Neagravarea situaţiei în propriul apel.

Neagravarea situaţiei în propriul apel.

Instanţa de apel, soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Neaplicarea acestui principiu în cazul conexării a două dosare, din care unul se află în primul ciclu procesual.

-art. 372 Cod procedură penală

-art.34 lit. “d” Cod procedură penală

-art. 37 alin. 1 Cod procedură penală

X

X X

Împrejurarea că, după desfiinţarea, în apelul inculpatului, a primei sentinţe penale (care s-a referit numai la infracţiunea comisă asupra victimei L.M.) şi trimiterea spre rejudecare a cauzei respective, aceasta a fost conexată (conform art. 37 alin. 1 rap. la art. 34  lit. “d” Cod procedură penală) cu noua cauză având ca obiect infracţiunea săvârşită asupra victimei C.I., nu transferă asupra celei din urmă cauze aplicarea dispoziţiilor art. 372 alin. 1 Cod procedură penală, câtă vreme aceasta nu a fost suspusă niciodată, până în prezent, unei judecăţi, întro cale de atac, singurul apel care o vizează fiind cel de faţă.

Prin Rechizitoriul nr.4693/P/2005 din data de 24 mai 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului V.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav şi respectiv profanare de morminte prev. de art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c şi art.319 din Codul penal, cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal şi a inculpatei F. O. pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea infractorului şi respectiv profanare de morminte prev. de art.264 şi art.319 din Codul penal, cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut că, la începutul lunii noiembrie 2005, într-o construcţie părăsită din Bucureşti, situată pe B-dul Nerva Traian, sectorul 3, inculpatul V. I. a ucis-o pe victima L.M., aplicându-i mai multe lovituri cu o bucată de lemn în zona capului, iar apoi cu un cuţit. După aceea, inculpata F. O., concubina sa, care asistase la săvârşirea omorului, a incendiat cadavrul victimei, acordându-i astfel ajutor pentru a zădărnici urmărirea penală.

Prin Sentinţa penală nr.1315/F din data de 16 noiembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr.18624/3/2006, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală a hotărât următoarele:

I. În baza art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c din Codul penal, a condamnat pe inculpatul V. I. la pedeapsa de 25 de ani închisoare.

În baza art.319 din Codul penal, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art.319 din Codul penal, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art.33 alin.1 lit.a rap. la art.34 alin.1 lit.b din Codul penal, a contopit pedepsele aplicate inculpatului, dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 25 de ani închisoare.

În baza art.71 din Codul penal, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a şi b din Codul penal, pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art.65 alin.2 din Codul penal, a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a şi b din Codul penal, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art.350 din Codul de procedură penală, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art.88 din Codul penal, a dedus din pedeapsa aplicată acestuia durata reţinerii şi arestării preventive, de la data de 09 ianuarie 2006 până la zi.

II. În baza art.264 din Codul penal, a condamnat pe inculpata F. O. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.319 din Codul penal, a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art.319 din Codul penal, a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art.33 alin.1 lit.a rap. la art.34 alin.1 lit.b din Codul penal, a contopit pedepsele aplicate inculpatei, dispunând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 5 ani închisoare.

În baza art.71 din Codul penal, a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a şi b din Codul penal, pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art.350 din Codul de procedură penală, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatei.

În baza art.88 din Codul penal, a dedus din pedeapsa aplicată acesteia durata reţinerii şi arestării preventive, de la data de 09 ianuarie 2006 până la zi.

În baza art.116 din Codul penal, a luat faţă de inculpată măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla raza municipiului Bucureşti pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

A luat act că, în cauză, nu a existat constituire de parte civilă.

În baza art.191 alin.2 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpatul V. I. la plata sumei de 4.000.000 ROL iar pe inculpata F. O. la plata sumei de 2.000.000 ROL, cheltuieli judiciare către stat.

În calea de atac, prin Decizia penală nr.12/A din data de 12 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr.18624/3/2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală a decis astfel:

A luat act de retragerea apelului declarat de inculpata F.O., pe care a obligat-o la plata sumei de 150 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, onorariul avocatului din oficiu, a fost avansată din fondul Ministerului Justiţiei.

A admis apelul declarat de inculpatul V.I. a desfiinţat sentinţa penală atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti, în temeiul art.379 pct.2 lit.b din Codul de procedură penală.

A menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, conform art.350 din Codul de procedură penală.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că ambii inculpaţi au fost asistaţi la judecata în fond a cauzei de un singur avocat din oficiu, încălcându-se astfel dreptul la apărare al inculpatului V. I., dat fiind faptul că acesta are interese procesuale contrare cu cele ale inculpatei F.O..

În aceste condiţii, instanţa de control judiciar a constatat că sentinţa apelată este nulă, urmare a încălcării dispoziţiilor art.197 alin.2 din Codul de procedură penală.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 22 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia I-a Penală, formându-se Dosarul nr.6367/3/2007.

Tribunalul a apreciat, în interpretarea dispoziţiilor art.373 din Codul de procedură penală, că rejudecarea cauzei îi priveşte pe ambii inculpaţi, cu motivarea că, deşi prin decizia din calea de atac, s-a luat act de retragerea apelului declarat de inculpata F. O., motivul care a atras – în apelul inculpatului V. I. – desfiinţarea sentinţei atacate pentru nulitate absolută (desemnarea aceluiaşi avocat din oficiu pentru asistarea juridică a doi inculpaţi cu interese contrare) o priveşte şi pe aceasta. Astfel, Tribunalul a considerat că sentinţa respectivă nu poate fi nulă absolut pentru inculpatul V.I. şi, în acelaşi timp, legală şi temeinică în privinţa inculpatei F. O..

Faţă de această împrejurare şi luând act că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra măsurii arestării preventive în ceea ce o priveşte pe inculpata F. O., Tribunalul a constat, prin încheierea de la termenul din 14 martie 2007, ca fiind încetată de drept măsura respectivă.

De altfel, prin Sentinţa penală nr.760/F din data de 24 mai 2007 (rămasă definitivă prin nerecurare la data de 12 iunie 2007), Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală a admis contestaţia la executare formulată din oficiu de Biroul Executări Penale al instanţei respective şi a dispus anularea tuturor formelor de executare întocmite în baza Sentinţei penale nr.1315/F din data de 16 noiembrie 2006, inclusiv a MEPI nr.1522 din data de 19 ianuarie 2007, emis pe numele inculpatei F. O., care a şi fost pusă în libertate la data de 21 iunie 2007, conform adresei nr.G.2. 14610 din aceeaşi dată a Penitenciarului de Femei Târgşor.

Între timp, prin Rechizitoriul nr.809/P/2000 din data de 22 ianuarie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest în altă cauză, a inculpatului V. I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav prev. de art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c din Codul penal.

În fapt, s-a reţinut că, în data de 21 februarie 2000, în încăperea unde se adăposteau, în subsolul unui bloc în construcţie din Bucureşti, Str. Nerva Traian nr.7, sectorul 3 (în prezent blocul aparţinând Loteriei Naţionale) inculpatul V. I. a ucis-o pe victima C. I., aplicându-i numeroase lovituri cu o bâtă din lemn, atât în cap, cât şi în alte zone vitale ale corpului, după care a fugit de la locul faptei.

Această cauză a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia I-a Penală, formându-se Dosarul nr.2937/3/2007.

La termenul din data de 27 aprilie 2007, Tribunalul a constatat din oficiu că între cele două infracţiuni care fac obiectul cauzelor cu care a fost sesizat există un caz de conexitate, sens în care a dispus, conform art.34 lit.d din Codul de procedură penală, reunirea acestora, apreciind că aceasta se impune pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie.

Astfel, Dosarul nr.6367/3/2007 a fost conexat la Dosarul nr.2937/3/2007.

Prin Sentinţa penală nr.892/F din data de 22 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr.2937/3/2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală a hotărât următoarele:

I. În baza art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c din Codul penal, a condamnat pe inculpatul V.I. la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În baza art.65 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pe o durată de 5 ani.

În baza art.65 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pe o durată de 5 ani.

În baza art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c din Codul penal, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 25 de ani închisoare.

În baza art.33 lit.a – 34 lit.a din Codul penal, a contopit pedepsele aplicate inculpatului, dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv detenţiunea pe viaţă.

A făcut aplicarea art.71 – 64 lit.a şi b din Codul penal.

A făcut aplicarea art.71 – 64 lit.a şi b din Codul penal.

În baza art.35 alin.3 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pe o durată de 5 ani.

În baza art.88 din Codul penal, a dedus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, de la data de 09 ianuarie 2006 până la zi.

A menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

II. În baza art.264 din Codul penal, a condamnat pe inculpata F. O. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art.33 lit.a – 34 lit.b din Codul penal, a contopit pedepsele aplicate inculpatei, dispunând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.

În baza art.88 din Codul penal, a dedus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatei, de la data de 09 ianuarie 2006 până la data de 21 iunie 2007.

În baza art.116 din Codul penal, a interzis inculpatei prezenţa pe raza municipiului Bucureşti, pe o durată de 2 ani.

A luat act că nu s-au formulat pretenţii civile.

În baza art.191 alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpatul V. I. la plata sumei de 900 RON iar pe inculpata F. O. la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat, onorariile avocaţilor din oficiu fiind suportate din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, în urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului potrivit dispoziţiilor art.62 din Codul de procedură penală, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Cu privire la victima C. I.

Inculpatul V. I. şi victima erau oameni ai străzi, persoane fără adăpost.

Victima a locuit un timp într-o încăpere de la subsolul blocului, împreună cu o altă persoană fără adăpost (neidentificată), care a părăsit imobilul înainte de momentul săvârşirii faptei.

