Litigii cu profesioniştii – acţiune în anulare a hotărârii AGA. Contestaţie în anulare. Tardivitate.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., rezultă că legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să cunoască hotărârea şi să exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., rezultă că legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să cunoască hotărârea şi să exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia.
Aşadar, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar legea cere ca acest moment să nu se situeze după împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Aşadar, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar legea cere ca acest moment să nu se situeze după împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1314 din 13.06.2013)
Prin decizia civilă nr. 1409/28.06.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. 16345/3/2008, a fost respins recursul declarat de recurentul I.A. împotriva sentinţei civile nr. 17406/10.10.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. R S.R.L., iar recurentul a fost obligat la plata către intimată a sumei de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a constatat că primul motiv invocat, circumscris art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu este întemeiat, deoarece revenirea primei instanţe asupra încheierii prin care a dispus emiterea unei adrese către expertul contabil pentru a răspunde unor obiecţiuni nu se constituie într-o măsură prin care s-ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., o asemenea încheierea având caracter preparatoriu, care nu îl leagă pe judecător. A mai reţinut că nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 şi 3041 C.proc.civ., nu este fondat, deoarece prima instanţă a răspuns tuturor motivelor invocate, nefiind necesar ca fiecare argument al părţii să fie examinat, ci numai cele care sunt relevante, având aşadar aptitudinea să influenţeze soluţia. Astfel, a notat că instanţa de fond a prezentat considerentele sale asupra tuturor susţinerilor invocate, cu referire la pretinsa încălcare a drepturilor de acţionar. Totodată, instanţa de recurs a apreciat că şi cea de-a treia critică este nefondată, deoarece textul art. 8.3 din proiectul de divizare este clar şi nesusceptibil de interpretare în sensul urmărit de recurent, care a afirmat că operaţiunea nu are un obiect determinat, fapt care ar lovi actul juridic de nulitate, potrivit art. 948 pct. 3 şi 964 C.civ.
În continuare, s-a mai luat act de faptul că recurentul a susţinut că în cererea de chemare în judecată a criticat proiectul de divizare care a fost aprobat, arătând că dispoziţiile art. 8.3 şi 8.5 ale proiectului încalcă art. 250 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 31/1990, precum şi că nu a regăsit argumentele instanţei faţă de această afirmaţie. Curtea a constatat însă că lectura cererii de chemare în judecată nu relevă invocarea de către reclamantul-recurent a art. 250 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 31/1990, aşa încât a apreciat că judecătorul fondului nu putea să încalce principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, precizând şi că o hotărâre a adunării generale nu poate fi examinată pe cale judecătorească din considerente de oportunitate, ci doar din perspectiva legii şi a actului constitutiv. De altfel, a apreciat că divizarea a avut o fundamentare economică solidă.
Totodată, instanţa de recurs a apreciat ca fiind neîntemeiată şi critica recurentului referitoare la lipsa consimţământului valabil şi serios, de vreme ce nu s-a probat existenţa vreuneia din împrejurările care l-ar fi putut altera.
Nici ultima critică a recurentului nu a fost aptă să determine admiterea recursului; astfel, Curtea a evocat prevederile art. 2433 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 31/1990 şi pe cele ale art. 6 din Legea nr. 26/1990, în forma în vigoare la data de 04.02.2008, când judecătorul delegat a numit pe Dl. George Constantinescu pentru efectuarea expertizei şi a subliniat că în cauză nu s-a promovat recurs împotriva încheierii nr. 6071/04.02.2008, aşa încât dispoziţiile judecătorului delegat au rămas irevocabile şi nu mai pot fi cenzurate.
Împotriva acestei decizii, I.A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând anularea sa şi stabilirea unui nou termen, în vederea rejudecării recursului.
În motivare, contestatorul a prezentat un istoric al litigiului şi a arătat că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate, deşi formal, s-ar putea părea că le-a grupat şi, în acest mod, le-ar fi răspuns global.
Astfel, invocând prevederile art. 318 C.proc.civ., contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu a examinat motivul de casare care viza în principal stabilirea de către Tribunal a unei situaţii de fapt nereale, dar nici critica privind revenirea de către prima instanţă asupra măsurii de a emite adresă către expert pentru a răspunde unor obiecţiuni, mai ales prin prisma vătămării suferite, context în care a apreciat că încheierea de încuviinţare a probelor are un caracter interlocutoriu.
Făcând apel la jurisprudenţa C.E.D.O., care impune instanţelor să asculte în mod efectiv părţile, contestatorul a apreciat că instanţa de recurs nu a analizat pretenţiile sale, cu atât mai mult cu cât invocase şi art. 3041 C.proc.civ., neprezentând niciun raţionament asupra cauzei ilicite, încălcării ordinii publice şi lipsei unei fundamentări economice a operaţiunii atacate.
La data de 30.04.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, fie pe cale de excepţie – context în care a invocat tardivitatea formulării acesteia –, fie ca inadmisibilă/nefondată.
Analizând, în baza art. 137 alin. 1 C.proc.civ., excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 319 alin. 2 C.proc.civ., „Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
Cu toate că decizia atacată este una susceptibilă de executare silită – sub aspectul măsurii de obligare a recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată – nu această parte a dispozitivului a fost contestată prin calea extraordinară de atac, aşa încât va fi examinat textul de lege citat mai sus, prin prisma cele de-a doua teze.
În speţă, decizia atacată a fost pronunţată la data de 28.06.2012, iar contestatorul a luat cunoştinţă de aceasta la data de 18.12.2012, atunci când la sediul Biroului Executorului Judecătoresc B.I. i s-au înmânat toate documentele care au constituit dosarul de executare nr. 1053/2012, inclusiv decizia; în acest sens, Curtea notează că la acel moment contestatorul a semnat un proces-verbal.
Calea de atac a contestaţiei în anulare a fost promovată la data de 08.03.2013, după împlinirea termenului legal.
În aceste condiţii, Curtea a admis excepţia de tardivitate şi, ca o consecinţă, a respins contestaţia în anulare, ca tardivă.
Stabilind, astfel, culpa contestatorului în promovarea contestaţiei, l-a obligat pe acesta, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., la plata către intimată a sumei de 6.533 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
