10.2012 – 09.11.2012.
Cu alte cuvinte, reclamanţii critică hotărârea instanţei de fond întrucât aceasta nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor pretenţiilor sale, iar nu pentru faptul că prin hotărârea atacată, instanţa ar fi depăşit limitele cadrului stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte obiectul acesteia, acordând mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Această critică nu poate fi primită, deoarece în cazul în care instanţa omite să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, reclamantul are la îndemână cala prevăzută de art. 2812 C. p. civ. a completării hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara apel sau recurs, completarea hotărârii neputând fi cerută pe calea recursului, astfel cum dispune art. 2822a C. p. civ.
De altfel, aşa cum rezultă din dispozitivul şi considerentele hotărârii pretenţiile reclamanţilor-recurenţi au fost respinse în totalitate, instanţa de fond apreciind că nu poate fi reţinută nicio culpă a pârâţilor în neexecutarea antecontractului de vânzare cumpărare de către promitenţii – vânzători.
Referitor la penalităţile de întârziere, în art. 6 din antecontractul de vânzare cumpărare s-a prevăzut că plata despăgubirilor se va face cel mai târziu până la data de 06.10.2012, după această dată partea în culpă fiind obligată să plătească penalităţi de 1 % din valoarea despăgubirilor, pentru fiecare zi de întârziere.
Conform acestei clauze, penalităţilor de întârziere sunt datorate numai în cazul neîncheierii contractului din culpa exclusivă a vreuneia dintre părţile contractante şi când partea în culpă nu a plătit celeilalte părţi despăgubirea convenită până la data de 06.10.2012.
Cum reclamanţii-recurenţi nu au dovedit că neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a datorat culpei pârâţilor–intimaţi, aceştia din urmă nu sunt ţinuţi să plătească reclamanţilor-recurenţi penalităţi de întârziere, nefiind îndeplinite condiţiile pentru activarea cauzei penale inserate la art. 6 din antecontract şi pe cale de consecinţă.
Pe cale de consecinţă, pârâţii-intimaţi nu datorează reclamanţilor-recurenţi nici cheltuielile constând în onorariul avocatului şi costul notificărilor transmise, fiind aplicabil principiul accesorium sequitur principale.
În ceea ce o priveşte pe pârâta KHC SRL, aceasta nu este parte a antecontractului de vânzare cumpărare, aşa încât, clauza inserată la art. 6 referitoare la plata penalităţilor de întârziere nu îi este opozabil, contractul valabil încheiat având putere de lege doar între părţile contractante, conform art. 1270 din noul C. civ.
Prin urmare, nu există o răspundere solidară a intimatei – pârâte KHC SRL şi a intimaţilor pârâţi A, pentru prejudiciile pretins suferite de reclamanţii-recurenţi câtă vreme nu există o obligaţie comună asumată de pârâţii-intimaţi privind repararea prejudiciului suferit de promitenţii cumpărători în cazul neexecutării antecontractului de vânzare cumpărare.
Este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. p. civ., întrucât instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1350 din noul C. civ. care reglementează răspunderea contractuală.
Contrar susţinerilor reclamanţilor-recurenţi, simpla depunere a unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul ce face obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, nu reprezintă o sarcină asupra imobilului, deoarece nu afectează în nici un fel dreptul de proprietate al pârâţilor-intimaţi, din probatoriul administrat reieşind că la data încheierii antecontractului, promitenţii vânzători deţineau imobilul în baza unui titlu de proprietate valabil, dreptul lor de proprietate nefiind grevat de vreo sarcină.
Cât priveşte opinia juridica emisa de notarul public, respectiv de către Societatea profesionala notariala R de H si RDB din data de 26.11.2013, aceasta nu are nicio relevanţă în cază, întrucât cuprinde o analiză a documentelor prezentate notarului şi menţionează documentele care sunt necesare pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, sub sancţiunea nulităţii absolute, nefiind exprimată o opinie în sensul imposibilităţii încheierii contractului de vânzare –cumpărare .
Tribunalul nu poate primi critica recurenţilor –reclamanţi cu privire la buna-credinţă a intimaţilor pârâţi reţinută de instanţa de fond, deoarece buna credinţă se prezumă, iar reaua-credinţă se dovedeşte. Or, reclamanţii – recurenţi nu au dovedit reaua credinţă a intimaţilor –pârâţi, respectiv că aceştia au cunoscut existenţa notificării în temeiul Legii nr.10/2001 cu privire la apartamentul pe care doreau să-l vândă şi au încercat să ascundă acest lucru promitenţilor-cumpărători .