Cu puţin timp înainte de acest moment (circa una-două săptămâni), şi-a făcut apariţia în zonă şi inculpatul V. I., împreună cu concubina sa, martora F. O., aceştia adăpostindu-se în aceeaşi încăpere cu victima.

Între inculpat şi victimă au apărut conflicte legate de faptul că aceasta din urmă încerca să întreţină relaţii sexuale cu concubina celui dintâi.

Din probele administrate, a rezultat că atât inculpatul, cât şi martora cunosc foarte bine zona şi locul propriu-zis al adăpostului, chiar şi în condiţiile în care aspectul zonei s-a schimbat foarte mult de la momentul săvârşirii faptei şi până la momentul efectuării audierilor.

În ziua faptei, inculpatul şi martora au fost să strângă fier vechi, pe care urmau să îl vândă, după care, seara, s-au întors la adăpost.

Traseul de întoarcere indicat de inculpat corespunde cu cel arătat de martoră.

Ajunşi la adăpost, au găsit-o acolo pe victimă. Ulterior, inculpatul a plecat să cumpere o sticlă de votcă.

Cât timp acesta a lipsit, martora şi victima au întreţinut relaţii sexuale, iar la un moment dat inculpatul s-a întors şi i-a surprins, fapt care l-a înfuriat.

În aceste condiţii, a izbucnit conflictul între inculpat şi victimă. Inculpatul a început să lovească victima, care în momentul iniţial era aşezată pe salteaua sa, în colţul din dreapta spate al încăperii. Lângă victimă, sprijinită de perete, se afla o bâtă din lemn. Mai întâi, inculpatul a lovit victima cu pumnii, în partea dreaptă a feţei, în bărbie, în zona capului şi în spate, iar apoi a lovit-o cu picioarele în zona spatelui şi a genunchilor, după care a tras-o de umeri de pe saltea, trântind-o pe jos, mai înspre centrul camerei, victima căzând pe partea stângă, cu picioarele spre intrarea în încăpere şi capul spre peretele din spate. Apoi, inculpatul a luat bâta şi a început ă aplice victimei numeroase lovituri, în special pe partea dreaptă a corpului. Astfel a lovit-o cu putere, de sus în jos, în cap, în zona spatelui şi a braţului drept iar, apoi, după ce victima s-a întors pe spate, a lovit-o cu bâta în abdomen şi peste picioare, până când aceasta nu s-a mai mişcat.

Inculpatul a aruncat bâta în încăpere, după care a lovit-o şi pe martoră cu pumnii, în timp ce aceasta se afla pe salteaua ei. În aceste condiţii, plapuma de pe salteaua respectivă a fost murdărită de sânge.

Ulterior, inculpatul şi martora au fugit de la locul faptei, abandonând cadavrul.

Cu privire la victima L. M.

Victima, persoană fără adăpost, locuia într-o construcţie neterminată (alcătuită din parter şi etaj, fără ferestre, fără uşi şi fără acoperiş, aflată pe o platformă asfaltată, situată între blocurile din spatele Şcolii nr.81), în încăperea de la parter, din partea stângă, împreună cu martorul M. M.

Construcţia aparţinuse firmei unde lucraseră cei doi, firmă care s-a desfiinţat. Aceştia se cunoşteau de mai multă vreme, deoarece au fost colegi de serviciu, după pierderea locului de muncă rămânând să locuiască împreună în locul menţionat. Obişnuiau să muncească la diferite magazine şi restaurante din zonă, unde adunau şi aruncau gunoiul, primind în schimb resturi alimentare sau sume de bani.

În cursul lunii octombrie 2005, în zonă şi-au făcut apariţia inculpaţii V. I. şi F. O. (concubini), de asemenea persoane fără adăpost, care s-au instalat în aceeaşi începere unde locuiau victima şi martorul. Inculpaţii se ocupau cu strângerea fierului vechi şi a altor materiale refolosibile, pe care le vindeau la centre de colectare.

Între victimă şi martor, pe de o parte, şi inculpaţi, pe de altă parte, au apărut relaţii conflictuale, în special pe fondul consumului de alcool şi al divergenţelor legate de împărţirea banilor. În cadrul acestor conflicte, inculpaţii au ameninţat victima că o vor omorî şi îi vor da foc.

În ziua săvârşirii faptei, inculpaţii, victima şi martorul s-au dus la un centru de colectare a materialelor refolosibile, situat la intersecţia dintre Splaiul Independenţei şi Strada Călugăreni, unde au vândut fier vechi. Au plecat de acolo şi, pe drumul spre adăpostul lor, inculpatul V. I. a avut un prim conflict cu victima, pe care a lovit-o cu capul în gură.

Martorul s-a despărţit de inculpaţi şi de victimă cu puţin înainte de a ajunge la adăpost. Aceştia s-au dus împreună la adăpostul respectiv, unde au băut coniac şi votcă. În aceste condiţii, între inculpatul V.I. şi victimă a izbucnit un conflict. Iniţial, inculpatul a lovit victima cu un cuţit, iar apoi a luat din interiorul adăpostului o bâtă din lemn şi a lovit-o cu aceasta în mod repetat, cu putere, de sus în jos (cu bâta adusă de deasupra capului), în zona capului. De asemenea, inculpatul a lovit victima şi în zona corpului şi în cea a membrelor, până când aceasta nu a mai mişcat. Victima, decedată, a rămas căzută pe salteaua situată lângă peretele din spate al încăperii.

După ce şi-au dat seama că victima a murit, cei doi inculpaţi au hotărât să-i dea foc, în scopul de a distruge urmele omorului săvârşit. Inculpata F. O. a dat foc cadavrului (saltelei şi păturii unde se afla acesta), folosind o brichetă şi o hârtie. Nu a folosit substanţe inflamabile.

Când şi-au dat seama că flacăra este mare şi cadavrul arde, cei doi inculpaţi au fugit de la locul faptei, fiind depistaţi şi prinşi în luna ianuarie 2006.

Sub aspect probatoriu, Tribunalul a constatat că, iniţial, în faza de urmărire penală, inculpatul V. . a recunoscut săvârşirea ambelor fapte, pentru ca, ulterior, să revină asupra acestei poziţii, negând comiterea lor.

Tribunalul a apreciat că ultimele declaraţii ale inculpatului nu satisfac însă exigenţele art.69 din Codul de procedură penală, necoroborându-se cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Astfel, cât priveşte fapta săvârşită asupra victimei C. I., Tribunalul a concluzionat că materialului probator conturează în mod elocvent vinovăţia inculpatului.

În acest sens, martorul Poiană Mihai, care locuia în spatele blocului unde se adăposteau, i-a indicat fără ezitare din planşele fotografice pe inculpatul V. I. pe victima C. I. şi pe martora F.O., arătând că aceştia s-au adăpostit împreună în acelaşi bloc neterminat, la începutul anului 2000.

Acest martor a declarat: ‚‚Ziua plecau şi se întorceau de regulă seara. În timpul zilei, adunau fier vechi sau alte materiale refolosibile pe care probabil la vindeau … Le-am văzut bine feţele şi le-am reţinut trăsăturile … I-am văzut de mai multe ori pe bărbaţi certându-se de la femeie … Se certau pe femeie, iar unul dintre ei (indicat de martor în planşă ca fiind inculpatul V. I.), din această cauză, era mai agresiv faţă de un altul (indicat de martor în planşă ca fiind victima C. I.), adică am văzut cum îl brusca, cum îl îmbrâncea. În contextul acestor certuri, femeia nu riposta, nu protesta în niciun fel, era blândă şi supusă şi se ducea cu oricare dintre ei … Nu am văzut ca femeia să fi ripostat vreodată verbal sau fizic, nu am văzut ca ea să dea în vreunul dintre bărbaţi”.

Martorul a mai arătat că a aflat despre săvârşirea omorului şi respectiv că inculpatul şi martora au dispărut din zonă imediat după aceea, adăugând: ‚‚M-am gândit imediat că omorul a plecat de la un scandal între boschetari legat de acea femeie şi pe fondul consumării de băuturi alcoolice … Obişnuiau să bea votcă ieftină”.

Martora T. M. D. a arătat că, la începutul anului 2000, în subsolul blocului respectiv, locuia un grup de boschetari, format din doi bărbaţi şi o femeie, care s-au adăpostit acolo aproximativ o săptămână sau două, după care au dispărut brusc, aceasta fiind şi perioada când s-a comis omorul. Martora a precizat că, după momentul omorului, nu a mai văzut să locuiască acolo oameni ai străzii.

Martora F. O. a precizat că ea şi inculpatul s-au adăpostit împreună cu victima în locul menţionat, la începutul anului 2000. A indicat-o fără ezitare pe victima, în planşă fotografică. Totodată, a descris îmbrăcămintea victimei şi lucrurile personale ale acesteia (trusa de scule, cuţitul, ochelarii, etc.), aspectele susţinute de martoră fiind confirmate de procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto aferentă.

Aspectul că inculpatul o cunoştea pe victima C. I., precum şi relaţiile dintre aceştia sunt confirmate de aceeaşi martoră, care, în declaraţiile din faza de urmărire penală, a arătat: ‚‚După ce V. I. a plecat după votcă, eu am rămas în încăpere singură cu C. I. … Eu stăteam pe salteaua noastră, a mea şi a lui V. I., iar C. I. s-a ridicat de pe salteaua lui şi s-a aşezat lângă mine, m-a luat de umeri şi m-a mângâiat şi apoi mi-a spus să facem treaba aia ruşinoasă, adică să facem sex. După aceea, am vrut să mă îmbrac, dar nu am mai apucat, când îmi trăgeam pantalonii pe mine şi C. I. se ducea înapoi la saltea, s-a întors V. I. a văzut că mă îmbrăcam şi că eram ciufulită”. Martora a mai precizat că inculpatul şi-a dat seama că ea şi victima au întreţinut relaţii sexuale şi s-a înfuriat, începând scandalul.

