Litigiu de muncă. Raporturi de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoane încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Aplicabilitatea Legii nr. 53/2003.
Prin cererea înaintată la 2 octombrie 2007 la Tribunalul Mureş, reclamantele SG, CS, HM, TA, VI, MSC, AE, SL şi VE au chemat în judecată pe pârâta Cooperativa Igiena Mureş SCM, solicitând obligarea acesteia la plata diferenţelor de drepturi salariale restante rezultate dintre salariul net cuvenit înscris în contractul de muncă şi salariul net primit menţionat în statele de plată, pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007. Reclamantele mai solicită actualizarea sumelor menţionate, cu virarea contribuţiilor şi impozitelor aferente sumelor acordate, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor de concediu pe perioada sus indicată, neefectuat de către reclamante din motive de ordin obiectiv.
Pe parcursul procesului, reclamantele şi-au precizat acţiunea indicând suma globală de 136.091 lei, cu titlu de drepturi salariale şi indemnizaţii de concediu restante, ce urmează a se defalca pe fiecare reclamantă în parte în funcţie de timpul de muncă efectiv lucrat.
În motivarea acţiunii, reclamantele au relevat că au contracte individuale de muncă încheiate cu societatea pârâtă, în calitate de coafeze, în contract prevăzându-se salariul de 490 lei, salariul brut, după care se achitau toate impozitele şi contribuţiile către bugetul de stat. Cu toate acestea, după cum rezultă din statele de plată anexate cererii de chemare în judecată, pe perioada de referinţă reclamantele au încasat un salariu mult mai redus şi din motive obiective nu au putut efectua concediul de odihnă, pentru realizarea încasărilor de către cooperativă şi evitarea cheltuielilor aferente procesului de muncă.
Prin sentinţa civilă nr.1492 din 8 septembrie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamante şi a obligat pârâta la plata în favoarea acestora a sumelor reprezentând diferenţe de drepturi salariale nete actualizate în funcţie de indicele de inflaţie (până în luna mai 2008) pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007; a obligat pârâta în favoarea fiecărei reclamante a sumei constând în actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a debitului salarial datorat, începând cu data de 01.06.2008 şi până la data plăţii integrale a debitului salarial; a obligat pârâta să vireze contribuţiile de asigurări sociale şi impozitele legale aferente drepturilor salariale nete menţionate şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 6.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele au contracte individuale de muncă cu pârâta, contracte supuse jurisdicţiei muncii conform Legii nr.1/2005 coroborat cu aert.295 alin.2 din Codul muncii. Comparând înscrierile din cărţile de muncă ale reclamantelor cu statele de plată pe perioada de referinţă, se constată că reclamantele au încasat un salariu inferior celui stabilit de părţi şi, totodată, nu au putut efectua numeroase zile de concediu de odihnă întrucât pârâta nu a avut suficiente comenzi din partea persoanelor fizice, pentru realizarea unui profit semnificativ.
La cererea reclamantelor, în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a stabilit defalcat, sumele cuvenite reclamantelor cu titlu de drepturi salariale restante pe perioada de referinţă, precum şi indemnizaţiile de concediu ce li se cuveneau pentru acelaşi interval, expertiză însuşită de instanţă şi necontestată de către părţile litigante.
Prima instanţă a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că raportul juridic de muncă în cooperaţia meşteşugărească nu este supus prevederilor Codului muncii, fiind reglementat de Normele de reglementare aprobate prin Hotărârea Consiliului Naţional al Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 şi a Legii nr.1/2005, astfel cum se va releva ulterior în cuprinsul prezentei decizii.
Împotriva sentinţei civile menţionate, pârâta a înaintat în termen legal recurs solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii şi respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.
În opinia recurentei, instanţa de fond a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii. Astfel, prima instanţă în mod eronat a constatat că raporturile de muncă încheiate între reclamante şi pârâtă sunt reglementate de prevederile Codului muncii, pe când în realitate aceste raporturi sunt reglementate de Hotărârea Consiliului Naţional a Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 coroborat cu Legea nr.1/2005. Din conţinutul celor două acte normative rezultă că în raporturile de muncă ale membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti nu sunt aplicabile reglementările legislaţiei muncii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin decizia 72 din 6 martie 2001. În plus prin art.3 din Legea nr.1/2005 s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa prin dispoziţii speciale, sens în care a fost adoptată Hotărârea UCECOM nr.11/2006 iar sistemul propriu de salarizare se adoptă anual cu ocazia adunărilor generale ale membrilor cooperatori.
Este adevărat că în speţă între părţi s-au încheiat convenţii individuale de muncă, însă prin actele adiţionale la aceste convenţii s-a stipulat că salariul se stabileşte în funcţie de încasări sau cel puţin la nivelul salariului minim brut pe ţară. Acordarea drepturilor salariale a fost condiţionată de obligaţia asumată de reclamante de a realiza încasările la nivelul stipulat în actul adiţional la convenţiile individuale de muncă.