În ceea ce priveşte răspunsul nr. 33879/18.09.2008 al Primăriei Municipiului Bucureşti, în care se menţionează că la data redactării lui nu exista niciun proces cu privire la apartamentul 135 situat în imobilul bl. 148 sc. C din Bucureşti, tribunalul apreciază că acesta nu era de natură a-i induce în eroare pe reclamanţi întrucât privea situaţia litigiilor aflate pe rolul instanţelor în septembrie 2008, deci cu 4 ani înainte de încheierea antecontractului de vânzare cumpărare.
Cât priveşte eroarea materială strecurată în acest răspuns cu privire la nr. apartamentului, aceasta apare ca fiind evidentă, în condiţiile în care în răspunsul la interogatoriu, pârâţii au arătat că au solicitat verificarea existenţei litigiilor cu privire la apartamentul lor nr. 3, iar reclamanţii nu au dovedit contrariul şi nici faptul că în imobilul – bl. 148, sc. C din Bucureşti, sector 6, exista şi un apartament cu nr. 135.
Faptul că reclamanţii au semnat antecontractul de vânzare cumpărare fără a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, aşa cum rezultă din răspunsurile acestora la interogatoriu (întrebarea nr. 6) nu poate fi imputată nici promitenţilor – vânzători şi nici agenţiei imobiliare, reclamanţii recurenţi neputând să-şi invoce propria culpă pentru apărarea unui drept.
În ceea ce o priveşte pe parata KHC SRL, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceasta nu are nicio culpă in neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta obligându-se prin contractul de prestări servicii să depună toate diligenţele necesare pentru încheierea tranzacţiei în conformitate cu obiectul contractului (clauza 5.1) şi să aducă la cunoştinţa clientului orice informaţie pe care în mod rezonabil ar putea să o cunoască referitor la proprietatea vizionată (clauza 5.3).
Aşadar, parata-intimată KHC SRL şi-a asumat doar o obligaţie de diligenţă, iar nu obligaţia de rezultat a încheierii contractului de vânzare cumpărare; la art. 2.1 din contractul de prestări servicii stabilindu-se că preţul contractului prevăzut la art. 4 se va achita în cazul în care va avea loc încheierea tranzacţiei imobiliare, înţelegând prin „tranzacţie”, contractul care are ca obiect transferul dreptului de proprietate .
În atare situaţie în care plata preţului a fost condiţionată de încheierea tranzacţiei prin care să fie transferat dreptul de proprietate, în mod firesc intimata-pârâtă nu şi-a asumat nicio obligaţie privind plata vreunei despăgubiri, clientului, în cazul neperfectării contractului de vânzarea-cumpărare.
Tribunalul remarcă faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtei KHC SRL. la plata de despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii încheiat cu aceasta, ci obligarea solidară a acesteia împreună cu pârâţii A, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de pârâţi prin antecontractul de vânzare cumpărare, pretenţiile reclamantei constând în penalităţi de întârziere pentru restituirea cu întârziere a avansului de către promitenţii-cumpărători şi cheltuielile generate de demersurile efectuate pentru recuperarea acestei sume.
Prin urmare, tribunalul a apreciat ca fiind fără relevanţă în cauză susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind neîndeplinirea de către pârâta a obligaţilor asumate prin clauzele 5.1 şi 5.3 din contract, întrucât potrivit art. 294 C. p. civ. (aplicabil şi în cazul recursului conform art. 316 C. p. civ.) în calea de atac nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, înţelegând prin aceasta fundamentul raportului juridic litigios, care în speţă este antecontractul de vânzare-cumpărare.
Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 312 C. p. civ., a respins recursul declarat de reclamanţii-recurenţi MGL şi MGA a, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. p. civ. tribunalul a obligat recurenţii-reclamanţi să plătească intimaţilor – pârâţi AN şi AA cheltuieli de judecată, în recurs, în cuantum de 1000 lei dovedite cu chitanţa nr. 480/21.11.2014 (f. 13 dosar) şi recurentei-pârâte cheltuieli de judecată, în recurs, în cuantum de 1000 lei conform chitanţei nr.652/28.08.2014 (f. 11 dosar).
De asemenea, analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâtă-recurentă SC KHC SRL, tribunalul a constatat că recursul este nefondat, fiind respins pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de fond susţinând, în esenţă că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 Cod procedura civila raportându-se la Protocolul nr. 113928/1693/2008 încheiat intre Ministerul Justiţiei si U.N.B.R., critici care se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. p. civ.