De asemenea, martora a declarat: ‚‚V. I. s-a înfuriat foarte tare şi s-a dus lângă C. I. care era aşezat pe salteaua lui, în colţul dintre peretele din dreapta şi cel din spate al camerei. În acelaşi colţ, în spatele victimei, era aşezată o bâtă sprijinită de perete. V. I. a început să lovească victima, i-a dat pumni în cap şi în faţă şi în spate, în timp ce C. I. stătea ghemuit şi i-a dat cu picioarele în spate; după aceea, V. I. l-a tras pe C. I .înspre centrul camerei şi l-a trântit pe jos … După ce l-a trântit pe C.I. în mijlocul camerei, V.I. a luat bâta din colţul camerei şi a început să dea în el. A lovit de multe ori cu bâta, de sus în jos, cu putere. L-a lovit pe C. I. în cap, în spate, peste mâini, în stomac şi peste picioare. Victima s-a mai mişcat puţin, dar după aceea a rămas nemişcată. A rămas pe spate puţin spre dreapta cu picioarele spre ieşire şi capul spre peretele opus. Atunci V. I. a aruncat bâta pe jos lângă victimă şi a venit spre mine. Eu am stat în tot în acest timp aşezată pe salteaua noastră şi nu am intervenit în conflict. V. I. a venit la mine şi m-a bătut cu pumnii, mi-a curs sânge din nas pe saltea şi pe plapumă. Am plecat imediat de acolo, lăsând victima cum am arătat. În momentul în care am plecat, victima nu mai mişca”.

Cu ocazia reconstituirii, martora a indicat concret modul în care inculpatul a lovit victima, poziţiile succesive inculpat-victimă şi poziţia în care a rămas cadavrul după săvârşirea faptei.

Declaraţiile martorei, dublate de reconstituire, se coroborează cu cercetarea la faţa locului. Astfel, cadavrul victimei a fost descoperit aproximativ în centrul încăperii, în poziţia decubit dorsal, uşor spre lateral dreapta, cu picioarele orientate spre locul de acces în încăpere şi cu capul orientat spre peretele opus. Pe plapuma de pe prima saltea de lângă intrare şi pe peretele alăturat (locul unde inculpatul a agresat-o pe martoră), s-au descoperit urme de sânge. În planşa fotografică efectuată cu ocazia cercetării la fata locului, se observă bâta din lemn aruncată la circa 1-2 metri de cadavru.

De asemenea, aceleaşi declaraţii se coroborează şi cu raportul medico-legal de necropsie. Astfel, autopsia a stabilit că victima prezenta numeroase leziuni de violenţă în zonele indicate de martoră ca fiind cele vizate de loviturile inculpatului (majoritatea leziunilor sunt localizate în partea dreaptă a corpului): hematom epicranian, hematom subdural drept, factură cominutivă de maxilar şi proces orbital stâng, fractură de proces alveolar maxilar cu avulsie 11, 12, 21, 22, fracturi costale hemitorace drept infiltrare sanguin, reuptură pleură parietală dreapta, hemotorax atelectazie pulmonară dreaptă, hematim sub şi pericapsular renal drept, ruptură rinichi drept la hil.

Aspectul că, în faza de cercetare judecătorească, martora şi-a reconsiderat poziţia, arătând că nu o cunoaşte pe victimă, nu poate fi justificat, în opinia Tribunalului, decât prin aceea că, o dată reunite cauzele, aceasta a dobândit şi calitate de inculpată şi, prin noua declaraţie, a încercat să-şi diminueze răspunderea penală.

Dimpotrivă, declaraţiile martorei din faza de urmărire penală, cu privire la modul de desfăşurare a faptei, se coroborează cu constatările făcute la cercetarea la faţa locului, dar şi cu rezultatul autopsiei medico-legale, sub toate aspectele esenţiale, respectiv: instrumentul folosit la săvârşirea omorului, zonele corporale unde au fost aplicate loviturile, poziţia victimei în momentul recepţionării loviturilor, poziţia în care a rămas cadavrul după încetarea agresiunii.

În vederea evidenţierii acestor concordanţe, s-a întocmit de altfel şi o planşă foto comparativă între fotografiile de la faţa locului şi de la autopsie, pe de o parte, şi cele de la reconstituire, pe de altă parte.

La rândul său, inculpatul V. I. a indicat fără ezitare din planşa foto victima şi a descris aspecte legate de statura, îmbrăcămintea, ochelarii şi alte obiecte ale acesteia.

Tot inculpatul V. I. a recunoscut iniţial că, în cadrul conflictului, a lovit partea vătămată în mod repetat cu pumnii şi cu picioarele în cap şi în corp.

În sfârşit, în declaraţiile lor privind desfăşurarea conflictului, inculpatul V. I. şi martora F.O.au arătat că, la un moment dat, victima a scos un cuţit cu care însă nu l-a lovit pe inculpat. Descrierea cuţitului oferită de către cei doi corespunde cu cuţitul descoperit între uneltele victimei, cu ocazia cercetării la faţa locului.

Cât priveşte fapta săvârşită asupra victimei L. M. Tribunalul a reţinut ca fiind dovedită vinovăţia ambilor inculpaţi trimişi în judecată.

Astfel, inculpata F. O. a prezentat în mod detaliat, în faza de urmărire penală, modul de comitere a faptelor, aceeaşi poziţie având-o şi în faţa instanţei de judecată, în declaraţia din data de 14 martie 2007.

Inculpata a declarat în cursul judecăţii: ‚‚Consimt să dau declaraţie şi precizez că cele consemnate în actul de inculpare, conform căruia, într-o clădire din Bulevardul Nerva Traian, inculpatul V. I. i-a aplicat victimei L.M. mai multe lovituri cu o bucată de lemn în zona capului, iar eu am incendiat cadavrul victimei, corespund adevărului. Precizez că acolo mai dormeam, în subsolul din Nerva Traian, iar incidentul a pornit de la faptul că victima mi-a făcut mie cu ochiul, trezind sentimentele de gelozie ale lui V. I. De asemenea, acesta, când a vrut să meargă să-şi mai cumpere băutură, nu a mai găsit banii în buzunar şi credea că i-a luat victima L. M A. Iniţial, a început să lovească victima cu o coadă de lopată, apoi cu cuţitul, apoi eu, instigată de către inculpat, i-am dat foc victimei. Eu eram în aceeaşi cameră, cât timp inculpatul a lovit-o pe victimă până a ucis-o. O cunoşteam pe victimă de pe stradă şi ea locuia în acelaşi subsol al imobilului în construcţie, ca şi noi. Cu aproximativ 2 luni înainte de incident, locuiam cu victima şi cu inculpatul în subsolul imobilului”.

La rândul lor, audiaţii fiind de către instanţă în data de 27 aprilie 2007, martorii T. M. D., D. N. şi P. M.i şi-au menţinut declaraţiile date în faţa procurorului, prin care au oferit lămuriri cu privire la aspecte ale cauzei.

Tribunalul a apreciat ca deosebit de relevante declaraţiile martorilor M.M. şi M. C., care au afirmat astfel:

‚‚Precizez că eu, inculpatul V. I.şi cu un escavatorist din Adîncata – respectiv victima L. M. – am fost să vindem fier vechi. După ce am adunat fier vechi, victima L. M.A i-a cerut un pachet de ţigări inculpatului V. aspect cu care l-a enervat, acesta dându-i un cap în gură şi provocându-i hemoragie victimei. Ulterior, ne-am despărţit de inculpat, eu şi cu victima L.M. luându-ne ceva de mâncare. Am mâncat şi m-am despărţit şi de acesta în jurul orelor 10 seara. Nu l-am mai văzut până a doua zi dimineaţă când, venind fratele meu de la Galaţi, am mers să îl căutăm pe M.. L-am găsit într-o clădire părăsită din incinta firmei aparţinând numitului A. N., carbonizat aproximativ 95 la sută. Am recunoscut victima L. M. în cadavrul carbonizat, după şuruburile de la unul din picioare, datorate unui accident rutier pe care îl suferise în timpul vieţii. Întrucât mi s-a făcut părul măciucă de frică, nu am mai anunţat poliţia şi am plecat, ulterior descoperindu-se cadavrul. După scandalul între inculpat şi victimă, consider că nu avea cine altcineva să aducă victima în acea stare. Menţionez că tot ce am declarat procurorului în faza de urmărire penală este adevărat” (declaraţie martor M. M.).

‚‚Precizez că o cunosc pe victimă, numitul M., acesta fiind coleg de serviciu cu fratele meu M.. Precizez că am plecat din Galaţi în jurul orei 12 noaptea, am ajuns în Bucureşti dimineaţa şi m-am deplasat la firma unde lucra fratele meu M., întrebându-l unde este colegul său de serviciu M.. Acesta nu ştia motivul pentru care ne-am deplasat împreună să îl căutăm. L-am găsit într-o clădire părăsită a Energo Montaj carbonizat complet, rămăseseră numai bocancii. Mi-am dat seama că era M. după bocanci. Apoi am plecat de la firmă” (declaraţie martor M. C.).

În drept, Tribunalul a constatat că faptele inculpatului V.I. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav şi profanare de morminte, prevăzute de art.174 – 175 lit.i – art.176 lit.c din Codul penal (două fapte) şi respectiv de art.319 din Codul penal, ambele cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal.

