Citeste şi


Calitatea de persoana îndreptatita la restituirea unui bun preluat abuziv de stat. Testament întocmit în strainatate. Aplicarea în România a continutului dreptului strain în materie succesorala.


Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, mostenirea este supusa, în ceea ce priveste bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabila mostenirii stabileste: a) momentul deschiderii mostenirii; b) persoanele cu vocatie de a mosteni; c) calitatile cerute pentru a mosteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor ramase de la defunct; e) conditiile si efectele optiunii succesorale; f) întinderea obligatiei mostenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, mostenirea este supusa, în ceea ce priveste bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabila mostenirii stabileste: a) momentul deschiderii mostenirii; b) persoanele cu vocatie de a mosteni; c) calitatile cerute pentru a mosteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor ramase de la defunct; e) conditiile si efectele optiunii succesorale; f) întinderea obligatiei mostenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Având în vedere dispozitiile legale aratate, transmisiunea succesorala testamentara s-a produs, în ceea ce priveste succesiunea defunctei R.M., potrivit legii nationale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocatie de a mostenit si deci calitatea de mostenitori fiind stabilita, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca mostenitor universal.

Având în vedere dispozitiile legale aratate, transmisiunea succesorala testamentara s-a produs, în ceea ce priveste succesiunea defunctei R.M., potrivit legii nationale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocatie de a mostenit si deci calitatea de mostenitori fiind stabilita, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca mostenitor universal.

 

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 105/1992

Legea italiana nr. 89/1913

La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecata pârâtele Primaria Orasului Eforie si S.C. C. S.R.L. solicitând anularea dispozitiei nr. 230/24.03.2005 emisa de Primarul Orasului Eforie prin care a fost respinsa notificarea formulata, obligarea pârâtei la restituirea în natura a imobilului compus din teren în suprafata de 1220 mp si constructia aflata pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 si 82 din parcelarea Movila, constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 încheiat între Primaria Orasului Eforie si S.C. C. S.R.L. pentru fraudarea legii si cauza ilicita, obligarea pârâtelor sa lase reclamantului în deplina proprietate si posesie imobilul notificat.

În motivarea cererii reclamantul a aratat ca este unicul mostenitor al matusii sale R.M., decedata la 12.08.2002 la Roma, Italia, conform certificatului de mostenitor atasat cererii si ca prin dispozitia nr. 230/24.03.2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natura a imobilului cu motivarea ca nu s-a dovedit preluarea abuziva a imobilului de catre stat si ca nu se încadreaza în dispozitiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Sustine reclamantul ca fata de normele legale imperative, motivul respingerii notificarii este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de catre stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formularii notificarii, Primaria Eforie avea obligatia sa dispuna restituirea în natura. Imobilul a fost preluat abuziv, fara nici un titlu iar pârâta cunostea situatia juridica a imobilului.

Arata ca Primaria Eforie a vândut bunul catre S.C. C. S. S.R.L. cu încalcarea prevederilor legale, dupa formularea notificarii de restituire, o astfel de vânzare fiind nelegala deoarece cererea de restituire si actele anexate atestau faptul ca statul nu detine bunul si nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situatie care nu îi permitea sa înstraineze ceea ce nu i-a apartinut niciodata. Aceste împrejurari demonstreaza ca atât vânzatorul cât si cumparatorul au fost de rea credinta la momentul la care a intervenit operatiunea de vânzare cumparare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absoluta având la baza o cauza ilicita.

Pârâta  S.C. C. S.R.L a  formulat  întâmpinare  prin  care  a invocat  exceptia  necompetentei  materiale a  Tribunalului  Constanta, considerând  ca  judecatoria era  instanta competenta sa  solutioneze cauza si exceptia tardivitatii  introducerii  actiunii în sensul depasirii termenului  prevazut  de  lege  cu  privire  la actiunea  de  revendicare a  imobilului.

