Prin sentinţa civilă nr. 5/C din 12.01.2016 Tribunalul Neamţ a admis contestaţia completată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata Curtea de Apel B., şi în consecinţă, a anulat Decizia emisă de intimata Curtea de Apel B. privind eliberarea din funcţie prin pensionare a contestatoarei A.; a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior – specialist IT la Tribunalul C. şi a obligat intimata să-i plătească acesteia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 14.05.2015 şi până la momentul reintegrării efective.
În esenţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia contestată, intimata a dispus eliberarea din funcţie a contestatoarei, din funcţia de specialist IT la Tribunalul C. prin pensionare, începând cu 14.05.2015, în considerarea dispoziţiilor art.52 lit. b din Legea 567/2004 coroborate cu art. 56 al.l lit. c din legea 53/2003, aceasta întrunind condiţiile cumulative de stagiu minim de cotizare şi a vârstei standard de pensionare pentru femei.
Cum Legea nr.567/2004 face referire în cuprinsul art.52 alin. 1 litera b) la eliberarea din funcţia de conducere sau execuţie, în cazul pensionării, în condiţiile legii, trimiterea la prevederile Legii nr.263/2010 nu poate fi primită decât în corelare cu O.U.G nr.67/2007, în caz contrar, potrivit textului anterior citat devenind inaplicabile prevederile conţinute de art.53 alin. l referitoare la instituirea vârstelor standard diferenţiate de pensionare pentru bărbaţi şi femei. Având în vedere aceste considerente, prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex. ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei (femeile).
OUG 67/2007 care transpune directiva 86/378/CEE şi 96/97/CE abrogate în mod expres prin Directiva 2006/54/CE este aplicabil numai beneficiarilor unor scheme profesionale de securitate socială, ori reclamanta este asigurată în sistemul public de pensii fiindu-i aplicabil dispoziţiile legii 263/2010.
Prin Legea 263/2010 s-au prevăzut vârste standard de pensionare diferite pentru femei- 63 ani şi bărbaţi – 65 ani a căror atingere se va realiza gradual, conform eşalonării prevăzute în anexa 5 din lege.
Raportat la obiectul cauzei, care este un litigiu de muncă având ca obiect modul de încetare al contractului de muncă al contestatoarei datorită împlinirii vârstei standard de pensionare mai mică pentru femei decât pentru bărbaţi, în cauză nu se pune problema analizării principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi prin prisma a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului 12 la această Convenţie.
Dreptul la pensie, însă, nu poate fi aplicat cu încălcarea dreptului la muncă garantat de art. 41 al. l din Constituţie.
Astfel, potrivit art. 5 din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă, rasă, apartenenţă etnică, etc. este interzisă.
Potrivit art.9 al. l lit. b din Legea 202/2002, privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, invocată de contestatoare, este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relaţiile de muncă, referitoare la încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu.
Prin urmare, constituie discriminare pe criteriu de sex încetarea raportului de muncă al unei salariate care a împlinit vârsta standard de pensionare redusă pentru femei potrivit Legii 263/2010, deşi şi-a exprimat opţiunea de a continua raporturile de muncă până la împlinirea vârstei de pensionare a unui bărbat.
Tabelul de corespondenţă din anexa II la care face referire intimata este doar pentru situaţiile în care se face trimitere la directivele abrogate în cuprinsul directivei 2006/54/CE conform art.34 al.2 din această directivă şi nicidecum nu indică limitativ preluarea sau nu a unor dispoziţii din vechea reglementare în cea nouă.
Împotriva sentinţei a declarat apel intimata Curtea de Apel B., în motivarea căruia a arătat următoarele:
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre neţinând cont de deciziile Curţii Constituţionale nr.818/3.07.2008, 819/3.07.2008 şi 821/3.07.2008, prin care s-a statuat că prevederile art. 1, 2 al.3 şi art.27 al. l din OG 37/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Ori în cauză, instanţa de fond a înlăturat dispoziţiile Legii nr.263/2010 – anexa 5 – care reglementează vârsta de pensionare a femeilor, lăsând neaplicată norma internă.