Tribunalul a apreciat că, deşi clădirile în care s-au săvârşit faptele erau în construcţie, nu se poate pune la îndoială specificul lor de loc public, raportat la exigenţele art.175 lit.i din Codul penal.

De asemenea, dat fiind faptul că în antecedentele penale ale inculpatului se menţionează că acesta a fost condamnat definitiv în anul 1978 la o pedeapsă de 9 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea infracţiunii de omor, Tribunalul a reţinut şi incidenţa agravantei prevăzute de art. l761it.c din Codul penal.

În privinţa inculpatei F. O., Tribunalul a constatat că faptele acesteia întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de favorizarea infractorului şi profanare de morminte, prevăzute de art.264 din Codul penal şi respectiv de art.319 din Codul penal, ambele cu aplicarea art.33 lit.a din Codul penal, având în vedere ajutorul direct şi nemijlocit dat inculpatului V.I. pentru a şterge urmele infracţiunii, prin arderea cadavrului victimei L. M..

Tribunalul nu a reţinut apărarea inculpatei că a săvârşit fapta sub imperiul constrângerii exercitate de către inculpatul V. I., cu motivarea că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă că prezenţa acesteia alături de inculpat a fost una liber consimţită, inculpata având posibilitatea să îl părăsească (în momentele în care el nu se afla în preajmă), dar nu a făcut-o, acceptând implicit convieţuirea benevolă cu acesta.

În procesul de individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute în art.72 din Codul penal, respectiv gradul de pericol social, generic şi concret, al faptelor săvârşite, relevat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, împrejurările concrete de săvârşire, natura infracţiunilor (de violenţă), urmarea produsă, precum şi persoana inculpaţilor.

Împărtăşind concepţiile doctrinei ‚‚apărării sociale”, Tribunalul a reţinut că infracţiunea reprezintă, în ultima instanţă, o manifestare a persoanei făptuitorului. Ca atare, a apreciat că, pentru a se putea stabili un tratament de ‚‚resocializare” cât mai adecvat, este necesar să se cerceteze cu atenţie personalitatea infractorului, toate datele biologice, psihologice şi sociale privind persoana sa.

Totodată, a apreciat că nu poate fi eludată nici împrejurarea că pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv şi să se bazeze pe responsabilitatea penală a infractorului.

Astfel, la individualizarea judiciară a pedepselor aplicabile inculpatului V. I., Tribunalul a dat eficienţă tuturor aceste împrejurări, inclusiv celor ce rezultă din concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr.A1/823/2006, conform cărora inculpatul prezintă ‚‚tulburare organică de personalitate cu manifestări antisociale, pe fond mixt toxietilic şi post TCC”.

Tribunalul a apreciat în acest context că numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru fapta comisă asupra victimei C. I., este în măsură să-şi atingă scopul sancţionator enunţat în art.52 din Codul penal, având, de asemenea, şi acel caracter de exemplaritate care să preîntâmpine săvârşirea de fapte similare.

În aprecierea acestei concluzii, Tribunalul a reţinut ca având o semnificaţie deosebită, pe lângă circumstanţele reale ale faptei ce denotă, fără îndoială, o gravitate deosebită, şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv antecedentele penale, atrase de săvârşirea anterioară a unei infracţiuni similare, predispoziţia sa infracţională şi, în general, antisocială, lipsa de ocupaţie şi de repere morale şi, nu în ultimul rând, posibilităţile mai mult decât reduse, aproape nule, de resocializare şi de reintegrare în societate, raportate şi la vârsta acestuia.

Într-un asemenea context, Tribunalul a ţinut seama şi de caracterul de eliminare din cadrul colectivităţii pe care trebuie să îl aibă orice pedeapsă, tocmai pentru a proteja societatea împotriva conduitelor antisociale.

Totodată, Tribunalul a găsit necesar ca, prin aplicarea unei asemenea pedepse, să dea eficienţă şi unei împrejurări care, în opinia sa, trebuie să se regăsească în tratamentul sancţionator, respectiv atitudinea violentă a inculpatului cu ocazia dezbaterilor pe fond, când a încercat să evadeze din boxă şi a fost găsit având asupra sa un instrument tăietor.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că se impune cu necesitate aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, cu atât mai mult cu cât, în fişa de cazier judiciar, se consemnează că inculpatul a mai fost condamnat atât pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, cât şi pentru comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului.

Cât priveşte fapta comisă faţă de victima L. M. Tribunalul, deşi a apreciat că sunt valabile aceleaşi raţiuni, a aplicat inculpatului pedeapsa de 25 de ani închisoare, în considerarea dispoziţiilor art.372 din Codul de procedură penală, care impun ca inculpatului să nu i se agraveze situaţia în propria cale de atac.

Pentru infracţiunea de profanare de morminte, Tribunalul a aplicat inculpatului o pedeapsă în cuantumul maximului special prevăzut de lege.

Tribunalul a făcut aplicarea art.33 lit.a – art.34 lit.a din Codul penal, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv detenţiunea pe viaţă.

Având în vedere dispoziţiile legale în materie, Tribunalul a aplicat inculpatului, pe lângă pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune de omor calificat şi deosebit de grav, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, făcând apoi aplicarea art.35 din Codul penal.

Totodată, a făcut aplicarea art.71 – 64 lit.a şi b din Codul penal.

A dedus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, de la 09 ianuarie 2006 până la zi, conform art.88 din Codul penal, şi a menţinut starea de arest a acestuia.

În ceea ce o priveşte pe inculpata F. O., Tribunalul a ţinut seama, la stabilirea pedepselor aplicate, de participaţia penală a acesteia, dar şi de circumstanţele sale personale (prezenţa antecedentelor penale, chiar dacă în raport de faptele pentru care a fost condamnată anterior s-a împlinit termenul de reabilitare), astfel că a stabilit, pentru infracţiunea de profanare de morminte, o pedeapsă în cuantumul maximului special, iar pentru infracţiunea de favorizarea infractorului, o pedeapsă orientată spre acest maxim.

A făcut aplicarea art.33 lit.a – art.34 lit.b din Codul penal, dispunând ca, dintre cele 2 pedepse aplicate, inculpata să execute pedeapsa cea mai grea.

A dedus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatei, de la data de 09 ianuarie 2006 şi până la data de 21 iunie 2007, când aceasta a fost pusă în libertate, ca urmare a admiterii unei contestaţii la executare prin Sentinţa penală nr.760 din data de 24 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală, definitivă prin nerecurare.

Tribunalul a aplicat inculpatei şi măsura de siguranţă prevăzută de art.116 din Codul penal, pe o durată de 2 ani, considerând că prezenţa acesteia în municipiul Bucureşti constituie un pericol grav pentru societate.

Ţinând seama de exigenţele soluţionării acţiunii civile, guvernate de principiul disponibilităţii, Tribunalul a luat act că în cauză nu s-au formulat pretenţii civile.

Potrivit art.191 alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală, inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în măsura în care fiecare le-a ocazionat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel în termenul legal inculpaţii V. I., personal (la data de 02 iulie 2007) şi F. O., prin avocatul din oficiu (la data 26 iunie 2007).

Inculpatul V. I. a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul de procedură penală, cu motivarea că nu s-a dovedit în afara oricărui dubiu că el este autorul faptelor ce fac obiectul judecăţii iar, în subsidiar, reducerea pedepselor aplicate de către instanţa de fond, apreciind că acestea sunt excesiv de severe.

Fiind audiat la termenul din data de 22 octombrie 2007 de către instanţa de apel, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea niciuneia dintre infracţiunile reţinute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată. Cu privire la declaraţiile iniţiale (în care a recunoscut comiterea faptelor), inculpatul a precizat că a dat declaraţiile respective în condiţiile în care asupra sa au fost exercitate presiuni (fila 62).

Curtea a procedat la ascultarea inculpatului şi după reluarea judecării apelurilor în complet de divergenţă, la termenul din data de 14 ianuarie 2008, ocazie cu care acesta a susţinut în continuare că infracţiunile ce fac obiectul judecăţii nu au fost săvârşite de către el, exprimându-şi totodată părerea că este posibil ca faptele respective să fi fost comise de către concubina sa, F. O. (fila 96).

Prin încheierea de la termenul din 22 octombrie 2007, la cererea inculpatului, Curtea a încuviinţat acestuia testarea cu tehnica poligraf (filele 63-64).

Prin adresa nr.67119 din data de 21 noiembrie 2007, Institutul de Criminalistică a comunicat însă Curţii că inculpatul ‚‚este inapt pentru a fi examinat cu tehnica poligraf”, cu motivarea că acesta a afirmat că a urmat cursurile unor şcoli speciale, din clasa I şi până la terminarea şcolii profesionale. Totodată, institutul respectiv a informat Curtea că inculpatul va putea fi examinat cu tehnica poligraf numai dacă se prezintă acte din care să rezulte că a urmat cursurile unor şcoli normale şi că nu are antecedente psihiatrice (fila 80).

Solicitându-i-se informaţii sub acest aspect de către Curte, inculpatul, personal, a arătat la termenul din data de 26 noiembrie 2007 că nu posedă acte din care să rezulte că a urmat cursurile unor şcoli normale, precizând totodată că nu a urmat decât cursurile şcolii speciale, timp de 8 ani (fila 85).

Faţă de comunicarea Institutului de Criminalistică şi răspunsul inculpatului, Curtea a revenit asupra probei încuviinţate, constatând că acesta este inapt examinării cu tehnica poligraf.