S-a  mai aratat  ca, în situatia de respingere a acestor exceptii, se solicita  constatarea bunei-credinte a S.C. C. S.R.L. în cumpararea imobilului, întrucât achizitia  s-a  efectuat  cu  respectarea  legii,  neexistând  nicio solicitare de  restituire  la  data  respectiva.

Pârâta  Primaria Orasului  Eforie a  formulat întâmpinare în  care a  invocat exceptia lipsei capacitatii procesuale a Primariei si exceptia inadmisibilitatii  revendicarii.

În motivarea exceptiei lipsei capacitatii procesuale, s-a aratat ca primaria este  doar o structura functionala cu activitate permanenta compusa din primar, viceprimar, secretar si aparatul propriu de specialitate din consiliul local, fara a avea  personalitate  juridica si se  solicita  respingerea actiunii ca introdusa  împotriva  unei  structuri  ce  nu  este  subiect de  drept.

În  privinta cererii în revendicare, se arata ca, prin aparitia Legii  nr. 10/2001, dreptul comun a  fost  parasit si înlocuit cu norme speciale  de  drept  substantial,  Legea nr. 10/2001, suprimând practic, actiunea dreptului comun în cazul  ineficacitatii  actelor  de  preluare  la  care se  refera,  fara  însa a  elimina  accesul  la  justitie,  perfectionând  sistemul  reparator,  iar  prin  norme  procedurale  speciale îl  subordoneaza  controlului  judecatoresc. Ori, în situatia dedusa judecatii,  reclamantul se prevaleaza de  dispozitiile  dreptului  comun,  întemeindu-si  capatul trei al cererii  de  chemare  în  judecata  pe  dispozitiile  art. 480  din  Codul Civil.

Pe fondul cauzei s-a aratat ca, prin cererea de chemare în judecata,  reclamantul nu a facut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat,  fundamentându-si  cererea  doar  pe  actul  de  partaj,  respectiv  pe procesul-verbal de  punere  în  posesie si în care se atesta  doar o  situatie  existenta  la  1935. Nu s-a  facut practic nicio dovada a dreptului de  proprietate pretins în  justitie  pentru  perioada  1935-1945,  pentru a  putea  observa  daca  sunt  pe deplin  aplicabile  prevederile  Legii  nr. 10/2001.

La 10.01.2005, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a formulat  întâmpinare prin  care a  solicitat respingerea  actiunii  invocând  exceptia prescriptiei dreptului la actiunea în constatarea nulitatii  contractului de vânzare  cumparare, invocata în temeiul  Legii  nr. 10/2001, având  în  vedere  dispozitiile  art. 50  alin. 5  care prevad ca „prin  derogare  de  la  dreptul comun,  indiferent  de  cauza  de  nulitate, dreptul  la  actiune se  prescrie  în  termen de  un  an  de  la data intrarii  în  vigoare a prezentei  legi”. Textul  fostului  art. 46  vizeaza  exclusiv  situatia „imobilelor  care cad sub  incidenta  prezentei  legi” cazul de  fata, dat  fiind  faptul  ca  imobilul a  facut  obiectul  legii  în  conditiile  în care  s-a  notificat în baza  Legii  nr. 10/2001, în  vederea  restituirii  în  natura a  acestuia. Termenul de 1 an a fost  prelungit  succesiv  prin  O.U.G.  nr. 109/2001 si  prin  O.U.G.  nr. 145/2001, expirând la 14.08.2002,  astfel încât actiunea în constatarea nulitatii absolute introduse în  anul 2005 este  prescrisa.

Cu  privire la reaua-credinta a  societatii  pârâte,  aceasta  nu a  existat,  simpla notificare introdusa la o unitate nefacând dovada relei-credinte a  vânzatoarei. Imobilul  înstrainat a facut  parte  din  capitalul  social  al S.C. C.S. 2000 S.A. prin divizarea  partiala asimetrica a  S.C. C.S. S.A,  conform  protocolului de  predare  primire încheiat  în  noiembrie 2000,  iar  din  actele  de predare  primire  nu  rezulta  ca acesta ar fi fost preluat  abuziv  de  catre  stat  si  nici  faptul  ca,  anterior  predarii, asupra  lui  ar  fi  fost  exercitate  acte de  restituire.