Se impune precizarea că instanţa de fond nu a făcut aplicarea vreunei norme comunitare, care ar fi avut prioritate, ci şi-a fundamentat hotărârea tot pe o dispoziţie internă, respectiv art.9 al. l lit. b din Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse şi tratament. Ori, acest act normativ enunţă de principiu interzicerea discriminării, având caracter general, însă nu înlătură dispoziţiile imperative ale Legii 263/2010.
Solicită ca instanţa de apel să constate că nu au fost analizate apărările invocate prin întâmpinare, hotărârea necuprinzând motivele pentru care au fost înlăturate.
Exprimarea opţiunii de a continua raporturile de muncă nu este suficientă câtă vreme nu există niciun temei legal pentru ca o persoană care a îndeplinit condiţiile de pensionare să rămână in activitate.
Având în vedere că sumele pentru cheltuieli de personal sunt repartizate de ordonatorul principal de credite (M..1,), a solicitat, cu referire la problema în discuţie, şi un punct de vedere la Ministerul Justiţiei, acesta comunicând că, în raport de dispoziţiile ari.52 lit. b din Legea 567/2004 şi an.56 al. l lil. c din Legea 53/2003, nu mai este posibilă menţinerea în funcţie după îndeplinirea condiţiilor de pensionare.
Dispoziţiile art. 68/3 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate care prevedeau posibilitatea menţinerii în funcţie a personalului auxiliar (inclusiv specialişti IT) au fost abrogate prin Legea nr.263/2010, astfel că actualul cadru normativ nu permite menţinerea în funcţie după împlinirea vârstei de pensionare.
De asemenea, dispoziţiile art.41 al.5 din Legea nr. 19/2000 (dispoziţii de drept comun) care reglementau posibilitatea ca asiguraţii să continue activitatea cu acordul angajatorului au fost abrogate, neexistând aşadar fundament juridic pentru menţinerea în activitate.
Câtă vreme dispoziţiile art.52 lit. b din Legea nr.567/2004 prevăd că personalul auxiliar este eliberat din funcţie prin pensionare, în condiţiile legii (adică Legii 263/2010), iar potrivit art.53 al.2 vârsta standard de pensionare stagiu complet este cea din anexa 5, în lipsa unor dispoziţii speciale în Legea 567/2004 sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr.53/2003 Codul muncii care la art.56 lil. c prevăd că „contractul colectiv încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârsta standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare “.
Preşedintele Curţii de Apel nu are un drept de apreciere în raport de textele de lege mai sus invocate, fiind ţinut a aplica legea în vigoare, raportul de muncă încetând de drept.
Pe de altă parte, reclamanta nu a contestat faptul că îndeplineşte condiţiile de pensionare, ci a depus la Casa de Pensii cerere, fiindu-i emisă decizia şi primind pensie.
Prin încheierea civilă nr. 814 din 5.04.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de petenta A. şi a dispus strămutarea acestei cauze la Curtea de Apel Suceava, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.
Apelul a fost respins prin decizia nr. 652/2016 a Curţii de Apel Suceava.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
În temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. 1 lit. c din Codul muncii pârâta apelantă a emis o decizie prin care a constatat încetarea de drept a contractului de muncă al reclamantei ca urmare a împlinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă şi anume vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare. Reclamanta a susţinut că, atât timp cât vârsta standard de pensionare pentru femei şi bărbaţi este diferită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 263/2010, citate mai sus, este discriminată în raport de bărbaţi, discriminare ce ar putea fi înlăturată prin interpretarea dispoziţiilor legale în sensul că are un drept de opţiune la împlinirea vârstei standard de pensionare dacă se pensionează sau îşi continuă activitatea, invocând atât prevederile legii interne care interzic discriminarea între femei şi bărbaţi, cât şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului precum şi dreptul european, interpretat prin prisma jurisprudenţei CJUE.