În fine, cât priveşte indemnizaţia de concediu de odihnă, acesta este reglementat de art.96 din Normele de aplicare a Hotărârii UCECOM nr.11/2006, în sensul că indemnizaţia de concediu se calculează în funcţie de media veniturilor realizate şi numai în mod excepţional este posibilă compensarea în bani a concediului neefectuat.
Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Nu se contestă faptul că prin art.83 alin.2 din Legea 10/1972 s-a prevăzut că acest act normativ nu se aplică raporturilor de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoanele încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Însă, Legea 10/1972 a fost abrogată în mod expres prin Legea 53/2003 (noul cod al muncii), care la art.1 alin.2 prevede că „prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”. În plus, art.295 alin.2 din noul Cod al muncii mai prevede că acest act normativ se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Ulterior, a intrat în vigoare Legea 1/2005 privind reglementarea cooperaţiei meşteşugăreşti care la art.33 prevede în mod expres că, între societatea cooperativă şi membru cooperator pot exista raporturi de muncă sau convenţii individuale de muncă, alături de raporturile patrimoniale sau convenţii comerciale cooperatiste. Prin urmare, prevederile Legii 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei nu conţin dispoziţii derogatorii de la Codul munci, iar astfel cum s-a relevat anterior, de la prevederile acestuia se poate deroga numai prin legi speciale.
Este adevărat că prin Decizia nr.72 din 6 martie 2001 a Curţii Constituţionale s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se deosebesc în mod esenţial de raporturile de muncă reglementate de Codul muncii, însă prin decizia menţionată a fost vizat Decretul-lege nr.66/1990, care stabilea raporturile de muncă din cadrul cooperativelor meşteşugăreşti, normarea, salarizarea şi cointeresarea materială a angajaţilor. Însă, actul normativ menţionat a fost abrogat în mod expres prin Legea 1/2005, care la art.33 din lege a prevăzut în mod expres categoriile de raporturi juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, inclusiv contractele individuale de muncă.
De asemenea, potrivit practici judiciare constante în materie şi doctrinei de specialitate, raporturile juridice dintre cooperative şi membrii cooperatori sunt considerate forme tipice ale raporturilor juridice de muncă. În atare situaţie, litigiile intervenite între partenerii raporturilor juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, sunt supuse jurisdicţiei muncii, fapt ce exclude posibilitatea soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală.
În altă ordine de idei, se constată că hotărârea UCECOM nr.11/2006 nu derogă de la prevederile Codului muncii, prevăzându-se în art.97 că pentru munca prestată în baza convenţiei individuale de muncă, fiecare membru cooperator are dreptul la un salariul exprimat în bani. Salariile individuale se stabilesc prin negocieri, iar drepturile stabilite nu pot fi sub nivelul sistemului de salarizare propriu aprobat de societatea cooperativă.
Prin contractele individuale de muncă încheiate între părţi s-a realizat negocierea individuală şi s-a menţionat salariul lunar brut cuvenit reclamantelor, convenţia fiind încheiată cu respectarea prev.art.10 şi 37 din Codul muncii. Nu s-a depus la dosarul cauzei vreo modificare făcută de comun acord în condiţiile art.41 din Codul muncii de către părţile contractante în ceea ce priveşte salariul stabilit, care este un element esenţial al contractului individual de muncă.
Concluzionând cele de mai sus, se constată că prima instanţă nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a făcut o corectă aplicaţiune a dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii, nefiind astfel incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.
Ca atare, în baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, instanţa de fond în mod legal şi temeinic a obligat pârâta să achite reclamantelor diferenţele de drepturi salariale şi indemnizaţiile de concediu de odihnă de care au fost private pe perioada de referinţă, în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei. Temeiul juridic al obligării la plată a pârâtei îl constituie dispoziţiile art.39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c şi 156 din Codul muncii. Cum expertiza contabilă din faza de fond nu a fost contestată de către părţi, instanţa de control judiciar nu poate cenzura cuantumul sumelor acordare, care de fapt nici nu a făcut obiectul recursului civil de faţă. Cele de mai sus se completează şi cu dispoziţiile art.145 din Codul muncii, potrivit căruia pentru perioada concediului de odihnă angajatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiv, prevăzute în contractul individual de muncă.
În fine, prima instanţă în mod legal şi temeinic a procedat şi la actualizarea sumelor acordate reclamantelor în funcţie de rata inflaţiei, până la data plăţii integrale a debitelor, pentru a se realiza o reparaţiune justă şi echitabilă.
Faţă de cele ce preced recursul dedus judecăţii este nefondat şi în consecinţă urmează a fi respins ca atare, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ., iar curtea nereţinând motive de casare de ordine publică.
