Contestaţia în anulare urmăreşte neregularităţile evidente privind actele de procedură şi nu cele referitoare la problemele de fond. Este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească o problemă de procedură. Textul art. 503 punct 2 din NCPC se referă la erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs.
Prin sentinţa civilă nr. 6489/CA/23.12.2013 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta C.F. în contradictoriu cu pârâţii MUNICIPIUL B., CONSILIUL LOCAL B., M.D., C.U. şi C.B.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta C.F., prin mandatar C.I. (rudă de gradul al doilea, respectiv frate, licenţiat în drept în condiţiile art. 13 alin. 2 teza finală c.pr.civ.), a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea/modificarea/desfiinţarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii.
Prin decizia nr. 1963/R/05.08.2014 Curtea de Apel Braşov-secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de către recurenta reclamantă C.F. prin mandatar C.I., împotriva sentinţei civile nr. 6489/CA/23.12.2013 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea recursului a arătat că prima instanţă a procedat vădit inechitabil, cu o evidentă părtinire faţă de pârâte¬, cu lipsă de rol activ în aflarea adevăratei situaţii şi în tragerea la răspundere a pârâtelor, nesoluţionând nici cererile/apărările sale, motivând contradictoriu şi străin cauzei şi făcând o aplicare greşită a legii.
Recurenta a arătat că prima instanţă a motivat hotărârea doar pe argumentele artificiale ale pârâtelor pe care le-a copiat din întâmpinări, ignorând contraargumentele, excepţiile şi apărările sale. Astfel, a arătat că, deşi a invocat excepţii de nulitate şi nelegalitate, prima instanţă nu le-a analizat, bazându-se însă, în pronunţarea sentinţei, pe actele vizate de acestea. În acelaşi sens, recurenta a arătat că, deşi a formulat concluzii scrise, la solicitarea primei instanţe, aceasta nu le-a analizat şi nici nu a menţionat în cuprinsul sentinţei depunerea acestora.
Referitor la lipsa de rol activ, recurenta a arătat că prima instanţă a copiat efectiv situaţia de fapt prezentată de partea adversă, fără să analizeze şi să constate că actele invocate în susţinere au fost emise prin depăşirea competenţelor, prin încălcarea drepturilor şi intereselor sale legitime, deci prin exces de putere..
Recurenta a mai arătat, contrar susţinerilor primei instanţe, că cererea sa de chemare în judecată priveşte drepturi şi interese legitime şi fundamental şi grav vătămate, respectiv tăierea ţevilor instalaţiei de încălzire proprietate, răpirea căldurii subvenţionate, aducerea locuinţei la o temperatură de câteva grade, astfel că, pentru ocrotirea acestora, pârâtele aveau obligaţia de a-i comunica urgent şi efectiv datele solicitate. Recurenta a apreciat că a contestat răspunsul celor trei funcţionare pârâte, contestaţie care îndeplinea condiţiile recursului ierarhic, pârâtele având obligaţia de a retracta actele contestate şi de a-i comunica cele solicitate sau, dacă unele aspecte nu erau de competenţa sa, să redirijeze cererea către organul competent, în condiţiile art. 6 ind. 1 din OUG nr. 27/2002.
Recurenta a mai susţinut că prima instanţă avea la dispoziţie toate actele necesare doveditoare ale faptului tăierii ţevilor, astfel că era datoare să constate netemeinicia actelor de refuz răspuns ale pârâtelor, care au susţinut că instalaţia de încălzire este funcţională.
Recurenta a precizat că pârâtele sunt cele care deţin acţionariatul, iar nu T., astfel că refuzul de răspuns, inclusiv cu privire la datele legate de autorizarea acestui operator, este, evident, prin exces de putere.
Recurenta a mai arătat că, fiind vorba de un serviciu public de încălzire, subvenţionat consumatorilor vulnerabili, pârâtele sunt cele care trebuiau să gestioneze şi să controleze asociaţiile de proprietari, inclusiv Asociaţia nr. …, astfel că aveau toate pârghiile pentru controlul actelor şi faptelor lor referitoare la distrugerea şi scoaterea din funcţiune a instalaţiei de încălzire. Acelaşi drept de control îl aveau pârâtele şi asupra proprietăţii publice a municipiului B. şi, implicit, asupra modului de acordarea a acestui serviciu public.