Conform art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 202/2002 este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relaţiile de muncă, referitoare la încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu. De notat este faptul că această lege a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2012 pentru a transpune parţial Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă (reformă), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 204 din 26 iulie 2006, respectiv art. 1, 2, 3, 4, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 29, 30, astfel cum se menţionează în cuprinsul său.
Prin urmare nu are nicio relevanţă faptul că prima instanţă a aplicat dispozițiile acestei legi şi nu ale dreptului comunitar atât timp cât legislaţia internă o transpune pe cea europeană care se aplică direct şi cu prioritate faţă de legislaţia internă, în contextul în care reclamanta a invocat aplicarea jurisprudenţei CJUE în materie.
Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă (reformă), care abrogă începând cu 15 august 2009, directivele 75/117/CEE, 76/207/CEE, 86/378/CEE şi 97/80/CE, prevede în art. 14 alin. 1 pct. c că se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.
Art. 2 alin. 1 lit. a din directivă defineşte “discriminare directă” ca fiind situaţia în care o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil din cauza sexului în comparaţie cu o altă persoană care este, a fost sau ar fi într-o situaţie comparabilă.
Prin hotărârea CJUE din 18 noiembrie 2010 pronunţată în cauza C 356/09 s-a stabilit că articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care, pentru a promova accesul persoanelor mai tinere la piața forței de muncă, permite unui angajator să concedieze salariații care au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condițiile în care femeile dobândesc acest drept la o vârstă cu cinci ani mai mică decât vârsta la care bărbații dobândesc același drept, constituie o discriminare directă pe criterii de sex, interzisă de această directivă.
În esenţă argumentele Curţii, ce trebuia avute în vedere şi în prezenta cauză, sunt următoarele:
”Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că problema condițiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, și cea a condițiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 32). Referitor la acestea din urmă, articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 76/207 prevede că aplicarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește condițiile de concediere implică inexistența oricărei discriminări directe sau indirecte, pe criterii de sex, în sectoarele public sau privat, inclusiv în instituțiile publice. În această privință, limita de vârstă pentru pensionarea obligatorie a lucrătorilor stabilită în cadrul unei politici generale de pensionare aplicate de un angajator este un aspect legat de noțiunea de concediere prevăzută în această dispoziție, noțiune care trebuie interpretată în sens larg, chiar dacă această pensionare are ca efect acordarea unei pensii pentru limită de vârstă (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, citată anterior, punctul 34, și Hotărârea Beets-Proper, 262/84, Rec., p. 773, punctul 36).
Trebuie amintit mai întâi că deja Curtea s a pronunțat în sensul că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale, este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de Directiva 76/207/CEE (a se vedea în acest sens Hotărârea Marshall, citată anterior, punctul 38).
În această privință, trebuie subliniat în primul rând că, potrivit articolului 2 alineatul (2) prima liniuță din Directiva 76/207, discriminarea directă se produce în situația în care o persoană este tratată mai puțin favorabil, pe criterii de sex, decât este, a fost sau ar fi tratată altă persoană într o situație comparabilă.
În speță, din articolul 134 alineatul 2 punctul 2 și alineatul 4 punctul 1 din DO.B rezultă că medicii care beneficiază de protecție împotriva concedierii pot fi totuși concediați atunci când dobândesc dreptul la pensie pentru limită de vârstă în sensul articolului 253 din ASVG. Or, potrivit articolului 253 alineatul 1, bărbații dobândesc acest drept la împlinirea vârstei de 65 de ani, iar femeile la împlinirea vârstei de 60 de ani. Rezultă că lucrătorii de sex feminin pot fi concediați atunci când împlinesc vârsta de 60 de ani, pe când lucrătorii de sex masculin nu pot fi concediați decât după împlinirea vârstei de 65 de ani.
Întrucât criteriul care stă la baza unor astfel de dispoziții este inseparabil de sexul lucrătorilor, există, așadar, o diferență de tratament întemeiată în mod direct pe sex, contrar celor susținute de Casa de asigurări de pensii.