La termenul din data de 26 noiembrie 2007, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice cu privire la ambele fapte de omor reţinute în sarcina inculpatului, prin înlăturarea variantei calificate a săvârşirii acestora în public (art.175 lit.i din Codul penal). După ce i-au fost aduse la cunoştinţă dispoziţiile art.334 din Codul de procedură penală, avocatul din oficiu al inculpatului a solicitat amânarea judecăţii, pentru pregătirea apărării în raport cu schimbarea de încadrare juridică astfel invocată, cerere care a fost încuviinţată de către Curte. Ulterior, cu ocazia dezbaterilor, avocatul din oficiu al inculpatului a susţinut schimbarea de încadrare juridică, solicitând înlăturarea dispoziţiilor art.175 lit.i din Codul penal.

Inculpata F. O. a solicitat reducerea pedepsei, invocând, prin avocatul din oficiu, circumstanţele reale de comitere a faptelor, pretins săvârşite sub imperiul sentimentului de teamă insuflat de inculpatul V. I., precum şi circumstanţele sale personale, cu referire la lipsa antecedentelor penale.

Inculpata nu s-a prezentat, personal, în faţa instanţei de apel, deşi a fost legal citată, conform dispoziţiilor art.177 alin.4 din Codul de procedură penală, prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-au săvârşit infracţiunile de care este acuzată (Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti), în condiţiile în care citaţia expediată la adresa de domiciliu a acesteia, din comuna Drăgoeşti, judeţul Ialomiţa, a fost restituită la dosar cu menţiunea ‚‚necunoscută în localitate” (fila 11). Din verificările efectuate la Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, a rezultat că inculpata nu figurează ca fiind arestată, aceasta fiind pusă în libertate la data de 21 iunie 2007, astfel cum, de altfel, s-a reţinut şi prin sentinţa penală apelată (fila 87).

La termenul din data de 26 noiembrie 2007, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice în privinţa inculpatei din două infracţiuni prevăzute de art.264 şi respectiv de art.319 din Codul penal într-o singură infracţiune prevăzută de art.264 din Codul penal. După ce i-au fost aduse la cunoştinţă dispoziţiile art.334 din Codul de procedură penală, avocatul din oficiu al inculpatei a solicitat amânarea judecăţii, pentru pregătirea apărării în raport cu schimbarea de încadrare juridică astfel invocată, cerere care a fost încuviinţată de către Curte. Ulterior, cu ocazia dezbaterilor, avocatul din oficiu al inculpatei a susţinut schimbarea de încadrare juridică, solicitând reţinerea în sarcina acesteia numai a infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art.264 din Codul penal.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate, astfel cum au fost evidenţiate anterior, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.371 alin.2 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Curtea – în complet de divergenţă, cu majoritate – constată că apelurile inculpaţilor sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:

Instanţa de fond a administrat, nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, toate probele necesare aflării adevărului şi a stabilit, în mod corect, pe baza unei analize judicioase a acestor probe, situaţia de fapt şi vinovăţia celor doi inculpaţi, aspecte care nu au fost răsturnate prin probe noi în faţa instanţei de apel.

Astfel, cât priveşte acuzaţia formulată în legătură cu uciderea, la data de 21 februarie 2000, a victimei C. I., Curtea constată, contrar apărării formulate de inculpatul V. I.ca fiind dovedită, în afara oricărui dubiu, acţiunea directă a acestuia de suprimare a vieţii persoanei respective prin lovituri repetate, aplicate cu pumnii, picioarele şi o bâtă în zone vitale ale corpului.

Deşi, în cursul judecăţii, inculpatul şi martora oculară F. O. (concubina acestuia) au negat chiar că ar fi cunoscut-o pe victimă, contrazicându-şi astfel propriile declaraţii din faza de urmărire penală, noile lor susţineri nu se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probatoriului administrat în cauză, astfel că, în mod corect, acestea au fost înlăturate de către instanţa de fond.

În acest sens, Curtea reţine că martorul P. M. – care, audiat fiind în cursul cercetării judecătoreşti, a precizat în mod expres că îşi menţine declaraţiile formulate în faza de urmărire penală, întrucât acestea corespund adevărului (fila 56, dosar de fond) – i-a recunoscut în fotografii pe victimă, inculpat şi martoră, precizând că aceştia se adăposteau împreună în subsolul blocului (aflat în construcţie la acel moment) aparţinând Loteriei Naţionale (filele 144-146, 150-152, 157-159, vol.III, d.u.p.) şi confirmând, ca locuitor al zonei, că, după descoperirea cadavrului victimei, nu i-a mai văzut niciodată pe acolo pe inculpat şi martoră, care au dispărut deodată chiar atunci (filele 138-139, vol.III, d.u.p.).

Împrejurarea că, în cursul judecăţii, martorul anterior menţionat a precizat că nu îl cunoaşte pe inculpat apare ca firească atât în contextul în care audierea acestuia de către instanţa de fond s-a realizat după mai mult de 7 ani de la data comiterii faptei de omor, dar şi în raport cu vârsta relativ înaintată a martorului (aproape 58 de ani la momentul declaraţiei respective), fiind îndeobşte cunoscut că trecerea timpului este de natură a afecta memoria vizuală a oricărei persoane.

În plus, afirmaţiile martorului respectiv sunt susţinute – cât priveşte aspectele relevate de acesta, colaterale faptei propriu-zise de omor – şi de declaraţiile din faza de urmărire penală ale altor doi martori, respectiv Toader M. D. şi D. N. – menţinute şi în cursul judecăţii (filele 54-55, dosar de fond) – aceştia confirmând că în imobilul respectiv se adăposteau ‚‚boschetari”, martora T.M. D. indicând chiar că, la începutul anului 2000, era vorba despre ‚‚un grup format din 2 bărbaţi şi o femeie” şi că, după descoperirea cadavrului, nu a mai văzut să locuiască acolo astfel de persoane (filele 163-164, vol.III, d.u.p.).

Relevante cât priveşte vinovăţia inculpatului V. I. în comiterea faptei de omor asupra victimei C. I. rămân însă declaraţiile singurei martore oculare, F. O. care, în faza de urmărire penală, în prezenţa unui avocat, a descris în amănunt, împrejurările în care s-a produs fapta respectivă (filele 86-92, vol.II, d.u.p.), toate afirmaţiile acestei martore coroborându-se cu constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului şi respectiv a reconstituirii, dar şi cu concluziile autopsiei medico-legale a cadavrului victimei.

Astfel, martora a declarat că, furios fiind că a surprins-o întreţinând relaţii sexuale cu victima, inculpatul V. I. a agresat-o pe aceasta din urmă, lovind-o iniţial cu pumnii şi picioarele, în cap, în faţă şi în spate, în timp ce era aşezată pe salteaua sa, în colţul dintre peretele din dreapta – raportat la intrarea în încăpere – şi cel din spate, după care a târât-o spre centrul camerei, unde a continuat să o lovească violent cu o bâtă, până când victima nu a mai mişcat, în cap, în stomac, în spate, peste mâini şi peste picioare, timp în care aceasta se afla căzută pe partea stângă, având corpul puţin aplecat spre dreapta, cu picioarele spre ieşire şi capul spre peretele opus.

Martora, în prezenţa avocatului său, a descris acelaşi mod de săvârşire a faptei de către inculpat şi cu ocazia reconstituirii, planşa fotografică realizată la acel moment prezentând în mod sugestiv dinamica loviturilor şi poziţia corespunzătoare a victimei pe parcursul aplicării succesive a acestora (filele 113-129, vol.II, d.u.p.). 

Confirmând aceste declaraţii ale martorei, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică aferentă (filele 5-23, vol.I, d.u.p.) relevă că, într-adevăr, cadavrul victimei a fost găsit în centrul încăperii, în poziţia decubit dorsal, uşor spre lateral dreapta, cu picioarele spre locul de acces în încăpere şi cu capul orientat spre peretele opus.

De asemenea, raportul medico-legal de necropsie (filele 39-41, vol.I, d.u.p.) relevă existenţa pe cadavrul victimei a numeroase leziuni produse prin loviri repetate cu corp dur, semnificative fiind faptul că aceste leziuni au fost localizate chiar la nivelul regiunilor corpului indicate de martoră ca fiind vizate de acţiunile violente ale inculpatului şi, în acelaşi timp, împrejurarea că majoritatea leziunilor letale sunt poziţionate pe partea dreaptă a corpului victimei, astfel cum a precizat şi martora că aceasta ar fi fost lovită, după ce a fost târâtă spre centrul camerei (hematom epicranian, hematom subdural drept cu hemoragie, fractură cominutivă de maxilar drept cu avulsii dentare, fracturi costale hemitorace drept cu hemotorax, ruptură renală dreaptă).

Concordanţa absolut evidentă între declaraţiile martorei oculare F. O., fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului şi respectiv a reconstituirii şi constatările medico-legale a fost pusă în evidenţă şi prin realizarea unei planşe foto comparative (filele 132-136, vol.II, d.u.p.), care confirmă întru-totul veridicitatea susţinerilor acesteia din faza de urmărire penală, susţineri în raport cu care nu există niciun element probatoriu pertinent care să le pună la îndoială credibilitatea.

Totodată, realitatea declaraţiilor iniţiale ale martorei este dovedită şi de alte două aspecte relatate de aceasta în cuprinsul acelor declaraţii, aspecte care, chiar dacă nu au o legătură directă cu fapta propriu-zisă de omor, confirmă că martora a asistat la comiterea faptei respective şi cunoaşte date importante în legătură cu săvârşirea ei.