Tribunalul a apreciat ca nefondată critica recurentei-pârâte , întrucât articolul 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
În speţă, instanţa de fond nu a avut ca unic reper onorariile stabilite prin Protocolul nr. 113928/1693/2008 încheiat intre Ministerul Justiţiei si U.N.B.R. pentru asistenţa juridică acordată din oficiu de către avocaţi, ci pentru stabilirea onorariului avocatului pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa a avut în vedere şi valoarea pricini şi munca depusă de avocat în raport de dificultatea cauzei, iar faptul că onorariul avocatului a fost stabilit prin negociere nu exclude aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin 3 C. p. civ .
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
În prezenta cauză, pretenţiile deduse judecăţii sunt în cuantum total de 5449,98 lei, iar litigiul a fost soluționată în trei termene. La primul termen, judecata cauzei a fost amânată şi la cererea pârâtei KHC SRL, pentru a lua cunoştinţă de întâmpinările formulate de pârâţii A, iar la următoare două termene au fost încuviinţate şi administrate probe (inscrisuri, interogatoiu, martori) punându-se şi concluzii pe fondul cauzei.
Faţă de valoarea obiectului pricinii şi munca depusă de avocat, raportat la complexitatea şi dificultatea redusă a cauzei, tribunalul constată că onorariul avocațial solicitat de pârâtă a fi suportat de reclamanţi în cuantum de 2100 lei, depășește un cuantum rezonabil, acesta fiind în mod corect redus de către instanţa de fond la suma de 1000 lei.
Tribunalul a apreciat aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă nu intră în conflict cu prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocaţi şi client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului, deoarece reducerea cheltuielilor de judecată de către instanță nu produce niciun efect asupra raporturilor contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, clientul rămânând în continuare obligat să achite integral onorariul pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, decât în măsura în care instanţa îl apreciază ca fiind real, necesar şi rezonabil.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., tribunalul a respins recursul declarat de pârâta – recurentă KHC SRL, ca nefondat.
Împotriva acestei soluţii, au formulat contestaţie în anulare, la data de 13.02.2015, contestatorii MGL şi MMA.
Contestația în anulare a fost depusă la dosar nemotivată, cu precizarea că motivarea acestei căi de atac urma a fi ataşată la dosar la momentul în care vor intra în posesia motivării deciziei atacate.
Contestaţia în anulare a fost legal timbrată (fila 17).
La data de 28.04.2015, contestatorii au depus motivele în fapt şi în drept ale contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei nr. 7/2015 pronunţată la data de 20.01.2015 de către Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în recurs în dosarul nr. 3505/303/2013*.
Astfel, s-a precizat că, în temeiul art. 318 din c.proc.civ. teza 1. C. Proc civ. vechi., se solicită admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei date în recurs nr. 7/2015, întrucât dezlegarea data cauzei este rezultatul unei greşeli materiale cu privire la:
– stabilirea cheltuielilor de judecată acordate recurentei KHC SRL;
– cu privire la aprecierea probelor ( notificare pârâţi, art. 6 din antecontract si răspunsul nr. 33879/18.09.2008 al PMB), care au fost interpretate selectiv si contrar conţinutului lor.
Astfel, în opinia contestatorilor, referitor la obligarea contestatorilor la plata sumei de 1000 lei către S.C KHC SRL în recurs, greşeala materială este evidentă întrucât aceasta, deşi a pierdut recursul declarat de ea instanţa ii acordă cheltuieli de judecată.
O astfel de măsură este şi contrară dispoziţiilor exprese ale art. 274 alin. 1 C. proc Civ vechi. Aşadar, decizia contestata este nelegală pe acest aspect.
Cu privire la greşeala materială cu privire la aprecierea celorlalte probe (notificarea părţii, art. 6 din antecontract şi răspunsul nr. 33879/18.09.2008 al PMB), este şi aici evidentă în condiţiile în care instanța de recurs trage o concluzie contrară aspectelor care rezultă din conţinutul acestor înscrisuri.
Instanţa de recurs încearcă să demonstreze prin considerentele deciziei contestate (filele 11, 14) că nu u făcut dovada imposibilităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare din cauza culpei pârâţilor. Din aceste înscrisuri rezultă în mod evident că dacă s-ar fi încheiat contractual de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra apartamentului ar fi fost grevat de un risc cu privire la evicțiune, risc generat de existenta unei notificării de retrocedare înregistrat anterior. Motivarea în recurs susţine în mod incorect că nu s-a făcut dovada unor sarcini care să grefeze proprietatea. Or, riscul evicțiunii reprezintă un impediment major la încheierea unui act de vânzare-cumpărare şi nicidecum el nu trebuie trecut cu vederea sau acceptat pe motivul ca in cazul evicțiunii vânzătorul garantează pe cumpărător si acesta din urma va fi despăgubit, așa cum motivează greşit instant din recurs.