În  conditiile în  care reclamantul  a invocat  drept  temei  art. 480  si  art. 481 Cod civil, s-a  invocat exceptia  inadmisibilitatii actiunii în  revendicare  imobiliara, având în  vedere ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza  regimul  juridic  al imobilelor preluate  în mod abuziv în  perioada 6 martie 1945-22  decembrie  1989  de  catre  stat,  indiferent  daca  imobilele au fost  preluate  cu sau  fara  titlu  valabil  si  oricare  ar  fi  fost destinatia acestora  la  data  preluarii.

Prin încheierea din 11.04.2006 instanta a respins ca neîntemeiate  exceptiile  necompetentei  materiale,  tardivitatii  formularii cererii de  anulare, inadmisibilitatii cererii în revendicare si prescriptia dreptului material la  actiunea  cu  privire  la  constatarea  nulitatii absolute a contractului de  vânzare-cumparare.

Prin sentinta civila nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanta a admis în parte actiunea formulata de reclamantul A.T.A., a anulat dispozitia nr. 230/24.03.2005 emisa de Primarul Orasului Eforie si a dispus restituirea catre reclamant a  suprafatei de teren  de  927, 2 mp  aria ADFE”  conform  schitei  anexa a raspunsului  la  obiectiuni –  fila  91 dosar, volum II, situat  în Eforie  Sud,  str. D.

A obligat pârâtul Primarul Orasului Eforie sa acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau sa propuna acordarea de despagubiri  pentru  suprafata de  302,8  mp  teren  ce  nu  poate  fi restituit în  natura.

A constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumparare  autentificat  sub  nr. 304/11.03.2002  la B.N.P. Asociati  „G.P. si  E.L.S.” si a obligat  pârâtele  S.C. C.S. S.A. Eforie  Sud  si  S.C. C. S.R.L. Eforie Sud sa lase reclamantului în deplina proprietate si posesie vila N. situata în Eforie Sud, str. D., suprafata  construita 263  mp P+1.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca imobilul compus din teren în suprafata de 1220 mp si vila construita pe acesta, situat pe loturile 81 si 82 din parcelarea Movila, a fost dobândit prin cumparare de catre F.S., prin actul autentificat sub nr. 19693/12.08.1924 la Tribunalul Ilfov si transmis apoi prin succesiune si partaj succesoral surorii cumparatorului, numita S.C.R., conform actului de partaj din 24.10.1932, iar dupa decesul acesteia, fiicei sale, R.M., succesoare conform certificatului de mostenitor nr. 190/20.11.2001. Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 înregistrata la B.E.J. M.A., numita R.M. a solicitat Primariei Eforie Sud restituirea în natura a imobilului  teren si  constructie  situat  în  Eforie  Sud,  proprietatea  mamei sale  R.S.M.

La decesul notificatoarei R.M., petrecut la 19.08.2002 la Roma, Italia, bunurile sale au fost transmise prin mai multe testamente olografe pentru  care  s-a  urmat – conform  legislatiei  italiene –  o  procedura de  publicatie. Desi a existat un mod defectuos de redactare a testamentelor, tribunalul a concluzionat ca prin aceste testamente s-a transmis universalitatea bunurilor defunctei R.M. catre A.T. si ca acesta a fost instituit legatar universal, îndreptatit sa i se restituie imobilul notificat conform art. 3 alin. 1 lit. a si art. 4 alin. 2 din lege.

Instanta a mai retinut ca terenul – care în prezent face parte din domeniul privat al localitatii Eforie – a fost preluat abuziv deoarece pârâtii nu au rasturnat prezumtia legala instituita prin art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit careia ,în cazul în care nu se poate face dovada formei preluarii de catre stat, faptul ca imobilul se regaseste în patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva. Din toate situatiile juridice comunicate de Primaria Orasului Eforie a  reiesit, în mod  constant, ca R.C. a  stapânit lotul 81, 1/2 din  lotul 82  si  vila G.  pâna  în  anul  1950, urmatoarea înregistrare datând din anul 1958 când, pentru acest imobil apare înregistrat ca proprietar „M.A.I.”.