Recurenta a mai invocat, contrar susţinerilor primei instanţe, că, raportat la litera şi spiritul art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de fond era datoare să constate că actele răspuns refuz de soluţionare emise de către pârâte sunt acte administrative asimilate, acestea evidenţiind clar excesul de putere în apreciere al celor trei funcţionare pârâte şi încălcarea drepturilor şi intereselor sale legitime.
Recurenta a contestat şi încheierea de amânare a pronunţării din data de 10.12.2013, arătând că nu cuprinde toate aspectele pe care le-a invocat în şedinţa publică.
Intimaţii pârâţi MUNICIPIUL B. PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B., D.M., U.C. şi B.C., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 43-45), au solicitat să se constate nulitatea recursului formulat în cauză, iar, pe fond, respingerea recursului.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, intimaţii au arătat că, lecturând motivarea cererii de recurs, au constatat că aceasta nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, aşa cum impune art. 486 alin. 1 lit. d) c.pr.civ., iar această omisiune este sancţionată cu nulitatea recursului, sancţiune prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 486 alin. 3 c.pr.civ. Intimaţii au mai susţinut că art. 488 c.pr.civ. prevede în mod limitativ care sunt motivele de casare ce pot fi invocate pe calea recursului, iar prin cererea de recurs, recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de casare prevăzute în acest text de lege, ci s-a mărginit a relua starea de fapt şi argumentele expuse în faţa primei instanţe, cu succinte referiri la motivarea instanţei de fond.
Pe fond, intimaţii pârâţi au arătat că sentinţa primei instanţe de respingere a cererii reclamantei este legală şi temeinică.
În şedinţa publică de astăzi, Curtea a respins excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţi, prin întâmpinare, pentru motivele arătate în cuprinsul practicalei de mai sus.
Analizând recursul declarat de reclamanta C.F., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 c.pr.civ., Curtea a reţinut următoarele:
Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe modul defectuos de redactare a sentinţei, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 c.pr.civ., dar care nu este fondat.
Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă, Curtea a constatat că aceasta a expus pe larg motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia din sentinţa recurată, iar faptul că şi-a însuşit, în considerente, doar sub aspectul situaţiei de fapt, o parte a argumentelor intimatelor pârâte, pe care le-a structurat şi dezvoltat în maniera proprie, nu este de natură să atragă nulitatea sentinţei.
Instanţa de fond a analizat şi susţinerile reclamantei, selectând din multitudinea aspectelor faptice şi juridice invocate în mod repetitiv şi, uneori superfluu, doar pe cele care aveau incidenţă în cauză, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care determină limitele învestirii instanţei.
În plus, instanţa de recurs nu a reţinut argumentul din cererea de recurs referitor la lipsa de rol activ a primei instanţe, în condiţiile în care, instanţa a analizat susţinerile recurentei vizând caracterul nejustificat şi vătămător al răspunsurilor comunicate de pârâte, ajungând la o concluzie diferită de cea a reclamantei.
Nici motivul de recurs referitor la faptul că a invocat excepţii de nulitate şi nelegalitate, pe care prima instanţă nu le-a analizat, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 c.pr.civ., nu este fondat.
Recurenta intimată a solicitat primei instanţe anularea adreselor nr. 94951/20.12.2012 şi nr. 14238/22.02.2013, cerere asupra căreia prima instanţă s-a pronunţat prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, precum şi anularea şi suspendarea Licenţei nr. 1271/21.12.2010 emisă de Autoritatea Naţională De Reglementare Pentru Serviciile Comunitare De Utilităţi Publice, cu ordinul şi actele care au stat la baza emiterii acesteia, dar aceste petite au fost disjunse de instanţă la termenul de judecată din data de 03.12.2013, astfel că, în mod legal, nu a mai făcut obiectul prezentei judecăţi.
Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta reclamantă este greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 c.pr.civ., dar care s-a apreciat a fi nefondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost menţinut în prezenta cauză prin încheierea de disjungere din data de 03.12.2013 (fila 178 dosar tribunal), este: obligarea pârâtelor să îi comunice complet cele solicitate la pct. 1, 2, 3 şi 4 din cererea nr. 94951/20.12.2012, cât şi de la lit. a, b, c, d, e şi f din contestaţia nr. 14238/22.02.2013, anularea respectivelor acte emise de cele trei funcţionare semnatare şi obligarea pârâtelor la plata de daune morale către reclamantă în sumă de 70.000 lei, cu cheltuieli de judecată (fila 158 la dosar tribunal), temeiul juridic in invocat de recurenta reclamantă în cererea de chemare în judecată fiind Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Constituţia României, Carta Socială Europeană şi „orice altă normă juridică aplicabilă în susţinerea cererii”.
În esenţă, verificând conţinutul adreselor cu nr. 94951/20.12.2012 şi nr. 14238/22.02.2013, Curtea a constatat că recurenta reclamantă a solicitat pârâţilor persoane juridice să îi comunice cine, când şi în ce temei a dispus şi efectuat tăierea ţevilor care îi alimentează locuinţa cu energie termică, precum şi alte aspecte legate de activitatea societăţii de distribuţie a agentului termic, S.C. T. S.R.L., iar adresele răspuns comunicate au fost considerate de către recurentă ca reprezentând un refuz nejustificat de transmitere a informaţiilor solicitate.
În speţă, prima instanţă, în aplicarea art. 22 c.pr.civ, conform căruia „judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”, respectiv „dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”, a constatat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 544/2001 privind accesul persoanelor la informaţiile de interes public, deoarece aşa cum se susţine şi în prezentul recurs, aspectele solicitate a fi comunicate vizau activitatea intimaţilor persoane juridice.
În mod legal, raportat acestor norme speciale, prima instanţă a constatat că intimaţii persoane juridice au comunicat aspectele cunoscute la nivelul intimatelor referitoare la cauzele şi modul în care a fost adoptată, de către asociaţia de proprietari din care reclamanta face parte, decizia de blindare a coloanelor de apă caldă şi încălzire de pe tronsonul unde este situat şi apartamentul proprietatea recurentei, decizie care a fost adusă la îndeplinire de către reprezentanţii societăţii de distribuţie a agentului termic, îndrumând, pe de o parte, reclamanta să se adreseze, pentru alte relaţii referitoare la societatea respectivă, chiar acesteia, motivat de lipsa de competenţă a instituţiei publice sub acest aspect, iar, pe de altă parte, să achite restanţele acumulate la plata cheltuielilor comune, indicând că aceste restanţe stau la baza deciziei de blidare a ţevilor.
Prin urmare, în mod legal a reţinut prima instanţă că pârâţii nu au refuzat nejustificat să soluţioneze cererile, ci răspunsurile au fost formulate, chiar dacă în mod indirect, dar complet, prin cele două adrese 4598/18.01.2013 şi 14238/20.03.2013 (filele 7, 9 dosar tribunal).
Faptul că aceste răspunsuri nu sunt considerate de către recurentă satisfăcătoare nu pot duce la o decizie în recurs diferită de soluţia instanţei de fond, deoarece nu se poate reţine o încălcare a legii de către instituţiile intimate şi, implicit, nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici – intimaţi.
Argumentele din cererea de recurs că, fiind vorba de un serviciu public de încălzire, subvenţionat consumatorilor vulnerabili, pârâtele erau cele care trebuiau să gestioneze şi să controleze asociaţiile de proprietari, inclusiv Asociaţia nr…, astfel că aveau toate pârghiile pentru controlul actelor şi faptelor referitoare la distrugerea şi scoaterea din funcţiune a instalaţiei de încălzire şi că acelaşi drept de control îl aveau pârâtele şi asupra proprietăţii publice a municipiului B. şi, implicit, asupra modului de acordarea a acestui serviciu public nu pot fi reţinute.
Aceste argumente sunt formulate în termeni extrem de generali şi nu sunt bazate pe nicio normă juridică concretă care să stabilească în sarcina intimatelor persoane juridice competenţele invocate de recurentă. Or, funcţionarea şi atribuţiile fiecărei instituţii publice sunt determinate de norme de competenţă expres şi limitativ prevăzute de lege, recurenta neindicând şi neprobând încălcarea vreunei atribuţii legale.
