Concediu de odihnă. Compensare în bani. Condiţii.
Legea nr. 6/1992 – art. 5 alin. 3 lit. a
Codul muncii – art. 141 alin. 4
Conform art. 5 alin. 3 lit. a din Legea nr. 6/1992, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă –
complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia nr. 119 din 18 ianuarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 2115 din 8 septembrie 2005, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată, intentată de reclamantul S.I. şi a obligat pârâta Banca Comercială „C.” S.A. Sibiu să plătească reclamantului suma de 28.500.000 lei ROL, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă, cuvenit şi neefectuat, aferent anului 2002.
A respins în rest acţiunea privind obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 5.571.429 ROL, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă, cuvenit şi neefectuat, aferent anului 2003, ca rămasă fără obiect.
A luat act de renunţarea reclamantului la judecarea acţiunii vizând obligarea pârâtei la plata contravalorii concediului de odihnă, cuvenit şi neefectuat, pe anul 2001.
Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. şi art. 312 alin. 2 – 4 C. pr. civ., iar în fapt s-a susţinut că potrivit art. 65 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel naţional şi art. 5 din Legea nr. 6/1992, compensarea în bani a concediilor de odihnă neefectuate este permisă numai în anumite situaţii expres şi limitativ descrise de textele legale menţionate, însă reclamantul nu a administrat dovezi că a fost împiedicat să efectueze concediul de odihnă şi că întruneşte cerinţele prevăzute de lege pentru a putea beneficia de compensare bănească.
În urma examinării cauzei atât prin prisma motivelor invocate în scris cât şi în limitele conferite de art. 3041 C. pr. civ. s-a constatat că recursul nu este fondat, şi a fost respins prin decizia civilă nr. 119 din 18 ianuarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, întrucât susţinerile formulate nu se încadrează în nici una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. pr. civ.
Curtea a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat compensarea în bani a concediilor de odihnă neefectuate în perioada 2001 – 2003, în cuantum total de 56.849.891 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei până la momentul efectuării plăţii.
Legea privind efectuarea concediilor de odihnă, nr. 6/1992 a fost abrogată de art. 298 din Legea nr. 53/2003, însă a fost în vigoare pentru anul 2002.
Conform art. 5 alin. 1 din acest act normativ, regulile privind efectuarea concediilor de odihnă şi compensarea în bani a celor neefectuate sunt stabilite prin contractele de muncă, compensarea în bani fiind posibilă conform alin. 3 lit. a atunci când contractul de muncă a încetat.
De altfel, situaţia prevăzută de art. 5 alin. 3 din acest act normativ a fost preluată de reglementările art. 141 alin. 4 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003).
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat, situaţie în care conform art. 287 din Codul muncii revenea recurentei sarcina de a depune dovezi din care să rezulte că angajatul nu a fost împiedicat să execute concediul de odihnă cuvenit pentru anul 2002.
Aceste probe trebuiau depuse de pârâtă în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, însă recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de textul de lege menţionat, motiv pentru care s-a apreciat ca nefundat recursul declarat în cauză.