Pornind de la aceasta premisa stabilita de  textele legale mentionate si raportând situatia imobilului în litigiu la  prevederile  art. 6  din  Legea  nr. 213/1998, instanta a constatat ca  bunul  în  cauza a  fost  preluat  fara  titlu  valabil, o preluare în fapt, contrar Constitutiei epocii si care nu a creat în favoarea statului un titlu.

Analizând buna credinta la încheierea actelor a caror valabilitate se contesta în cauza, tribunalul a retinut ca pârâta S.C. C. S.R.L. a cumparat vila N. în circumstante care, pentru o persoana prudenta si diligenta, ar fi trebuit sa creeze macar îndoiala cu privire la valabilitatea preluarii de stat a bunului în cauza. S-a amintit de existenta unor mentiuni în protocolul de predare a patrimoniului S.C. C.S. S.A. cu privire la actiunile în revendicare dar si de anul punerii în functiune a imobilului, 1926, care în opinia instantei au fost suficiente pentru a crea cumparatoarei convingerea ca au existat mai multe transmiteri decât o simpla divizare a unei societati de stat, ceea ce a condus la concluzia ca S.C. C. S.R.L. nu a fost de buna credinta.

S-a stabilit ca actul de vânzare cumparare este lovit de nulitate absoluta pentru reaua credinta a cumparatoarei si din cauza ca aceasta a cunoscut faptul ca bunul nu apartine înstrainatorului, actul încheiat bazându-se pe o cauza ilicita.

Retinând ca imobilul a fost preluat abuziv de stat si ca reclamantul face dovada calitatii de succesor al notificatoarei, instanta a stabilit ca dispozitia nr. 230/2005 emisa de Primarul Orasului Eforie este lovita de nulitate si a dispus restituirea în natura a portiunii libere de teren si restituirea în echivalent a terenului în suprafata de 302,8 mp care constituie terenul aferent locuintei vândute chiriasilor S.V. si E. de catre S.C. U. 96 Eforie prin contractul de vânzare cumparare nr. 242/21.08.2000.

Constatând nulitatea contractului de vânzare cumparare nr. 304/11.03.2002 pentru desfiintarea dreptului transmitatorului prin anularea actului initial si pentru reaua credinta a cumparatorului, instanta de fond dispus ca pârâtele C.S. S.A. Eforie Sud si S.C. C. S.R.L. sa lase reclamantului în deplina proprietate si posesie Vila N., dreptul sau de proprietate fiind pastrat de la data preluarii conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinte au declarat apel pârâtii Primarul Orasului Eforie, S.C. C. S.R.L. si S.C. C.S. 2000 S.A.

În apelul formulat, Primarul Orasului Eforie sustine ca instanta de fond a interpretat gresit dispozitiile testamentelor lasate de defuncta R.M. si a constatat neîntemeiat ca reclamantul are calitatea de legatar universal. Arata ca potrivit actelor depuse reclamantul are doar calitatea de executor testamentar iar nu pe aceea de legatar universal.

