DREPT CIVIL.
Imposibilitatea de a obţine plata creanţei privind drepturile salariale ce decurg dintr-o hotărâre definitivă. Neangajarea răspunderii statului fiind vorba de insolvabilitatea unui debitor privat.
Art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006;
Art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006;
Art. 5 punctul V şi art. 21 din Legea nr. 76/2002
Reclamantul se află de peste 10 ani în imposibilitatea de a obţine executarea unei hotărâri definitive şi respectiv plata sumelor acordate, însă statul nu este răspunzător de neplata pretinsă, deoarece este vorba despre legăturile dintre particulari şi de insolvabilitatea unui debitor privat.
Statul este exonerat de răspundere dacă persoana juridică debitoare beneficiază de independenţă instituţională şi operaţională faţă de autorităţi, Curtea de la Strasbourg făcând distincţia după cum executarea hotărârii priveşte raporturi între persoane private sau, din contră, aparţine răspunderii directe a autorităţilor, această din urmă ipoteză fiind incidentă când societatea debitoare se află în portofoliul unei entităţi a Statului, ceea ce nu este cazul în speţă.
DECIZIA CIVILĂ NR. 3077/2013-R din 23.05.2013
(dosar nr. 2791/111/2012)
Prin sentinţa civilă nr. 1108/LM din data de 24.10.2012, pronunţată de Tribunalul, în dosar nr. 2791/111/2012, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N M cu domiciliul ales în O, str. S nr. 27, bloc D. 49, et.3, ap.12, jud. B în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂM prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DGFP B cu sediul în O, str. D. C, nr. 2B, INSPECTIA TERITORIALĂ DE MUNCĂ B cu sediul în O, str. A R nr. 1 B, jud. B, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B, cu sediul în O, str. B, km. 4, jud. B, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ B, cu sediul în O, str. T nr. 2, jud. B şi CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII B cu sediul în O, str. D, nr. 6, jud. B.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Prin Decizia civile nr. 1396/2000 pronunţată de Tribunalul B în dosar nr. 4655/2000 a fost dispusă în contradictoriu cu S.C. M SRL reîncadrarea în munca a reclamantului pe postul avut anterior si obligarea acesteia la achitarea salariilor restante de la momentul desfaceri contractului de munca si pana la reîncadrare.
S-a retinut in considerentele hotărârii că imprejurarea că societatea a ajuns in proces de lichidare judiciară, nu o indreptatea pe aceasta sa desfacă contractul de muncă al contestatorului, salariatul devenind creditor al societatii aflata in lichidare, care vine la masa credală alături de ceilalti creditori, urmând a se îndestula in ordinea stabilita de Legea nr. 64/1995.
Instanta a constatat că SC M SRL a intrat în procedura de lichidare şi reorganizare judiciară în anul 1998 şi a fost radiată din registrul comerţului în baza sentinţei nr. 620/F/2009 pronunţată de Tribunalul B în Dosar nr. 3782/111/1998.
In consecinta decizia civilă nr. 1396/2000 pronunţată de Tribunalul B nu a mai putut fi pusa in executare in sensul reintegrarii contestatorului.
Conform adresei de la fila 28 emisă de Cabinetul de Insolvenţă B M, lichidatoarea în dosarul nr. 3782/111/1998, reclamantul a fost admis şi înscris la masa credală a SC M SRL cu suma 624 lei, însă din lipsă de disponibilităţi a societăţii acesta nu a încasat nimic.
Instanţa a reţinut că din data de 1 ianuarie 2004, conform OG nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală, activitatea desfăşurată până la această dată de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B în ceea ce priveşte activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea şi soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţia de asigurări sociale, contribuţia de asigurări pentru accidente de munca şi boli profesionale, precum şi alte contribuţii datorate de persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator sau entităţile asimilate angajatorului, se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia de Administrare Fiscală.
Din acest motiv instanţa a respins acţiunea faţă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B.
În ceea ce priveşte pârâta Inspectoratul Teritorial de Muncă B instanţa a reţinut că potrivit competenţelor sale legale până la data de 31.10.2010, aceasta efectua înscrieri în carnetele de muncă ale salariaţilor doar în limita actelor emise de angajatori şi înregistrate în termenele legale. Ori după anul 1997 nu a fost solicitat in vederea înscrierii în carnetul de muncă al reclamantului a vreunui act de executare sau încetare a raportului de muncă şi nici nu a fost depus vreun înscris doveditor în acest sens.