Astfel, martora a relatat că, în aceleaşi împrejurări în care concubinul său a omorât-o pe victimă, acesta a lovit-o şi pe ea cu pumnii, în urma loviturilor primite curgându-i sânge din nas, care a murdărit plapuma pe care martora o folosea în adăpost. Or, cu ocazia cercetării la faţa locului, ce a fost realizată la 2 zile după comiterea faptei, a fost identificată într-adevăr acolo o plapumă pătată de sânge (fotografia nr.21 – fila 19, vol.I, d.u.p.).

De asemenea, martora a relatat că, la câteva zile după comiterea omorului, s-a întors împreună cu concubinul său la locul faptei, ocazie cu care au constatat lipsa cadavrului victimei, iar inculpatul V. I. a dat foc la bunurile din cameră, spunându-i că face acest lucru pentru a distruge tot ce se afla acolo, astfel încât să nu-i fie descoperite amprentele şi să nu fie prins. Aceste susţineri ale martorei F. O. se coroborează cu declaraţia martorului D. N., care a arătat că, la câteva zile după omor, în subsolul imobilului unde a fost descoperit cadavrul a avut loc un incendiu (fila 161, vol.III, d.u.p.)

La momentul ascultării martorei F. O. de către prima instanţă (fila 32, dosar de fond), aceasta nu a oferit nicio justificare pentru retractarea declaraţiilor iniţiale, astfel că, în lipsa oricăror dovezi de influenţare a acestora de către organele de urmărire penală, Curtea, asemenea instanţei de fond, le va da eficienţa probatorie cuvenită, conform art.78 din Codul de procedură penală, constatând că declaraţiile respective, date în prezenţa unui avocat şi coroborându-se cu restul probatoriului anterior analizat, servesc la aflarea adevărului.

De altfel, noile declaraţii ale martorei sunt cele lipsite de credibilitate, în condiţiile în care aceasta, contrazicându-se în mod vădit, neagă chiar că ar fi cunoscut-o pe victima C.I., deşi anterior a recunoscut-o personal în fotografie (filele 96-98, vol.II, d.u.p.). În plus, martorul P. M. a confirmat că martora F. O., inculpatul şi victima se cunoşteau şi chiar locuiau împreună în perioada când s-a comis fapta de omor. Sub acest aspect, Curtea constată şi faptul că martora şi inculpatul, în declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, se contrazic reciproc cât priveşte locuinţa comună pe care au avut-o în perioada respectivă, inculpatul susţinând că, în 1999-2000, până la începutul anului 2001, a locuit împreună cu concubina (F. O.) în locuinţa mamei sale (fila 30, dosar de fond), în timp ce martora a afirmat că a locuit, împreună cu inculpatul, la mama acestuia abia începând cu anul 2005 (fila 32, dosar de fond).

În privinţa acuzaţiilor formulate în legătură cu uciderea, la începutul lunii noiembrie a anului 2005, a victimei L. M., Curtea, asemenea instanţei de fond, constată ca fiind pe deplin dovedite atât acţiunea directă a inculpatului V.I. de suprimare a vieţii persoanei respective, cât şi fapta ulterioară a aceluiaşi inculpat şi a concubinei sale, coinculpata F. O., de incendiere a cadavrului victimei, în scopul ascunderii omorului tocmai săvârşit.

În acest sens, Curtea constată că, deşi inculpatul V. I. neagă şi aceste acuzaţii, probatoriul administrat nemijlocit în cursul judecăţii în primă instanţă – care îl confirmă întru-totul pe cel din faza de urmărire penală – relevă că acesta a ucis-o într-adevăr pe victimă şi apoi, împreună cu concubina sa, a dat foc cadavrului, pentru a şterge urmele faptei.

Astfel, martorul M. M. a declarat în faţa instanţei de fond că, într-o seară, a asistat personal la agresarea victimei de către inculpat, care, fiind enervat că aceasta i-a cerut un pachet de ţigări, a lovit-o cu capul în gură, provocându-i hemoragie. Ulterior, inculpatul plecând, martorul a rămas împreună cu victima, până în jurul orei 2200, când s-a despărţit de aceasta. A doua zi dimineaţa, căutând-o pe victimă, martorul, aflat împreună cu fratele său, a găsit cadavrul acesteia, în adăpostul pe care îl avea într-o clădire părăsită, carbonizat în proporţie de 95%. Martorul a confirmat identitatea victimei, recunoscând şuruburile pe care aceasta le avea la unul dintre picioare urmare a unui accident rutier mai vechi. Acelaşi martor a precizat că, având în vedere altercaţia anterioară, numai inculpatul o putea ucide pe victimă (fila 86, dosar de fond).

Susţinerile martorului M. M. sunt confirmate de fratele său – martorul M. C., audiat şi el de prima instanţă (fila 85, dosar de fond) – în aspectele cunoscute de către acesta din urmă, respectiv descoperirea într-o clădire părăsită a cadavrului victimei, carbonizat aproape complet, din care nu mai rămăseseră decât bocancii.

Şi la comiterea acestei fapte de omor a asistat personal concubina inculpatului V. I., respectiv inculpata F. O., care a confirmat că ei doi şi victima se adăposteau împreună într-o clădire părăsită şi a descris împrejurările uciderii celei din urmă. În acest sens, a precizat că inculpatul V.I., gelos că victima i-a făcut ei cu ochiul şi enervat fiind bănuind-o pe aceasta că i-ar fi luat banii de băutură, a lovit-o mai întâi cu o bucată de lemn în cap şi ulterior cu cuţitul, până când a omorât-o. Totodată, inculpata F. O. a recunoscut că ea, instigată fiind de concubinul său, a dat foc cadavrului victimei (fila 49, dosar nr.6367/3/2007).

Însuşi inculpatul V. I., audiat de judecătorul care a dispus arestarea sa preventivă la data de 10 ianuarie 2006 (fila 48, vol.I, d.u.p.), a recunoscut, în prezenţa avocatului, că a lovit-o într-adevăr pe victimă, cu un cuţit, cu genunchiul şi cu un picior de scaun pe care îl pregătise pentru foc, susţinând însă că a procedat astfel pentru a se apăra de atacul acesteia şi respectiv că inculpata F. O., care a fost de faţă la eveniment, a aprins o pătură pentru a o determina pe victimă să plece de acolo, în condiţiile în care, la ieşirea lor din încăperea respectivă, aceasta trăia.

Aceste susţineri ale inculpatului V. I. nu corespund însă realităţii, fiind contrazise de concubina acestuia, care, în cursul cercetării judecătoreşti, a declarat că iniţiatorul actelor de agresiune a fost însuşi inculpatul, afirmaţie care este întărită şi de comportamentul agresiv al acestuia faţă de victimă, cu doar puţine ore înainte de comiterea omorului, astfel cum a fost relatat de către martorul M. M.

Totodată, raportul medico-legal de necropsie relevă că moartea violentă a victimei – datorată hemoragiei meningeale, consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază craniană, fractură oase proprii nazale şi fractură cominutivă de os zigomatic stâng, leziuni produse prin lovire repetată cu corp dur cu muchie, fără posibilitatea decelării, din cauza carbonizării, a altor leziuni traumatice având ca mecanism de producere acţiunea unui obiect tăietor-înţepător – a survenit anterior incendierii cadavrului, dovadă fiind faptul că arsurile şi carbonizările constatate nu au avut legătură de cauzalitate în tanatogeneză iar sângele recoltat de la victimă nu conţinea carboxihemoglobină (filele 29-32, vol.I, d.u.p.).

Cu privire la ambele fapte de omor reţinute în sarcina inculpatului V. I., Curtea constată că acestea prezintă evidente similitudini, care conduc la concluzia unui autor comun.

Astfel, în ambele cazuri, victimele au fost persoane care locuiau împreună cu inculpatul V. I. şi concubina sa, locul săvârşirii fiecărei fapte l-a constituit adăpostul comun al acestora, situat în clădiri nelocuite din perimetrul aceleiaşi zone (Nerva Traian), de fiecare dată inculpatul a avut manifestări de violenţă extremă, total disproporţionate în raport cu motivele concrete care le-au determinat (în special, sentimentul de gelozie), în cazul fiecărei fapte inculpatul a acţionat într-un mod brutal, chiar primitiv, folosind obiecte din lemn luate chiar din adăpost, cu care a lovit puternic şi în mod repetat victimele, în zone vitale, până când acestea nu s-au mai mişcat şi, de fiecare dată, inculpatul a încercat să-şi şteargă urmele, prin incendierea locului faptei.

În sfârşit, referindu-se la ultima declaraţie dată de inculpat în faţa instanţei de apel, constituită în complet de divergenţă, Curtea remarcă că inculpatul V. I. a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, crimele ar fi fost săvârşite de către inculpata F. O., recunoscând astfel, fie şi indirect, cel puţin prezenţa sa la locul comiterii faptelor. Oricum, o astfel de variantă nu poate fi primită ca exprimând adevărul, ea nefiind susţinută sub aspect probatoriu şi, mai mult, venind în contradicţie vădită cu imaginea – descrisă de martori – a concubinei inculpatului, de femeie ‚‚blândă” şi ‚‚supusă”, relevantă în acest sens fiind declaraţia de la urmărire penală a martorului Poiană Mihai (fila 138 verso, vol.III, d.u.p.).

În privinţa faptei inculpatei F. O., de incendiere a cadavrului victimei L. M., Curtea, asemenea instanţei de fond, nu poate primi apărarea acesteia în sensul că ar fi săvârşit fapta respectivă în condiţiile unei ‚‚constrângeri morale” (în accepţiunea art.46 alin.2 din Codul penal), aflându-se sub imperiul sentimentului de teamă insuflat de inculpatul V. I.

