Cheltuieli de judecată . Diminuarea acestora ca urmare a disjungerii cererii de chemare în judecată şi trimiterea la o instanţă diferită.


Cheltuieli de judecată . Diminuarea acestora ca urmare a disjungerii cererii de chemare în judecată şi trimiterea la o instanţă diferită.

Asupra recursului de faţă :

Constată că , prin sentinţa civilă nr. 594/2006 , Tribunalul Braşov a respins cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta  B.E. SA şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 23.151,63 RON , cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă , instanţa a reţinut următoarele :

La data de 17.05.2001 , reclamanta a fost numită în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al E.SA pe o durată de 4 ani, aşa cum rezultă din Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor E.

Prin Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor din data  de 22.03.2005 , reclamanta a fost revocată din funcţia de Preşedinte a Consiliului de Administraţie al E. SA

Potrivit art. 45 alin . 2 din CCM  E. SA „ salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor , beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului precum şi de compensaţii din partea spcietăţii.

Aşadar , pentru a fi acordate retribuţiile suplimentare solicitate de reclamantă, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii :petentul să fie salariat ; acesta să fi fost concediat ; concedierea sa să fi avut loc pentru motive ce nu ţin de persoana sa.

Instanţa a constatat că reclamanta a fost salariată la E. SA, având în vedere dispoziţiile speciale ale Legii nr. 58/1998 ( art. 37 alin . 1).

Această calitate a fost dobândită în mod exclusiv în temeiul legii bancare , între părţi neexistând un contract individual de muncă.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie cerută de textul de lege menţionat anterior , instanţa reţine că reclamanta nu a fost concediată , ci revocată dint-o funcţie de conducere şi anume din funcţia de Preşedinte a Consiliului de Administraţie al E. SA.

Revocarea reclamantei s-a făcut în baza dispoziţiilor Legii nr. 96/2000 a E. SA şi a Statutului angajatorului , dispoziţii derogatorii de la normele de drept comun , astfel încât nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile imperative privind concedierea , prevăzute de Codul Muncii.

În consecinţă , nefiind în prezenţa unei concedieri , nu sunt întrunite cumulativ în cauză  condiţiile prevăzute de art. 45 alin . 2 din CCM al E. SA, pentru acordarea drepturilor de natură salarială, reprezentând contravaloarea a 4 retribuţii brute lunare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantă, în termen. În motivele de recurs se invocă următoarele :

1.Instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale în sensul că n mod greşit a reţinut că reclamanta a dobândit calitatea de salariat în baza legii bancare.

În mod legal „ nu există calitate de salariat în afara codului muncii”. În fapt Legea 58/1998 – legea bancară , prin art. 37 alin. 1 stabileşte numai condiţiile prealabile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea exercita funcţia de conducător al societăţii , respectiv calitatea de salariat şi respectiv şi membru al consiliului de administraţie.

2.Se susţine că în perioada 5.03.2001 – 23.03.2001 , aşa cum rezultă şi din cartea de muncă , recurenta reclamantă a funcţionat ca simplu salariat al angajatorului pe baza unui contract individual de muncă .

În ceea ce priveşte existenţa contractului individual de muncă , în mod netemeinic şi nelegal instanţa nu a luat în considerare prevederile Codului Muncii care la art. 16 alin . 2 stipulează că : „ În situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în forma scrisă, se presupune că a fost încheiat pe o durată nedeterminată , iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Recurenta consideră că a făcut această dovadă prin HG AGA  din care rezultă că, „ membrii Consiliului de Administraţie din Conducere  vor beneficia de drepturile şi facilităţile prevăzute prin Contractul Colectiv de Muncă pentru personalul societăţii”.

În baza art. 10 Codul Muncii , prestaţiile de muncă efectuate în calitate de salariat cu funcţia de preşedinte executiv au fost remunerate lunar. Acest aspect nu a fost luat în considerare de instanţă.

4. Instanţa nu a ţinut cont că reclamanta a făcut dovada peremtorie a existenţei contractului individual de  muncă prin înscrierile efectuate de angajator în cartea de muncă , însă obligaţia încheierii acestui contract în forma scrisă revenea angajatorului potrivit art. 16 alin . 1 din Codul Muncii..

5. Existând un contract individual de muncă , încetarea contractului individual de muncă începând la 5.03.2001 nu putea avea loc decât în condiţiile stabilite de Codul Muncii.

Prin urmare , instanţa în mod nelegal nu a constatat că reclamanta se află în situaţia unei desfaceri ilegale a contractului individual de muncă. Consideră că măsura dispusă de societate este o dovadă a discriminării de ordin politic la care a fost supusă .

6. În mod nelegal , instanţa de fond a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial conform facturii 1353196/2005. Această factură reprezenta onorariul avocaţial pentru întreaga cerere de chemare în judecată cu toate petitele , fără a ţine cont că a intervenit disjungerea . Solicită să se aplice dispoziţiile art. 274 alin . 3 Cod procedură civilă.