Iar atâta timp cat nu s-au achitat contributii la CAS si CJP B pentru perioada 01.05.1997 si pana in prezent cele doua pârâte nu pot fi obligate să-i recunoască reclamantului stagiu de cotizare aceasta perioadă.
S-a mai reţinut că reclamantul a fost înscris la masa credală, aşa cum prin considerentele deciziei civilă nr. 1396/2000 pronunţată de Tribunalul B s-a considerat ca trebuie procedat, insa din lipsă de disponibilităţi a societăţii acesta nu a încasat nimic. Ulterior societatea a fost radiata din registrul comerţului după ce toate fondurile si bunurile din averea sa au fost distribuite, chiar daca nu s-a reuşit achitarea tuturor creanţelor înscrise in tabel.
Instanţa a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi ţinut să suporte prejudiciile suferite de creditorii unor societăţi falimentare şi care nu au fost îndestulaţi din lipsă de disponibilităţi, întrucât nu există nici o obligaţie legală în acest sens şi nici nu există vreo culpă din partea Statului Român.
Pentru aceste motive instanţa a respins acţiunea reclamantului.
S-a constatat că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, reclamantul N M, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii cu invocarea următoarelor motive:
-nu a solicitat ca Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă B să fie obligată să plătească ceva, ci ca să-l înregistreze şi să-i recunoască cotizarea la această instituţie, cumulată la perioada anterioară, de la momentul desfacerii contractului de muncă din 1 mai 1997 până la acest moment;
-recurentul a solicitat instanţei care judeca dosarul de lichidare al societăţii, în termen legal, punerea în executare a deciziei civile nr. 1396/2000 prin care s-a dispus reintegrarea sa şi obligarea SC M SRL la achitarea salariilor restante, dar instanţa nu a pus în vedere administratorului judiciar, cu toate că au formulat nenumărate cereri pentru punerea în executare;
-culpa nu este astfel a recurentului, dar nici instanţa nu poate considera ca o culpă a instanţei de lichidare şi a administratorului judiciar să fie temei de drept;
-instanţa de fond a solicitat lămuriri de la administratorul judiciar numit în dosarul de lichidare care însă nu avea nici un interes să spună adevărul, deoarece şi el se face vinovat de nepunerea în executare a sentinţei;
-chiar pârâţii au recunoscut că nu au primit nici o adresă prin care să li se pună în vedere că recurentului i-a fost desfăcut contractul de muncă şi că mai apoi urmează să fie reîncadrat conform deciziei;
-prin cererea introductivă s-a solicitat proba cu acte şi expertiza, aceasta din urmă pentru a se vedea care sunt drepturile băneşti raportat la prevederile D.C. nr. 1396/2000, probă de care instanţa de fond nu a ţinut seama.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că din data de 1 ianuarie 2004, potrivit OG nr. 86/2004, aceasta nu poate fi obligată să recunoască reclamantului stagiul de cotizare pentru perioada solicitată, de asemenea, nu poate fi obligată să înregistreze reclamantul în sistemul asigurărilor pentru şomaj deoarece, conform art. 29618 şi 29619 din Codul fiscal şi art. 21 din Legea nr. 76/2002 această datorie revine angajatorilor.
Tot prin întâmpinare, intimata Casa de Asigurări de Sănătate B a solicitat respingerea recursului, cu motivarea în esenţă că, potrivit prevederilor legale, calitatea de asigurat nu se dobândeşte prin cumularea unei contribuţii în măsura în care persoana care are calitatea de asigurat nu achită contribuţia sau nu se încadrează în categoria persoanelor care beneficiază de asigurare fără plata contribuţiei pierde calitatea de asigurat.
Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, instanţa a constatat următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1396/R/2000 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus, urmare admiterii recursului, admiterea în parte a contestaţiei formulată de contestatorul M N în contradictoriu cu SC M SRL O, anularea deciziei nr. 14 din 1997 emisă de intimată şi reîncadrarea contestatorului pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, intimata fiind obligată în favoarea contestatorului la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrare.
Ulterior, a fost pronunţată Decizia nr. 391/C/2010-R din 31 mai 2010 a Curţii de Apel O – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal prin care a fost respins recursul declarat de recurentul creditor M N, fiind menţinută în totul sentinţa civilă nr. 620/F din 18.03.2009 a Tribunalului B hotărâre prin care, în temeiul art. 132 alin. 2 din Legea privind procedura insolvenţei, se dispusese închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC M SRL O.