Este corectă susţinerea recurentei că refuzul de soluţionare a unei cereri, exprimat de o autoritate publică, reprezintă un act administrativ asimilat, în condiţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dar această chestiune, exprimată la nivel teoretic, nu are relevanţă în cauză, cât timp s-a reţinut, legal şi temeinic, conform celor arătate anterior, că intimatele persoane juridice nu au refuzat nejustificat comunicarea informaţiilor solicitate de către recurentă, ci au transmis informaţiile avute referitoare la cele solicitate de aceasta.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 c.pr.civ., Curtea a respins recursul declarat de recurenta reclamantă C.F., prin mandatar C.I. însă împotriva deciziei dată în recurs reclamanta, prin acelaşi mandatar, a formulat contestaţie în anulare, susţinând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, în sensul că în mod greşit s-a respins ca tardiv formulată cererea în probaţiune formulată în şedinţa de judecată din 05.08.2014, câtă vreme cererea de a se ataşa la dosarul cauzei înregistrarea şedinţei derulată la 10.12.2013 se regăseşte şi în cuprinsul cererii de recurs. Se precizează că încheierea de şedinţă din 10.12.2013 deşi face parte integrantă din sentinţa recurată ea nu cuprinde toate aspectele invocate în susţinerea cererii introductive şi nici cererile formulate la acel termen de reclamantă.
Contestatoarea susţine că în mod vădit eronat instanţa de recurs a reţinut că recurenta ar fi invocat ca şi temei juridic dispoziţiile OG nr. 27/2002, în timp ce în realitate ea şi-a întemeiat acţiunea pe dispoz. Legii nr. 233/2002, depunând la dosar un extras al acesteia.
Se învederează că recursul a fost respins fără ca instanţa să fi cercetat motivul de casare privind aplicarea greşită a legii incidentă cauzei.
Curtea, investită cu judecarea prezentei pricini, a reţinut faptul că o contestaţie în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată. Mai exact, prin contestaţia în anulare, ca formă de manifestare a acţiunii civile, se urmăreşte desfiinţarea unor anumite categorii de hotărâri judecătoreşti despre care se afirmă că au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale vizate de art. 317 şi 318 Cod proc. civilă (actualmente de art. 503 din NCPC).
În discuţie, obiect al contestaţiei în anulare este o decizie de respingere a recursului ca nefondat, iar cauza contestaţiei constă în nelegalitatea acestei hotărâri pentru deficienţele indicate limitativ de art. 318 din Codul de proc. civilă (actualmente art. 503 punctele 2 şi 3 din NCPC). Deşi contestatoarea susţine că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale, a unei erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite, ea omite că textul art. 318 Cod proc. civilă (respectiv art. 503 din NCPC) vizează greşeli de fapt, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Pe calea contestaţiei în anulare de faţă se susţine că în cadrul şedinţei de judecată în care s-au pus concluzii în recurs, s-a respins eronat ca tardivă o cerere în probaţiune, respectiv cea referitoare la înregistrarea dezbaterilor de la fond, atâta timp cât cererea se regăseşte şi în cuprinsul declaraţiei de recurs. Dar, nu numai că a da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac, dar practic, contestatoarea, contestă modul în care instanţa de recurs a rezolvat excepţia de tardivitate nu a recursului ci a unei probe necerută expres prin declaraţia de recurs. Prin „eroare materială”, ca temei al unei contestaţii în anulare, în sensul art. 318 C. proc. civ., se înţelege orice eroare materială evidentă, pe care o săvârşeşte instanţa, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar se găseşte recipisa de plată a taxelor legale de timbru, sau respingerea recursului ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării la grefa instanţei a căii de atac. Prin urmare, textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara. O greşeală în aprecierea probelor, datorită căreia situaţia de fapt reţinută de instanţă ar fi, în opinia contestatoarei, eronată, este o greşeală de fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare. Legea nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, sub motivul că s-a stabilit eronat situaţia de fapt.