În al doilea rând, trebuie examinat dacă, într un context precum cel reglementat de dispozițiile menționate, lucrătorii de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 60 și 65 de ani se află într o situație comparabilă, în sensul articolului 2 alineatul (2) prima liniuță din Directiva 76/207, cu cea a lucrătorilor de sex masculin din aceeași grupă de vârstă.
În această privință, instanța de trimitere ridică, în esență, problema dacă împrejurarea că lucrătorii de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 60 și 65 de ani dispun, cu titlu de pensie legală pentru limită de vârstă, de o protecție socială nu este de natură să confere un caracter specific situației acestor lucrători în raport cu situația lucrătorilor de sex masculin din aceeași grupă de vârstă, care nu dispun de o astfel de protecție.
Trebuie examinat caracterul comparabil al unor astfel de situații, în special față de obiectul reglementării care instituie diferența de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2004, Hlozek, C 19/02, Rec., p. I 11491, punctul 46, precum și, prin analogie, Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții, C 127/07, Rep., p. I 9895, punctul 26).
În acțiunea principală, reglementarea care instituie diferența de tratament în discuție are ca obiect reglementarea condițiilor în care salariații își pot pierde locul de muncă.
În contextul prezentei acțiuni principale, spre deosebire de situația care a făcut obiectul cauzelor în care s au pronunțat Hotărârea din 9 noiembrie 1993, Roberts (C 132/92, Rec., p. I 5579, punctul 20), și Hotărârea Hlozek, citată anterior (punctul 48), avantajul acordat lucrătorilor de sex feminin care constă în posibilitatea de a solicita pensionarea pentru limită de vârstă de la o vârstă cu cinci ani mai mică decât cea prevăzută pentru lucrătorii de sex masculin nu are o legătură directă cu obiectul reglementării care instituie o diferență de tratament.
Astfel, avantajul respectiv nu poate plasa lucrătorii de sex feminin într o situație specifică față de lucrătorii de sex masculin, întrucât bărbații și femeile se află în situații identice în ceea ce privește condițiile de încetare a raportului de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1986, Roberts, 151/84, Rec., p. 703, punctul 36).
Pe de altă parte, astfel cum rezultă din decizia de trimitere, împrejurarea menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre rezultă din faptul că Republica Austria a urmărit să instituie, în temeiul excepției de la principiul egalității de tratament prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 79/7, un regim care să prevadă o diferență între bărbați și femei în ceea ce privește vârsta legală de pensionare pentru a compensa dezavantajul social, familial și economic suportat de femei.
Or, Curtea s a pronunțat în mod repetat în sensul că, ținând cont de importanța fundamentală a principiului egalității de tratament, excepția de la interzicerea discriminărilor întemeiate pe sex prevăzută la această dispoziție trebuie interpretată în mod strict, în sensul că nu este aplicabilă decât în cazul stabilirii vârstei de pensionare pentru acordarea pensiei și a pensiei pentru limită de vârstă, precum și în cazul consecințelor care pot decurge pentru alte prestații de asigurări sociale (a se vedea în acest sens Hotărârea Marshall, citată anterior, punctul 36, Hotărârea din 21 iulie 2005, Vergani, C 207/04, Rec., p. I 7453, punctul 33, și Hotărârea din 27 aprilie 2006, Richards, C 423/04, Rec., p. I 3585, punctul 36).
În al treilea rând, Directiva 76/207 face distincție între discriminările întemeiate în mod direct pe sex, pe de o parte, și discriminările denumite „indirecte”, pe de altă parte, în sensul că numai dispozițiile, criteriile sau practicile care sunt susceptibile să constituie discriminări indirecte pot, conform articolului 2 alineatul (2) a doua liniuță, să nu fie calificate drept discriminare cu condiția să fie „justificat[e] obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele de atingere a acestui scop [să fie] corespunzătoare și necesare”. În schimb, o astfel de posibilitate nu este prevăzută pentru diferențele de tratament care pot constitui discriminări directe în sensul articolului 2 alineatul (2) prima liniuță din această directivă.