Sustine ca actul de partaj si procesul verbal de punere în posesie atesta doar o situatie din anul 1935 si nu dreptul de proprietate al autoarei R.S.M. si ca nu sunt dovezi privind preluarea abuziva a imobilului pentru a putea concluziona ca imobilul se afla în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a sustinut, prin motivele de apel, ca instanta a dispus gresit restituirea în natura a constructiei Vila N. pentru ca cererea de restituire nu s-a întemeiat pe dispozitiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci pe dispozitiile dreptului comun; ca reclamantul nu avea calitate procesuala activa deoarece este mostenitor testamentar iar autoarea sa nu a solicitat restituirea constructiei ci numai restituirea terenului iar la data întocmirii testamentului prin care reclamantul era declarat legatar cu titlu universal acest bun nu se afla în patrimoniul dispunatoarei; ca reclamantul nu a probat ca exista identitate între A.T.A., cel care a formulat cererea de chemare în judecata si persoana desemnata prin testament ca legatar, respectiv A.T., nu a probat ca exista identitate între persoana mentionata în certificatul de calitate de mostenitor nr. 190/2001, R.M. si cea mentionata în actele eliberate în Italia, R. – M.M. si nici nu a lamurit neconcordanta care exista între certificatul de mostenitor nr. 190/2001, în privinta numelui autoarei R.S.M. si actele cu care se tinde a se dovedi proprietatea unde este mentionata R.C.S.; ca actul de partaj este un act declarativ si nu constitutiv de drepturi si nu face dovada proprietatii; ca fata de temeiurile de nulitate sustinute, respectiv reaua credinta, se discuta de o nulitate relativa în raport de care cererea era prescrisa.

În apelul sau, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a invocat nelegalitatea sentintei apelate si a încheierilor anterioare pentru urmatoarele motive:

– instanta a respins gresit exceptia prescriptiei dreptului la actiunea în constatarea nulitatii contractului de vânzare cumparare invocata în temeiul Legii nr. 10/2001 având în vedere ca dispozitiile art. 45 alin. 5 din lege instituie un termen de prescriptie special, care deroga de la prevederile generale. Termenul de prescriptie prevazut de lege a expirat la 14.08.2002 astfel ca actiunea în nulitate introdusa în anul 2005 este prescrisa.

Instanta nu putea retine incidenta art. 20 alin. 4 din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 deoarece aceasta interdictie a fost prevazuta prin Legea nr. 247/2005 care a intrat în vigoare în mai 2005 si aceasta prevedere legala nu poate retroactiva.

– în mod gresit instanta a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii în conditiile în care reclamantul a invocat drept temei al actiunii art. 480 si art. 481 Cod civil, având în vedere ca odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intra sub incidenta acestei legi, persoanele îndreptatite pot obtine repararea prejudiciului cauzat numai în conditiile acestui act normativ special.

– instanta a stabilit gresit ca S.C. C.S. 2000 S.A. a fost de rea credinta la încheierea actului, simpla notificare introdusa la o alta unitate nefacând dovada relei credinte a vânzatoarei. Nu rezulta din actele de preluare a imobilului de catre S.C. C.S. 2000 S.A., respectiv protocolul de predare primire încheiat în noiembrie 2000, ca imobilul a fost preluat abuziv de catre stat si nici faptul ca, anterior predarii, s-ar fi solicitat restituirea imobilului.

– reclamantul nu a facut dovada calitatii de persoana îndreptatita pentru ca dreptul sau se bazeaza pe actul de vânzare cumparare din 02.08.1924 prin care se transmite un teren de 1220 mp si vila în stare de ruina, pe actul de partaj autentificat în 24.10.1934 în temeiul caruia S.C. R. preia numai terenul de la C.S. si pe procesul verbal încheiat în anul 1935 care nu constituie titlu de proprietate.

Mostenitoarea S.R., numita M.R., a întocmit la 31 iulie 1989 un testament prin care l-a desemnat pe reclamant mostenitor universal dar acest testament a fost anulat prin testamentul din 20 iulie 1999 iar prin acest testament si prin testamentele ulterioare R.M. l-a desemnat pe reclamant mostenitor cu titlu particular al diverselor bunuri mobile si imobile, dar nu si mostenitor al imobilului din Eforie. În legatura cu aceste acte în mod gresit instanta a adaugat la testamente, suplinind vointa testatoarei pe motiv ca testamentul întocmit are o exprimare deficitara.

Examinând legalitatea si temeinicia sentintei apelate în raport de criticile pârâtilor, instanta constata ca apelurile nu sunt întemeiate, pentru urmatoarele considerente:

1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Orasului Eforie;

Potrivit art. 3 si 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptatite la masuri

reparatorii constând în restituirea în natura sau, dupa caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluarii în mod abuziv a acestora si mostenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptatite.