În acest sens, Curtea constată că inculpata, care mai asistase anterior la săvârşirea de către concubinul său a unei fapte de omor (asupra numitului C. I.), nu a făcut, potrivit propriilor declaraţii, niciun gest pentru a stăvili sau domoli actele de violenţă ale acestuia împotriva noii victime şi nici nu a părăsit locul unde actele respective se consumau, deşi putea să o facă, în condiţiile în care inculpatul V. I. era, în mod evident, concentrat asupra lovirii repetate a victimei.

Mai mult, dacă în cazul primei victime, inculpata F. O. a susţinut că a fost şi ea lovită de către inculpatul V. I. (dovadă fiind şi sângele descoperit pe plapuma pe care ea o folosea în adăpost), aceasta nu a mai făcut o astfel de precizare şi în cauza în care este acuzată de incendierea cadavrului ultimei victime, astfel că pretinsul ‚‚sentiment de teamă” nu are nici măcar o bază faptică.

Astfel, lipsind orice ameninţare pentru persoana inculpatei, care nu ar fi putut fi înlăturată în alt mod decât prin comiterea faptei ce i se reţine în sarcină, Curtea constată că, în speţă, nu este incidentă cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei respective, prevăzută de art.46 alin.2 din Codul penal, invocată de aceasta.

Dacă hotărârea instanţei de fond este temeinică cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpaţilor, aceste elemente întemeindu-se într-adevăr pe probatoriul administrat în tot cursul procesului penal, astfel cum a fost analizat mai sus, Curtea constată că, în schimb, aceeaşi hotărâre este nelegală, prin reţinerea, în cazul fiecărui inculpat, a unor încadrări juridice eronate, sub acest aspect apelurile declarate în cauză fiind întemeiate şi urmând a fi admise.

Astfel, în cazul inculpatului V. I., cu referire la ambele infracţiuni de omor, este greşită reţinerea variantei calificate prevăzute în art.175 lit.i din Codul penal, întrucât niciuna dintre cele două fapte nu a fost săvârşită ‚‚în public”, în înţelesul pe care dispoziţiile art.152 lit.a-e din Codul penal îl dau acestui termen.

În acest sens, Curtea constată că infracţiunea asupra victimei C.I. a fost săvârşită într-o încăpere de la subsolul unui imobil aflat în construcţie (într-un moment când acolo nu se desfăşurau lucrări), iar infracţiunea asupra victimei L. M. a fost comisă într-o cameră a unei construcţii abandonate, de fiecare dată fiind de faţă numai martora (în cazul primei fapte) şi respectiv inculpata (în cazul celei de-a doua fapte) F. O.

În aceste condiţii, locurile respective nu erau în mod evident accesibile publicului iar, prin modul de acţiune folosit şi prin conduita ulterioară consumării fiecărui act infracţional, inculpatul nici nu a intenţionat ca faptele comise înăuntrul lor să ajungă vreodată la cunoştinţa publicului, astfel că reţinerea în sarcina sa, în ambele cazuri, a variantei calificate a infracţiunii de omor, prevăzută în art.175 lit.i din Codul penal, este în mod vădit nelegală.

În schimb, instanţa de fond a reţinut în mod corect, în încadrarea juridică dată celor două infracţiuni de omor reţinute în sarcina inculpatului V. I., varianta deosebit de gravă la care face referire art.176 lit.c din Codul penal, respectiv comiterea faptelor ‚‚de către o persoană care a mai săvârşit un omor”.

În acest sens, din fişa de cazier judiciar a inculpatului (filele 210 şi 223, vol.III, d.u.p.), rezultă că acesta a fost condamnat definitiv, în anul 1978, la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art.174 din Codul penal, pedeapsă pe care a executat-o începând cu data de 14 iunie 1978 şi până la data de 01 noiembrie 1985, când a fost liberat condiţionat.

Deşi împlinirea termenului de reabilitare face ca această condamnare anterioară să nu atragă starea de recidivă a inculpatului, astfel cum prevede art.38 alin.2 teza a II-a din Codul penal, ea nu împiedică totuşi aplicarea variantei deosebit de grave în discuţie, câtă vreme dispoziţiile art.176 lit.c din Codul penal nu fac nicio distincţie în acest sens.

În privinţa inculpatei F. O., Curtea constată, de asemenea, ca fiind nelegală încadrarea juridică a faptei acesteia, de incendiere a cadavrului victimei L.M., în două infracţiuni distincte, respectiv favorizarea infractorului prevăzută de art.264 din Codul penal şi profanare de morminte prevăzută de art.319 din Codul penal, în loc de a se reţine că fapta respectivă realizează conţinutul constitutiv al unei singure infracţiuni, şi anume cea dintâi menţionată.

Din declaraţiile inculpatei, necontrazise de vreo altă probă şi, de altfel, reţinute chiar în rechizitoriu ca suport al acuzaţiei formulate împotriva acesteia (a se vedea parag.2 de la pag.4 a actului de sesizare), rezultă că singura motivaţie a faptei respective a constituit-o distrugerea urmelor infracţiunii de omor comise anterior, chiar în prezenţa sa, de către inculpatul V. I.în scopul de a-l ajuta pe acesta din urmă să zădărnicească sau, cel puţin, să îngreuneze urmărirea penală, prin aducerea cadavrului victimei într-o stare care să facă imposibilă ori foarte dificilă identificarea ei.

Drept urmare, întrucât acţiunea de incendiere a cadavrului victimei realizează însuşi elementul material al laturii obiective a infracţiunii de favorizarea infractorului – constând, potrivit normei de incriminare (art.264 alin.1 din Codul penal) în ‚‚ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală” – această acţiune nu poate căpăta o dublă semnificaţie în plan juridic, prin reţinerea sa şi ca element constitutiv al unei alte infracţiuni, respectiv profanare de morminte (art.319 din Codul penal), cu atât mai mult cu cât inculpata, prin fapta sa, nu a urmărit în niciun caz pângărirea sau necinstirea rămăşiţelor pământeşti ale celui decedat.

Curtea mai constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi prin greşita condamnare a inculpatului V. I.pentru infracţiunea de profanare de morminte prevăzută de art.319 din Codul penal, urmând ca apelul său să fie admis şi sub acest aspect.

În acest sens, Curtea reţine că fapta inculpatului de a incendia, împreună cu coinculpata F. O., cadavrul victimei L. M. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii respective, cât priveşte latura subiectivă a acesteia.

Potrivit art.319 din Codul penal, constituie infracţiune ‚‚profanarea prin orice mijloace […] a unui cadavru”.

Din modul de redactare a textului normei de incriminare, rezultă că această infracţiune poate fi săvârşită, sub aspect subiectiv, numai cu intenţie, directă sau indirectă, însă întotdeauna calificată prin scopul urmărit, respectiv manifestarea lipsei de respect faţă de cel decedat, prin pângărirea, batjocorirea ori necinstirea cadavrului acestuia.

În cauza de faţă, lipseşte tocmai această intenţie calificată, fiind evident, şi de altfel reţinut ca atare atât în actul de trimitere în judecată, cât şi în considerentele sentinţei apelate, că inculpatul a participat la incendierea cadavrului victimei nu pentru a-şi manifesta lipsa de respect faţă de acesta, ci doar pentru a ascunde urmele infracţiunii de omor anterior săvârşite, sperând astfel că nu va putea fi stabilită identitatea victimei şi, prin urmare, va fi absolvit de răspundere penală pentru acea infracţiune.

Astfel, lipsind intenţia infracţională cerută de dispoziţiile art.319 din Codul penal, soluţia legală este aceea de achitare a inculpatului V. I. pentru infracţiunea în discuţie, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul de procedură penală.

Cât priveşte individualizarea pedepselor, Curtea, cu majoritate, în urma schimbării de încadrare juridică pe care o va dispune în sensul celor menţionate anterior şi însuşindu-şi datele reţinute de prima instanţă sub acest aspect, va aplica inculpatului V. I. pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art.174 – 176 lit.c din Codul penal, săvârşită asupra victimei C. I.

Astfel, reţinând că textul de lege incriminator prevede pentru această infracţiune pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, Curtea, cu majoritate, dând eficienţă criteriilor de individualizare prevăzute în art.72 din Codul penal, apreciază că numai cea dintâi pedeapsă este proporţională cu gravitatea infracţiunii săvârşite de inculpat, astfel cum rezultă din împrejurările reale în care acesta a suprimat viaţa victimei, respectiv prin lovire repetată, cu bestialitate, în zone vitale, până la producerea decesului, provocat de leziuni multiple care au culminat cu fracturi craniene şi faciale, inclusiv avulsii dentare, fracturi costale şi rupturi renale, cu consecinţa unei puternice hemoragii interne.

În egală măsură, pedeapsa respectivă reflectă în mod corespunzător antecedenţa penală a inculpatului, care, pe lângă o condamnare pentru o infracţiune de furt calificat, a mai fost condamnat definitiv anterior pentru săvârşirea unei alte infracţiuni de omor.

Totodată, pedeapsa respectivă răspunde necesităţii de a-l izola pe inculpat de societate, în condiţiile în care acesta manifestă o predispoziţie evidentă către fapte de violenţă extremă, iar evaluarea sa psihiatrică, deşi a relevat existenţa discernământului în raport cu infracţiunea de care este acuzat, a evidenţiat în acelaşi timp prezenţa unor puternice tendinţe impulsive şi depresive, cu manifestări antisociale, precum şi o valoarea ridicată a instabilităţii psihice (filele 199-200, vol.III, d.u.p.).