Curtea, ca instanţă de recurs, a constatat, pe de o parte, că recurenta reclamantă a solicitat pârâţilor persoane juridice să îi comunice cine, când şi în ce temei a dispus şi efectuat tăierea ţevilor care îi alimentează locuinţa cu energie termică, precum şi alte aspecte legate de activitatea societăţii de distribuţie a agentului termic, S.C. T. S.R.L., iar pe de altă parte, a cerut a se constata că adresele răspuns ce i-au fost comunicate sunt calificate ca un refuz nejustificat de transmitere a informaţiilor solicitate. Curtea, investită cu soluţionarea acestei pricini, a reţinut că din analiza art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă că actul atacat în justiţie este atât actul administrativ tipic, ca manifestare unilaterală expresă de voinţă, cât şi actul administrativ atipic, adică tăcerea, respectiv refuzul nejustificat, ca acte asimilate actului administrativ unilateral. Tăcerea administraţiei publice rezultă din expresiile „nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. 1 lit. h,” respectiv cel de 30 de zile de la înregistrarea cererii, precum şi din „nesoluţionarea în termen” din teza a II-a a aceluiaşi alineat. Dacă autoritatea publică tace şi nu răspunde înlăuntrul termenului mai sus menţionat sau într-un alt termen special prevăzut într-o altă lege, petiţionarul are dreptul de a promova o acţiune ce să aibă ca obiect actul administrativ asimilat. Or, în cazul dedus judecăţii, pârâţii au răspuns petiţiilor adresate lor de către reclamantă iar rezolvarea nefavorabilă a unei cereri adresate acestor autorităţi nu echivalează cu un refuz nejustificat , câtă vreme acestea sunt obligate doar să răspundă cererii petiţionarei şi nu să dea curs favorabil acesteia. Pârâţii au răspuns la toate petiţiile reclamantei, iar faptul că aceasta este nemulţumită de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare sau cu nesoluţionarea cererii, cum corect a apreciat instanţa de fond.
Totodată, există o identitate între temeiul juridic al acţiunii astfel cum a fost precizată prin încheierea de şedinţă din 03.12.2013, cel menţionat prin însăşi cererea de recurs (filele 9-10 dosar) şi cel la care a făcut referire instanţa de recurs până la momentul aplicaţiunii dispoziţiilor art. 22 punct 4 din NCPC. Aspectul că nu s-au nominalizat anumite articole din OG nr. 27/2002 cât şi din OUG nr. 70/2011 nu prezintă relevanţă atâta timp cât instanţa de fond a făcut referire la aceste acte normative în întregul lor, restabilind calificarea juridică a actelor şi faptelor supuse judecăţii în mod corect, prevalându-se astfel de prerogativa conferită prin dispoz. art. 22 din NCPC. Mai precis, instanţa de fond a restabilit calificarea juridică, apreciind că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 544/2001 cu privire la accesul persoanelor la informaţiile de interes public. Un judecător soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, el dând calificarea exactă a cererii, în raport de conţinutul ei, şi nu după denumirea dată de parte. Principiul rolului activ al judecătorului obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi, în funcţie de aceasta, să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere. Prin urmare, instanţa de fond, cerând lămuriri şi precizări reclamantei, a stabilit în mod corect şi legal obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, considerent faţă de care nu pot fi reţinute aspectele invocate de contestatoare. Motivarea deciziei este clară, precisă şi necontradictorie, din cuprinsul ei rezultând justeţea soluţiei pronunţate. S-au oferit răspunsuri la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza probelor administrate, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procesual, neaflându-ne în faţa unei motivări sprijinite pe formulări abstracte, generale. Instanţa de recurs a prezentat motivele care au determinat-o să pronunţe soluţia, motive care nu sunt străine de pricina dedusă judecăţii.
Art.318 teza II Cod procedura civilă (actualmente art. 503 punct 3 din NCPC) are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare pe care îl sprijină. Instanţa de recurs este astfel în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unor motive de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. Or, în speţă, instanţa de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind ca nefondate susţinerile acesteia referitoare la greşita aplicare a unor prevederi legale, la imposibilitatea fixării în sarcina unei instituţii publice a unor obligaţii suplimentare decât cele stabilite de legiuitor prin norme de competenţă expres şi limitativ prevăzute.
Prin urmare, Curtea, faţă de considerentele sus expuse, a apreciat a nu fi incidente condiţiile de admisibilitate cerute imperativ de legiuitor, sens în care făcând aplicaţiunea dispoz. art. 508 din NCPC a respins ca nefondată prezenta contestaţie în anulare.