Se mai arată de către contestatori că, în speţă, greşeala materială este evidentă şi în ce priveşte motivarea instanţei de recurs (fila 12 alin. 7-11), în sensul că reclamanții au avut posibilitatea să ia cunoştinţa de notificare de pe internet. Când se apreciază însă culpa grosolană a pârâtei S.C KHC SRL (intermediar imobiliar profesionist), același aspect al diligenţei pe care trebuia să o manifeste profesionistul în exercitarea profesiei sale) adică de a verifica eventualele notificări privind apartamentul pe care ii intermedia la vânzare), acest criteriu nu mai este valabil si pentru pârâta S.C KHC SRL.
La fel sunt apreciate eronat si celelalte probe depuse de către reclamanţii la dosar.
Pe fondul cauzei, se solicită modificarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii așa cum a fost formulată şi obligarea intimaţilor-pârâţi în solidar la plată:
– sumei de 2.559.90 lei, – reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru recuperarea prejudiciului produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr.820/29.09.2012, actualizata cu indicele de inflaţie (dobânda legala) pana la data efectiva a plaţii;
– plata sumei 2.888,42 lei (“echivalentul a 660 euro la dala introducerii acţiunii) a-reprezentând despăgubiri cu titlu de penalităţi, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de restituire a avansului, conform art.6 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 820/29.09.2012, pentru perioada 07.10.2012 – 09.11.2012 actualizată cu indicele de inflaţie (dobânda legala) până la data efectiva a plăţii.
– obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar la fondul cauzei şi în calea de atac, recurs.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 318 teza 1 C proc. Civ. Vechi. Si art. 299 şi urm., art.304 pot. 6, pct8, pct.9, art.312, C.proc.civ art. 1165, art. 1166 – 1170, art. 1226, art. 1266 – 1270, art. 1272, art. 1350 şi urm. din Legea nr. 287/2009 Cod Civil, republicată.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare la contestaţia în anulare.
A fost ataşat dosarul nr. 3505/303/2013* al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă.
Examinând decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare, în raport de motivele invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 318. C.proc.civ., Tribunalul reţine următoarele:
Prin decizia civilă nr. 7/20.01.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 3505/303/2013* a fost respins ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi MGL şi MMA.
Potrivit art. 318 C.proc.civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare
Aşadar, contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C.proc.civ. (necompetenţă sau vicii privind procedura de citare) şi art. 318 C.proc.civ. (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
Art. 318 C.proc.civ. se referă aşadar la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.
Date fiind cele de mai sus, tribunalul apreciază că motivele invocate de contestatori prin prisma argumentelor legate de culpa procesuală în soluţionarea petitului privind acordarea cheltuielilor de judecată, sau probele administrate (notificarea părţii, art. 6 din antecontract şi răspunsul nr. 33879/18.09.2008 al PMB), aspectele contractuale dintre părţi sau aplicarea greşită a legii, modul în care s-a apreciat diligenţa pe care trebuia să o manifeste profesionistul în exercitarea profesiei sale, adică de a verifica eventualele notificări privind apartamentul pe care îl intermedia la vânzare, şi care sunt motive de reformare permise doar în recurs, sunt neîntemeiate, ele neputând fi considerate greşeli materiale în sensul art. 318 C.proc.civ.
În plus, reţine tribunalul că la soluţionarea recursului, instanţa a răspuns criticilor formulate, ea neavând obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare/modificare (putând grupa în acest sens argumentele părţii), obligaţie pe care în prezenta cauză instanţa de recurs şi-a îndeplinit-o.
Mai mult decât atât, Tribunalul constată că în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 7/20.01.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 3505/303/2013*, se regăsesc argumentele pentru care s-a apreciat ca fiind nefondat recursul declarat de contestatorii MGL şi MMA.
Pe cale de consecinţă, în raport de motivele invocat, instanţa de control judiciar nu poate antama în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, aspectele ce ţin de fondul litigiului dintre părţi.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii MGL şi MMA ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii MGL şi MMA, ambii cu domiciliul în Bucureşti, sector 6, împotriva deciziei civile nr.7/20.01.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 3505/303/2013*, în contradictoriu cu intimaţii SC KHC SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 6, AN şi AA, ambii cu domiciliul în Bucureşti, sector 6, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 23.06.2015.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