Nu în ultimul rând, se au în vedere şi datele ce caracterizează în concret persoana inculpatului, mergând de la absenţa reperelor morale şi lipsa respectului faţă de cele mai importante valori umane (împrejurare care este de natură a pune sub semnul întrebării chiar şansele de reuşită ale oricărei încercări de îndreptare şi resocializare a acestuia) şi până la conduita violentă manifestată inclusiv în cursul procesului, când, în faţa instanţei de fond, a aruncat spre completul de judecată o lumânare şi un chibrit, încercând totodată să evadeze din boxă iar, în urma imobilizării de către personalul de pază, a fost descoperit având asupra sa un obiect tăietor, respectiv o lamă, astfel cum se consemnează în practicaua sentinţei penale apelate (fila 111, dosar de fond).

În privinţa infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art.174 – 176 lit.c din Codul penal, săvârşită asupra victimei L. M., deşi găseşte incidente aceleaşi consideraţii expuse anterior, inclusiv cele referitoare la circumstanţele reale ale faptei (comisă în împrejurări, prin mijloace şi cu consecinţe similare), dar şi la rezultatele evaluării psihiatrice a inculpatului (filele 208-209, vol.III, d.u.p.), Curtea va aplica acestuia numai pedeapsa închisorii de 25 de ani, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art.372 alin.1 din Codul de procedură penală.

Potrivit acestor dispoziţii, ‚‚instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel”.

În speţă, infracţiunea comisă asupra victimei L. M. a mai urmat anterior calea unei judecăţi în primă instanţă, sentinţa penală iniţial pronunţată fiind desfiinţată în apelul inculpatului iar cauza trimisă spre rejudecare la instanţa de fond. Ulterior, instanţa respectivă, în rejudecare, supunându-se ea însăşi, în mod legal, dispoziţiile anterior menţionate, a aplicat inculpatului pedeapsa de 25 de ani închisoare, pedeapsă care nu poate fi agravată de Curte, în lumina aceloraşi dispoziţii.

Curtea, cu majoritate, apreciază că dispoziţiile art.372 alin.1 din Codul de procedură penală nu sunt incidente însă şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor deosebit de grav comisă asupra victimei C. I., întrucât această infracţiune nu a parcurs – anterior sesizării acestei instanţe de apel – un dublu grad de jurisdicţie, fiind judecată pentru prima dată, în primă instanţă, chiar prin sentinţa penală apelată în prezenta cauză.

Împrejurarea că, după desfiinţarea în apelul inculpatului a primei sentinţe penale – care s-a referit numai infracţiunea comisă asupra victimei L.M. – şi trimiterea spre rejudecare a cauzei respective, aceasta a fost reunită (respectându-se, de altfel, prevederile art.37 alin.1 rap. la art.34 lit.d din Codul de procedură penală) cu noua cauza având ca obiect infracţiunea săvârşită asupra victimei C. I., nu transferă asupra celei din urmă cauze aplicarea dispoziţiilor art.372 alin.1 din Codul de procedură penală, câtă vreme aceasta nu a fost dedusă niciodată până în prezent unei judecăţi într-o cale de atac, singurul apel care o vizează fiind chiar cel de faţă.

În plus, este evident că, dacă instanţa de fond nu ar fi procedat la reunirea celor două cauze, nu exista niciun impediment legal pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul infracţiunii nou deduse judecăţi în primă instanţă (privind pe victima C. I.), urmând ca în această ipoteză – a judecării separate a cauzelor – să se procedeze ulterior la contopirea pedepselor, în condiţiile art.36 alin.2 din Codul penal, cu aceeaşi consecinţă a stabilirii spre executare a pedepsei celei mai grele, respectiv detenţiunea pe viaţă. Or, nu există niciun temei legal pentru a se considera că modul de stabilire a pedepsei pentru infracţiunea în discuţie ar trebui să fie diferit după cum cele două cauze sunt judecate separat sau, dimpotrivă, laolaltă, cum se întâmplă în speţă. 

În ceea ce o priveşte pe inculpata F. O., Curtea, în urma reţinerii în sarcina sa, prin schimbare de încadrare juridică, numai a infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art.264 din Codul penal, va aplica acesteia aceeaşi pedeapsă stabilită şi de către instanţa de fond, respectiv 3 ani închisoare, găsind neîntemeiată critica inculpatei privitoare la caracterul excesiv al acestei pedepse în raport cu circumstanţele reale de comitere a faptei şi datele sale personale.

Astfel, pedeapsa menţionată, situată aproape de mediul limitelor speciale prevăzute în norma de incriminare (închisoare de la 3 luni la 7 ani), dar orientată uşor spre minimul special, reflectă în mod just toate criteriile de individualizare la care face referire art.72 din Codul penal şi, în egală măsură, dă eficienţă principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei comise (concretizată într-o acţiune cu un puternic impact negativ asupra comunităţii – incendierea unui cadavru) şi profilul socio-moral al inculpatei, care nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind condamnată anterior definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor de cerşetorie şi evadare (fila 211, vol.III, d.u.p.). Sub acelaşi aspect, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că, după punerea sa în libertate, inculpata s-a sustras sistematic de la judecată, atât în fond, cât şi în apel, dovadă fiind faptul că nu s-a întors la domiciliul cu care figurează în evidenţa oficială a populaţiei şi nici nu a anunţat organele de judiciare despre vreo adresă unde ar putea fi găsită.

Din oficiu, Curtea constată că, deşi instanţa de fond nu a motivat interzicerea, ca pedeapsă accesorie şi ca pedeapsă complementară (în cazul inculpatului V. I.) şi respectiv ca pedeapsă accesorie (în cazul inculpatei F. O.), a tuturor drepturilor prevăzute în art.64 lit.a şi b din Codul penal (inclusiv dreptul de a alege), dispoziţia respectivă apare ca fiind justă, interzicerea drepturi cetăţeneşti anterior menţionate fiind îndreptăţită nu doar de natura şi gravitatea faptelor săvârşite de către aceştia, dar şi de predispoziţia lor infracţională, răspunzând, totodată, necesităţii de a-i împiedica să decidă în legătură cu treburile societăţii, ale cărei reguli de convieţuire au înţeles să le încalce de mai multe ori.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, cu majoritate, în temeiul art.379 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va admite apelurile declarate de inculpaţii V. I. şi . O., va desfiinţa în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând cauza în fond, conform dispoziţiilor art.345 şi urm. din Codul de procedură penală, va decide astfel:

Va descontopi pedeapsa principală (detenţiunea pe viaţă) aplicată de prima instanţă inculpatului V. I.în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, respectiv pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa de 25 de ani închisoare şi pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art.334 din Codul de procedură penală, va schimba încadrarea juridică în privinţa acestui inculpat din 2 infracţiuni prevăzute de art.174 – 175 lit.i – 176 lit.c din Codul penal în 2 infracţiuni prevăzute de art.174 – 176 lit.c din Codul penal.

În temeiul art.174 – 176 lit.c din Codul penal, va condamna pe inculpat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav asupra victimei C.I..

În temeiul art.174 – 176 lit.c din Codul penal, va condamna pe inculpat la pedeapsa de 25 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav asupra victimei L. M..

În temeiul art.33 lit.a rap. la art.34 lit.a din Codul penal, va contopi cele 2 pedepse astfel aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul de procedură penală, îl va achita pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de profanare de morminte prevăzută de art.319 din Codul penal.

În temeiul art.383 alin.11 rap. la art.350 alin.1 din Codul de procedură penală, va menţine măsura arestării preventive a inculpatului, constatând că subzistă şi la momentul procesual de faţă temeiurile care au determinat iniţial luarea acestei măsuri (art.148 lit.f din Codul de procedură penală), întrucât lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, dovadă fiind comportamentul extrem de agresiv al acestuia, dar şi perseverenţa sa în comiterea de infracţiuni grave de violenţă.

În temeiul art.383 alin.2 din Codul de procedură penală rap. la art.88 alin.1 din Codul penal, va deduce reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, începând cu data de 09 ianuarie 2006 şi până la zi.

Totodată, va descontopi pedeapsa principală (3 ani închisoare) aplicată de instanţa de fond inculpatei F. O. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, respectiv 2 pedepse a câte 3 ani închisoare.

În temeiul art.334 din Codul de procedură penală, va schimba încadrarea juridică în privinţa acestei inculpate din infracţiunile prevăzute de art.264 din Codul penal şi art.319 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art.264 din Codul penal.

Va înlătura aplicarea art.33 lit.a rap. la art.34 lit.b din Codul penal, constatând că, prin reţinerea în sarcina inculpatei a unei singure infracţiuni, nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa concursului de infracţiuni.

În temeiul art.264 din Codul penal, va condamna pe inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului.

În temeiul art.383 alin.2 din Codul de procedură penală rap. la art.88 alin.1 din Codul penal, va deduce reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatei, începând cu data de 09 ianuarie 2006 şi până la data de 21 iunie 2007.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate (respectiv cele privitoare la pedepsele accesorii şi complementare aplicate inculpatului V. I., la menţinerea stării de arest preventiv a acestuia, la pedepsele accesorii şi măsura de siguranţă aplicate inculpatei F.O., la deducerea prevenţiei în cazul fiecărui inculpat, la constatarea lipsei de pretenţii civile în cauză şi la obligarea inculpaţilor la cheltuieli judiciare către stat pentru judecata în primă instanţă), constatând că acestea sunt legale şi temeinice.

Dosar penal nr. 2937/3/2007 – sentinţa penală nr. 14/A/17.01.2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală – în complet de divergenţă.

26