În speta, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren si constructie, care a apartinut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la scurt timp dupa formularea notificarii, respectiv la 19 august 2002, anterior solutionarii notificarii de catre autoritatile administrative notificate. Cererea de chemare în judecata pentru analiza legalitatii si temeiniciei refuzului acestor autoritati de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulata, dupa decesul M.R., de catre dl. A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândita în baza testamentelor întocmite de defuncta.

Pârâtul apelant primarul Orasului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., sustinând ca, potrivit testamentelor depuse, dl. A.T.A. este numai executor testamentar.

Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând Actul Notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. În cuprinsul sau acest act notarial atesta faptul ca „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 si 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numarul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic mostenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., asa cum rezulta din acelasi proces verbal care, în copie legalizata, se anexeaza prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant si substantial. (…) Mostenirea ramasa se întelege a fi destinata integral domnului A.T., cu exceptia dispozitiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donatii în favoarea altor persoane, care totusi nu dobândesc calitatea de mostenitor si deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, acelasi notar D.M. emite un „Ceriticat” în temeiul caruia se certifica faptul ca, în baza testamentelor olografe redactate de catre doamna R.M., nascuta în Bucuresti (România), pe data de 7 august 1912 si decedata în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „mostenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., nascut în Bucuresti (România), pe data de 14 decembrie 1947”.

R.M. era cetatean italian la data decesului si a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei tari.

Atunci când este în discutie însa o succesiune testamentara, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabileste ca testatorul poate supune transmiterea prin mostenire a bunurilor sale altei legi decât cea aratata în art. 66, daca prin aceasta nu se înlatura dispozitii imperative, legea aleasa de testator aplicându-se situatiilor prevazute de art. 67. Legea româna recunoaste însa valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii nationale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (alin. 3 din art.68).

Legea italiana nr. 89/16 februarie 1913 stabileste în Titlul I ca notarii sunt functionari publici carora le este acordat dreptul de a primi declaratiile de acceptare de mostenire cu beneficiere de masa succesorala, potrivit art. 955 din Codul civil iar calitatea de mostenitori testamentari se dovedeste „cu o atestare de notorietate judiciara sau notariala din care sa rezulte daca testamentul este considerat valabil sau fara contestatii care, în consecinta, a fost recunoscut mostenitor si daca sunt mostenitori legitimi sau rezervatari pe lânga cei indicati în testament”.

Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplineste conditiile unui act care atesta, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T. de mostenitor cu titlu universal al defunctei  R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Sectiunea I, Despre actul public – Codul civil italian) probeaza pe deplin, pâna la înscrierea în fals ori pâna la anularea sa, cele atestate în cuprinsul sau astfel ca, retinând ca pârâtii nu au facut nici o dovada privind înlaturarea judiciara a actului public prezentat de reclamant, retine Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplina putere doveditoare în privinta calitatii reclamantului A.T. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. Instanta considera, din aceste motive, ca nu este întemeiata critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei.

Neîntemeiata este si critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate si a preluarii abuzive.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum si, în cazul mostenitorilor, cele care atesta aceasta calitate si, dupa caz, înscrisurile care descriu constructia demolata si orice alte înscrisuri necesare evaluarii pretentiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse pâna la data solutionarii notificarii.

Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007, a dezvoltat notiunea de acte doveditoare din art. 23 aratând ca prin acestea se întelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atesta detinerea proprietatii de catre o persoana fizica sau juridica (act de vânzare cumparare, tranzactie, donatie, extras de carte funciara, act sub semnatura privata încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împarteala sau înstrainarea terenurilor cu sau fara constructii); orice acte juridice care atesta detinerea proprietatii de catre persoana îndreptatita sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluarii abuzive (extras carte funciara, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluarii, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectiva, care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv apartinea persoanei respective; pentru mediul rural – extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptatita întelege sa se prevaleze în sustinerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptatita întelege sa le foloseasca în dovedirea cererii sale.