În aceste condiții, dat fiind că, pe de o parte, diferența de tratament instituită de o reglementare precum cea în cauză în acțiunea principală este întemeiată în mod direct pe sex, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 37 din prezenta hotărâre, situația femeilor și cea a bărbaților sunt identice în speță, și că, pe de altă parte, Directiva 76/207 nu prevede o derogare de la principiul egalității de tratament aplicabilă în cauză, trebuie să se concluzioneze că această diferență de tratament constituie o discriminare directă pe criterii de sex (a se vedea în acest sens Hotărârea Vergani, citată anterior, punctul 34).”
Curtea europeană s-a pronunţat la 12.09.2013 şi în cauza C-614/2011, în sensul că „articolul 3 aliniatul (1) litera (c) din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament pentru bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002, trebuie interpretat în sensul că o reglementare naţională precum cea în discuţie în litigiul principal, (…), care prevede că raportul de muncă încetează prin împlinirea vârstei de pensionare, stabilită în mod diferit în funcţie de sexul lucrătorului, constituie o discriminare directă interzisă de directiva menţionată”.
Rezultă din aceste decizii CJUE că, deşi statelor membre le este permis să stabilească vârste de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi, dar o reglementare cum este şi cea românească, care prevede încetarea automată a raportului de muncă la împlinirea vârstei de pensionare, diferită în funcţie de sex, constituie discriminare directă interzisă atât de legislaţia românească cât şi de cea comunitară precum şi de Protocolul 12 la CEDO (”Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”). Nu are relevanţă faptul că deciziile menţionate sunt date în interpretarea Directivei 76/207/CEE, abrogată prin Directiva 2006/54/CE aplicabilă în speţă, atât timp cât dispoziţiile relevante pentru prezenta cauză sunt identice în cele două directive.
Aşadar, soluţia instanţei de fond este conformă jurisprudenţei recente a Curţii europene.
În ce priveşte susţinerea pârâtei din întâmpinare potrivit căreia o directivă nu ar putea avea efect direct decât împotriva unui stat membru în calitate de autoritate publică, şi nu împotriva unui stat membru în calitate de angajator, Curtea reţine că prin hotărârea pronunţată în cauza Marshall, Curtea europeană a stabilit că art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207 poate fi invocat împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator pentru a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu acesta.
Răspunzând întrebărilor preliminare adresate în respectiva cauză, Curtea a stabilit şi că exceptarea din câmpul de aplicare al Directivei 76/207 prevăzut la art. 1 alin. (2) din această directivă, pentru domeniul securităţii sociale, trebuie interpretată în mod strict. În consecinţă, excepţia de la interdicţia de discriminare pe criterii de sex prevăzută la art. 7 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 79/7 nu este aplicabilă decât pentru stabilirea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru limită de vârstă şi pentru consecinţele care pot decurge pentru alte prestaţii de securitate socială. Este necesar să se sublinieze că, în timp ce excepţia prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecinţele ce decurg din limita de vârstă pentru prestaţiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul art. 5 din Directiva 76/207. Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată (…), în sensul că art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei,având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de această directivă.
Prin hotărârea dată în cauzele conexate C-231/06 – C-233/06, privind interpretarea Directivei 79/7/CEE, Curtea europeană a stabilit că, atunci când a fost constatată o discriminare contrară dreptului comunitar, atâta timp cât nu au fost adoptate măsuri care restabilesc egalitatea de tratament, judecătorul naţional este ţinut să îndepărteze orice dispoziţie naţională discriminatorie, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă de către legiuitor; judecătorul naţional este, de asemenea, ţinut să le aplice membrilor grupului defavorizat acelaşi regim ca şi cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie (pct. 41).
Curtea apreciază ca nefondată şi critica privind nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, 819/2008, 821/2008, în cauză nefiind aplicate dispoziţiile din OG nr. 37/2000 declarate neconstituționale.
Faţă de cele ce preced şi având în vedere că principiul supremaţiei dreptului comunitar în raport cu legislaţiile naţionale ale statelor membre constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene constituie izvor al dreptului comunitar alături de legislaţia primară şi secundară, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 480 Cod procedură civilă, constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge apelul nefondat.