În considerentele acestei ultime decizii evocate, s-a reţinut că, în speţă, bunurile debitoarei au fost valorificate, iar sumele obţinute prin vânzarea bunurilor au fost distribuite, conchizându-se că, chiar dacă nu s-a reuşit achitarea tuturor creanţelor înscrise în tabel, distribuirea sumelor obţinute din vânzarea bunurilor debitoarei s-a realizat în totalitate şi în ordinea înscrierii pe tabel a creanţelor conform prevederilor Legii nr. 85/2006.
Hotărârea prin care s-a statuat ca fiind legală închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC M SRL O, fiind respins recursul creditorului M N, este irevocabilă, prin urmare orice critici ce vizează procedura de lichidare nu mai pot fi analizate ulterior, nemaiputând fi examinat modul cum au decurs procedurile respective, date fiind prevederile art. 166 din Codul de procedură civilă.
Apoi, nu subzistă nici un temei legal pentru pronunţarea unei soluţii de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata drepturilor salariale cuvenite de la momentul desfacerii contractului de muncă, 1 mai 1997, până în prezent cu aplicarea indicelui de inflaţie şi a dobânzii legale aferente, cu plata drepturilor cuvenite către ceilalţi pârâţi din cauză.
În speţă, recurentul reclamant se află în imposibilitatea de a obţine plata creanţei privind drepturile sale salariale ce decurg din hotărârea definitivă din 31 octombrie 2000 a Tribunalului B, context în care este de reţinut că statul nu este răspunzător de neplata pretinsă deoarece este vorba despre legăturile dintre particulari şi de insolvabilitatea unui debitor privat. Doar în ipoteza în care societatea debitoare ar fi fost constituită de către stat ori autorităţile statului ar fi deţinut capitalul majoritar al acesteia, putea fi angajată răspunderea Statului, astfel cum s-a şi statuat în cauza M împotriva R din 19 iulie 2008 şi în Cauza A P împotriva R din 26 ianuarie 2010, în considerentele cărora CEDO a reţinut că statul este exonerat de răspundere dacă persoana juridică beneficiază de independenţă instituţională şi operaţională faţă de autorităţi.
Este adevărat că recurentul reclamant se află în prezent de peste 10 ani în imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii definitive din 31 octombrie 2000 şi plata sumelor acordate, însă astfel cum se reaminteşte în cauza A P contra R, doar procedura de faliment aplicată unei societăţi faţă de care statul era responsabil, ar putea justifica, potrivit Convenţiei, efectuarea de către autorităţi, a plăţii creanţei decurgând dintr-o hotărâre definitivă, Curtea de la Strasbourg făcând distincţia după cum executarea hotărârii priveşte raporturi între persoane private sau, din contră, aparţine răspunderii directe a autorităţilor, această din urmă ipoteză fiind incidentă când societatea debitoare se află în portofoliul unei entităţi a Statului, ceea ce nu este cazul în speţă. De altfel, în aceeaşi ordine de idei trebuie a se reţine că debitorul privat este răspunzător de datoriile sale chiar şi după declararea insolvenţei.
Concluzia ce se desprinde este că nu subzistă nici un temei legal pentru a se da curs cererii îndreptate împotriva Ministerului Finanţelor Publice, iar faţă de argumentele anterior reliefate este evident că probaţiunea propusă în scopul cuantificării drepturilor băneşti pretinse apare ca fiind irelevantă.
De asemenea, nici cererile îndreptate împotriva celorlalte părţi pârâte nu sunt întemeiate, întrucât în absenţa derulării unor raporturi de muncă nu se pot face înscrierile corespunzătoare în carnetul de muncă, după cum în absenţa efectuării plăţilor de către angajator a contribuţiei pentru asigurări de sănătate şi a contribuţiei de asigurări pentru şomaj, este evident că intimatelor pârâte Casa de Asigurări de Sănătate B şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă B nu le revine vreo obligaţie de natura celor solicitate prin cererea dedusă judecăţii, relevante fiind în sensul anterior relevat dispoziţiile art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 5 punctul V şi art. 21 din Legea nr. 76/2002.
Fţă de considerentele ce preced, instanţa în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul, sentinţa recurată fiind păstrată în totul.