Din enumerarea aratata rezulta ca sunt titluri de proprietate în acceptiunea Legii nr. 10/2001 nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpararea, schimbul, donatia, contractul de întretinere etc., dar si actele juridice declarative, ca împarteala judiciara sau tranzactia, precum si alte înscrisuri care atesta detinerea proprietatii imobilului în litigiu de catre persoana îndreptatita sau de autorul sau.

Din aceasta perspectiva, asa cum a retinut corect instanta de fond, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila si terenul ce face parte din loturile 81 si 82 din parcelarea Movila (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24.10.1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit dnei S.R., dar si procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vila si teren, situat în Carmen Silva, catre copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atesta pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul sau autoarea reclamantului.

Nu este întemeiata critica din apel nici sub aspectul lipsei dovezilor preluarii de catre stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, instanta de fond retinând întemeiat ca potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e din normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva, pe care apelantii nu au rasturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanta de fond si-a întemeiat solutia.

În consecinta, instanta constata ca apelul pârâtului Primarul Orasului Eforie este neîntemeiat.

2. Cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.R.L.;

Prin cererea adresata instantei reclamantul a contestat dispozitia de respingere a notificarii emisa de Primarul Orasului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În aceasta procedura initiata prin contestatia formulata scopul principal al reclamantului a fost acela de a obtine restituirea în natura a imobilului, pentru realizarea caruia a invocat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumparare încheiat cu S.C. C. S.R.L., formulând în mod explicit si o cerere de restituire a bunului.

Prin urmare, fata de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanta de fond daca sunt îndeplinite conditiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înteles sa formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) si temeiul juridic invocat (art. 480 Cod civil si Legea nr. 10/2001) fiind fara relevanta sub aspectul determinarii normelor legale aplicabile spetei. Câta vreme cererea de restituire a fost initiata în procedura legii speciale iar contestatia si sustinerile reclamantului se sprijina pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 Cod civil, pe lânga Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibila a actiunii asa cum pretinde gresit apelanta pârâta.

Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 R.M. a solicitat „restituirea în natura pentru imobilul teren si constructie situate în orasul Eforie Sud (fost Carmen Silva), judetul Constanta, proprietatea mamei, R.S.-M.”. Rezulta din formularea notificarii ca cererea de restituire priveste nu numai terenul din Carmen Silva dar si constructia de pe acest teren, astfel ca reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuala în cererea care priveste constructia detinuta de S.C. C. S.R.L.

Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legatura cu bunul imobil în litigiu urmeaza a se constata ca tribunalul a facut o aplicatiune corecta a legii. Astfel, asa cum s-a aratat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. si, în aceasta calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul sau a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptatite la masuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluarii în mod abuziv a acestora (art.3), precum si mostenitorii persoanelor fizice îndreptatite (at. 4 alin.2), rezulta ca prin formularea notificarii autoarea reclamantului a dobândit vocatie la redobândirea bunului imobil notificat, transmisa catre succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent daca bunul ori vocatia de a redobândi bunul au fost sau nu mentionate expres în testamentele întocmite anterior solutionarii notificarii.

Instanta nu poate retine nici critica referitoare la lipsa identitatii dintre persoana reclamantului si cel desemnat ca mostenitor al notificatoarei.

Potrivit actelor de identitate prezentate, reclamantul, cu dubla cetatenie româna si germana, este înregistrat de autoritatile române ca A.T.A. iar de autoritatile germane ca A.T.A. Grafia diferita a numelui reclamantului este neesentiala câta vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data si locul nasterii sunt, de asemenea, identice.

La fel, nu poate fi retinuta nici critica privind lipsa dovezii calitatii de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordantei de nume. R.S., ca si R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel ca adaugarea sau stergerea unor litere (c, k), care nu schimba însa fonetic numele, nu poate fi considerata o neconcordanta suficienta pentru a crea convingerea instantei ca autoarele reclamantului nu sunt aceleasi persoane cu cele care au fost proprier, respectiv succesor al proprietarului imobilului.