7. Hotărârea pronunţată încalcă dispoziţiile art. 261 alin . 1 pct. 2 Cod procedură civilă , în sensul că nu au fost consemnate prezenţa şi sumele avocaţilor , deşi reclamanta nu a fost prezentă personal la dezbaterile cauzei s-a consemnat că ar fi fost prezentă.

Hotărârea nu conţine motivele reale de fapt şi de drept pentru care i s-au respins pretenţiile.

Se solicită admiterea recursului , casarea sentinţei .

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Analizând motivele de recurs formulate , instanţa a reţinut că nu atrag casarea sentinţei aşa cum solicită recurenta în finalul motivelor de recurs , deoarece

În baza art. 81 alin . 1 din Legea 168/1999 ce constituie lege specială în  soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă faţă de Codul de procedură civilă care este legea generală , casarea cu trimitere este posibilă , exclusiv , numai în cele două situaţii de excepţie ( soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă , judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată).

În speţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii , astfel că instanţa de recurs nu va admite cererea recurentei de a casa sentinţa de fond.

Faţă de motivele de recurs invocate , instanţa analizându-le şi prin prisma art. 304 1 Cod procedură civilă constată că acestea sunt întemeiate numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată.

Motivele de recurs care vizează natura raporturilor de muncă , faptul că recurenta consideră că în speţă operează efectele unui contract de muncă , respectiv consecinţele unei concedieri prevăzute de Codul Muncii , nu sunt întemeiate.

În ciuda celor invocate de recurentă, instanţa de fond a soluţionat cererea interpretând corect dispoziţiile legale invocate , iar hotărârea pronunţată conţine motivele  de fapt şi de drept pentru care pretenţiile reclamantei au fost găsite neîntemeiate.

Pretenţiile reclamantei se fundamentează pe dispoziţiile art. 45 alin . 2 Contractul Colectiv de Muncă. Acordarea acestor compensaţii băneşti pretinse de reclamanta recurentă ar fi întemeiate dacă salariatul şi-ar fi pierdut această calitate ca urmare a manifestării de voinţă a angajatorului şi dacă ar fi în situaţia unei concedieri pentru motive neimputabile salariatului .

Deşi motivele de recurs sunt în nr. de 22 ( instanţa de recurs le-a prezentat mai concis) scopul acestora este unul , respectiv dovedirea existenţei unui contract de muncă între părţi încheiat în baza Codului Muncii cu considerentele prevăzute de Codul Muncii în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului .

Instanţa de recurs constată că starea de fapt şi de drept invocată de reclamantă este corect reţinută de instanţa de fond.

Calitatea de salariat a reclamantei a fost dobândită de acesta ca urmare a numirii în funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie , în baza art. 25 din legea 58/1998 .

Nu există un contract individual de muncă încheiat în scris între părţi, în condiţiile celor invocate de recurentă.

Aceasta susţine că a făcut dovada peremtorie a existenţei contractului individual de muncă prin înscrierile efectuate de angajator în Contractul de Muncă începând cu 5.03.2001 , însă înscrierile din cartea de muncă dovedesc contrariul. Calitatea de salariat potrivit menţiunii din cartea de muncă nu rezidă dintr-un contract individual de muncă . există menţiunea conform căreia la 5.03.2001 , în baza HAG 34/5.03.2001 a fost numită Preşedinte al E. SA , devenind salariat al acesteia prin efectul art. 25 din Legea 58/1998.

Prin urmare , în lipsa unui contract individual de muncă scris , raporturile de muncă dintre părţi sunt atipice.

Într- adevăr pierderea de către recurentă a calităţii de Preşedinte al Consiliului de Administraţie a determinat încetarea de drept a raportului de muncă atipic.

Este vorba de respectarea principiului simetriei actelor juridice.

Calitatea de salariat a dobândit-o ca efect al legii speciale , iar pierderea calităţii de salariat are loc odată cu revocarea reclamantei din funcţie , ce s-a produs în baza art. 6 alin . 3 din Legii 96/2000 , art. 72 din Legea 31/90.

Faţă de aceste dispoziţii speciale nu se poate reţine în lipsa unui contract individual de muncă existenţa unui raport de muncă între părţi guvernat de normele Codului Muncii. Instanţa nu poate pronunţa o hotărâre  care să ţină loc unui contract individual de muncă. Prin admiterea pretenţiilor reclamantei s-ar recunoaşte  existenţa unui contract individual de muncă ceea ce , de fapt , nu există încheiat între părţi.

În speţă s-a reţinut corect că a intervenit o încetare de drept a raportului de muncă şi nu o concediere din motive neimputabile salariatului în condiţiile Codului M uncii , deoarece nu s-au aplicat în speţă nici dispoziţiile art. 73 , 74 Codul Muncii.

