Art. 80 alin. (2) din Codul muncii dispune că la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Prin urmare, desfiinţarea punctului de lucru al angajatorului nu justifică respingerea cererii salariatului de reintegrare, deoarece desfiinţarea punctului de lucru al angajatorului nu este un motiv legal de încetare a raporturilor de muncă. Câtă vreme angajatorul există ca persoană juridică, repunerea părţilor în situaţia anterioară este o consecinţă juridică firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Oricât de complicată ar fi pentru un angajator punerea în executare a hotărârii de reintegrare şi oricâte formalităţi ar presupune, el este dator să îndeplinească această obligaţie, căci ea este prevăzută de lege nu numai ca modalitate de despăgubire pentru salariat, dar şi ca sancţiune pentru unitatea care a dispus unilateral încetarea raporturilor de muncă, fără a respecta dispoziţiile legale incidente.
Prin sentinţa civilă nr. 1939/21.06.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1687/30/2012, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta M.S.M. în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL Cluj-Napoca, s-a dispus anularea Deciziei de concediere nr. 40/09.01.2012, emisă de pârâtă, şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, pentru perioada 10.01.2012-17.02.2012.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească au fost respinse pretenţiile reclamantei vizând reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii şi plata despăgubirilor până la data executării efective a hotărârii de reintegrare, fiind obligată pârâta sa plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost angajata pârâtei, începând cu data de 13.09.2011, în baza contractului individual de munca nr. 42/12.09.2011 şi a actului adiţional nr. 1/31.10.2011, în funcţia de director sucursală (punct de lucru), la punctul de lucru din Timişoara.
Prin Decizia nr. 40/09.01.2012, emisă de pârâtă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 10.01.2012, în temeiul art. 65, art. 61 lit. a) art. 56 din Codul muncii.
În opinia instanţei de fond, decizia contestată nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, astfel încât, în absenţa acestei menţiuni, nu se poate aprecia temeinicia măsurii de concediere, aceasta omisiune afectând legalitatea deciziei. Nulitatea este expresă, ceea ce înseamnă că prejudiciul cauzat de angajator persoanei concediate, prin omisiunea în indicarea acestor elemente, este prezumată în orice situaţie.
Tribunalul a apreciat că decizia supusă analizei nu poate fi străină de critici nici sub aspectul omisiunii angajatorului de a consemna durata preavizului, aşa cum prevede art. 75 alin. (1) din Codul Muncii, dat fiind că, în decizia contestată, nu este consemnat dreptul salariatului la preaviz, în concret perioada, pentru a se putea aprecia legalitatea si temeinicia acestuia raportat la data încetării contractului individual de muncă.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere se întemeiază pe dispoziţiile art. 65, art. 61 lit. a) şi art. 56 din Codul Muncii, care se referă la instituţii juridice diferite, astfel încât ea nu conţine elemente suficiente pentru a stabili dacă concedierea s-a dispus pentru motive ce ţin sau nu de persoana reclamantei ori contractul de muncă a încetat sau nu de drept, pentru a permite persoanei concediate să se apere, iar instanţei, sesizată cu controlul de legalitate, să poată verifica temeinicia concedierii, prin prisma dispoziţiilor din Codul Muncii.
Concluzionând asupra celor mai sus expuse, în contextul în care incidenţa motivelor de nulitate mai sus constatate face de prisos analizarea celorlalte vicii de fond şi formă invocate în acţiunea introductivă, în temeiul art. 78 din Codul Muncii, Tribunalul a considerat întemeiată pretenţia reclamantei de anulare a deciziei de concediere atacată.
Ca o consecinţă firească a lipsirii de efecte a deciziei de încetare a contractului de munca, potrivit art. 80 din Codul Muncii, a obligat pârâta să plătească titularului acţiunii despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta dacă nu s-ar fi emis decizia nelegală, pentru perioada 10.01.2012-17.02.2012, întrucât la această dată parata a desfiinţat punctul de lucru din Timişoara, aşa cum rezulta din rezoluţia nr. 501523/17.02.2012, emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj.