În fine, relativ la exceptia prescriptiei dreptului reclamantului de a cere instantei sa constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumparare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între S.C. C.S. 2000 S.A. si S.C. C. S.R.L. critica este, de asemenea, neîntemeiata.

Nulitatea ceruta pentru încalcarea unor dispozitii imperative ale legii, respectiv pentru cauza nelicita, nu este o nulitate relativa cum sustine apelanta pârâta, ci se analizeaza în regimul nulitatii absolute.

Pe de alta parte, sanctiunea prescriptiei dreptului la actiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. 5), prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrainare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidenta Legii nr. 10/2001 si încheiate pâna la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare aceasta lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitata la situatiile strict prevazute de lege. Ori, în speta, actul de vânzare defaimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001astfel ca se sustrage termenului special de un an de la aparitia legii prevazut de art. 45 alin.5.

3. Apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. este, de asemenea, neîntemeiat.

Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind gresita solutionare a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune în cererea de constatare a nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare, cele referitoare la modul de solutionare a exceptiei inadmisibilitatii actiunii întemeiata pe art. 480 Cod civil, dar si criticile referitoare la lipsa calitatii reclamantului de persoana îndreptatita dedusa din lipsa dovezilor privind proprietatea si din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâtilor Primarul orasului Eforie si S.C. C. S.R.L. astfel ca instanta nu va relua analiza asupra acelorasi critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile si în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A.

Singura critica invocata în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. si neanalizata prin considerentele deja expuse se refera la buna credinta a vânzatoarei la încheierea contractului din 2002.

Se sustine ca buna credinta a vânzatoarei se sprijina pe neînstiintarea sa în legatura cu formularea unei notificari de catre autoarea reclamantului, dna R.M., notificarea fiind înregistrata la o alta persoana dar si pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legatura cu modul de preluare al imobilului de catre stat ori cu eventuale actiuni în revendicare formulate anterior protocolului.

Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat  în noiembrie 2001 o notificare întemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. 1 din aceasta lege, în forma initiala a actului normativ, imobilele – terenuri si constructii care intra în domeniul de aplicare al acestui act normativ si sunt detinute la data intrarii în vigoare de regii autonome, societati sau companii nationale, societati comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice – se restituie persoanei îndreptatite, în natura. Aplicarea acestei dispozitii, care constituie regula, esenta si scopul Legii nr. 10/2001, implica, cum de altfel s-a statuat explicit si prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile si suspendarea oricaror proceduri legale de înstrainare catre alte persoane decât cele îndreptatite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrarii în vigoare, pâna la solutionarea notificarii. Indisponibilizarea priveste imobilul notificat, indiferent daca notificarea a fost trimisa unitatii detinatoare ori unei alte unitati asa încât pârâta nu se poate apara cu temei când sustine ca notificarea a fost comunicata altei unitati.

De asemenea, asa cum a retinut si instanta de fond, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. detinea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv constructia, terenul fiind considerat proprietatea Orasului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritoriala a fost notificata pentru restituirea imobilului si pârâta vânzatoare putea, cu diligente minime, sa ia cunostinta de existenta unei asemenea notificari. Apelanta pârâta nu poate invoca neglijenta si culpa proprie pentru a se apara de sanctiunea nulitatii.

La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale actiuni în restituire nu poate înlatura reaua-credinta a pârâtei vânzatoare care, odata cu imobilul, a preluat obligatoriu si toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul statului si care puteau induce o îndoiala pârâtei în legatura cu valabilitatea titlului statului. Nu este fara relevanta în analiza bunei credinte a vânzatoarei din aceasta perspectiva si faptul ca S.C. C.S. 2000 S.A. nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformarii prin divizare a S.C. C.S. S.A., preluând de la aceasta unitate drepturile si obligatiile în legatura cu imobilele preluate, fara a se putea apara cu buna credinta a tertului dobânditor.

 În consecinta, instanta nu poate retine buna credinta a vânzatoarei, apelul S.C. C.S. 2000 S.A.  fiind, pentru considerentele aratate, neîntemeiat.