Chiar recurenta recunoaşte în notificarea depusă că este vorba de o încetare de drept a raportului de muncă ca efect a revocării mandatului . În consecinţă temeiul de drept invocat de recurenta reclamantă pentru susţinerea pretenţiilor , respectiv art. 67 Codul Muncii nu este aplicabil.

Invocarea de către recurentă a revocării din funcţie pe considerente politice ce ar atrage şi o discriminare a acesteia pe criterii politice nu este probată şi nici dovedită în prezenta cauză şi , pe de altă parte , excede obiectului dedus judecăţii , partea supusă unor astfel de operaţiuni discriminatorii , în situaţia în care dovedeşte temeinicia lor , având posibilitatea despăgubirii conform dispoziţiilor OG 137/2000.

În speţă nu se poate reţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere în ceea ce priveşte ilegalitatea săvârşită de intimată prin încălcarea art. 5 Codul Muncii , referitor la discriminare.

Aceasta de fapt nu este o cerere separată şi reprezintă temeiul de fapt şi de drept pentru petitul 3 al cererii introductive prin care reclamanta solicită obligarea  intimatei la plata a 700.000 RON daune interese pentru discriminare , ori cu acest capăt de cerere Tribunalul Braşov ca efect al strămutării nu a fost investit , existând încheierea de disjungere pronunţată în 7.10.2005 de Tribunalul Bucureşti prin care s-a dispus soluţionarea primului capăt de cerere , cel cu care a fost investit Tribunalul B., de capetele II şi III ale cererii cu care a fost investită secţia comercială a Tribunalului Bucureşti.

Singurul motiv de recurs admisibil este cel privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei  ca efect al respingerii pretenţiilor din primul capăt de cerere care a rămas spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti – secţia Conflicte de Muncă în urma disjungerii şi ulterior a fost soluţionat de Tribunalul B , ca efect al strămutării pricinii.

Se constată într-adevăr că intimata a încheiat contractul  de asistenţă juridică 33/1.08.2005 , iar obiectul acestui contract l-a reprezentat cererea în pretenţii formulată de reclamantă în cuantum total de 11.044.4000.000 lei şi daune interese pentru discriminare de 700.000 RON , onorariul menţionat în factura fiscală 1353196/23 .08.2005 reprezintă contravaloarea serviciilor de asistenţă pentru toate pretenţiile deduse judecăţii , conform contractului de asistenţă 33/1.08.2005 . In speţă , însă , operând disjungerea , instanţa de fond a respins cererea reclamantei , respectiv pretenţiile de la primul capăt de cerere , nefiind investită şi cu celelalte pretenţii .

Acordând cheltuieli de judecată integral a acordat mai mult decât s-a cerut admiţând involuntar că şi celelalte pretenţii disjunse ar fi fost respinse deşi nu constituiau obiect al judecăţii cu care a fost investit Tribunalul B..

În mod echitabil , cheltuielile de judecată se acordă raportat la pretenţiile deduse judecăţii. Prin aplicarea art. 274 Cod procedură civilă , instanţa de fond trebuia să stabilească cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei  raportat la pretenţiile reclamantei  care au fost respinse.

Fără a se înţelege aplicarea art. 274 alin .3 Cod procedură civilă în speţă , nefiind vorba de micşorarea onorariului avocatului , instanţa de recurs a considerat că cheltuielile de judecată în sarcina reclamantei trebuie să privească doar soluţionarea pretenţiilor din primul petit al cererii. Aşadar , în baza art. 304 pct. 6 , 304 1 Cod procedură civilă raportat la art. 312 alin . 3 Cod procedură civilă , instanţa va admite în parte recursul reclamantei doar cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina acestuia de către Tribunalul Braşov şi va modifica în parte sentinţa conform celor din dispozitiv , stabilind cuantumul cheltuielilor prin împărţirea sumei totale de 23.151,63 ROPN ce reprezintă onorariu avocat pentru toate cele trei capete de cerere existente înainte de încheierea de disjungere a capetelor de cerere la numărul capetelor de cerere , rezultând suma de 7.717 RON ( 23.151,63 RON : 3)

Pârâta va avea posibilitatea ca la soluţionarea celorlalte două capete de cerere cu care a fost investit Tribunalul B. – secţia comercială , în cazul respingerii acestora să îşi valorifice diferenţa onorariului de avocat încasat în baza contractului 33/2005 şi respectiv facturii 1353196/2005.

Instanţa de recurs faţă de admiterea acestui motiv de recurs nu va acorda cheltuieli de judecată recurentei deoarece , din împuternicirea avocaţială depusă în recurs , rezultă că s-a încheiat contractul de asistenţă 195098/11.10.2006 , dar nu s-a dovedit cuantumul onorariului de avocat primit în baza acestui contract.

Înscrisurile depuse în cadrul recursului ca fiind dovezi pentru justificarea onorariului de avocat privesc alte contracte de asistenţă , distincte de cel încheiat în recurs , drept pentru care cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă ca nedovedită.  ( Decizia civila nr.389/R din 13 noiembrie 2006 )