Cererea privind reîncadrarea în funcţia deţinută anterior deciziei contestate a fost respinsă, cu motivarea că pârâta a desfiinţat punctul de lucru din Timişoara, nemaiexistand posibilitatea ca reclamanta să fie reîncadrata pe postul deţinut anterior. De asemenea, a fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor, reprezentând salarii indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta după data de 17.02.2012, pentru considerentele mai sus arătate.
Instanţa de fond a respins şi cererea privind obligarea pârâtei de a plăti 20 de zile lucrătoare de preaviz, în condiţiile în care, prin anularea deciziei de concediere, reclamantei i-au fost deja acordate drepturile salariale cuvenite pentru perioada în care a fost lipsită de aceste drepturi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta, solicitând modificarea parţială a sentinţei supusă reformării, în sensul admiterii cererii de reintegrare şi de plată a despăgubirilor cuvenite până la momentul reintegrării efective a salariatei.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamantei, care, în opinia acesteia, se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că ele se referă, în primul rând, la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 80 din Codul Muncii.
Recurenta consideră că prin respingerea solicitării de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, instanţa de fond a lipsit de conţinut şi partea admisă din acţiunea reclamantei, şi anume: anularea deciziei de concediere.
Totodată, se arată că prima instanţă a dispus, într-o formă nereglementată de lege şi vădit abuzivă, concedierea de facto a reclamantei, deoarece sentinţa pronunţată are ca efect practic încetarea raporturilor de muncă ale acesteia începând cu data pronunţării sale.
Recursul a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că în mod corect instanţa de fond a apreciat că reintegrarea reclamantei pe postul ocupat înaintea concedierii nu mai este efectiv posibilă datorită desfiinţării punctului de lucru din Timişoara.
Analizând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual şi a înscrisurilor depuse în recurs, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut, în esenţă, că soluţia anulării deciziei de concediere nu a fost atacată, context în care legalitatea şi temeinicia ei este prezumată în mod absolut, ca efect al autorităţii de lucru judecat.
În acest context, instanţa de recurs a constatat că este reală susţinerea recurentei potrivit căreia soluţia de respingere a cererii de repunere în situaţia anterioară emiterii actului şi de plată a despăgubirilor până la data reintegrării a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 80 din Codul muncii, devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Art. 80 alin. (2) din Codul muncii dispune că la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, contractul individual de muncă încetează de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat concedierea numai in situaţia în care salariatul nu solicită reintegrarea.
Efectul direct al sentinţei recurate este încetarea contractului individual de muncă al reclamantei la momentul desfiinţării punctului de lucru al pârâtei, deşi raportul de muncă dintre părţi a fost reactivat prin anularea concedierii. O atare soluţie este nelegală, deoarece desfiinţarea punctului de lucru al angajatorului nu este un motiv legal de încetare a raporturilor de muncă şi nici un argument pertinent care să împiedice repunerea părţilor in situaţia anterioară.
În alţi termeni, câtă vreme societatea pârâtă există ca persoană juridică, dat fiind că, în caz contrar, raportul de muncă ar înceta de drept, în baza art. 56 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, repunerea părţilor în situaţia anterioară este o consecinţă juridică firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Oricât de complicată ar fi pentru un angajator punerea în executare a hotărârii de reintegrare şi oricâte formalităţi ar presupune, el este dator să îndeplinească această obligaţie, căci ea este prevăzută de lege nu numai ca modalitate de despăgubire pentru salariat, dar şi ca sancţiune pentru unitatea care a dispus unilateral încetarea raporturilor de muncă, fără a respecta dispoziţiile legale incidente.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt şi de drept mai sus expuse, în temeiul art. 304 ind. 1, art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantei şi a modificat parţial sentinţa recurată, în sensul că a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei anulată prin sentinţa de fond, precum şi obligarea pârâtei să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat şi pentru perioada 17.02.2012 şi până la reintegrarea efectivă.
