Potrivit art. 251 din Codul muncii „sub sancţiunea nulităţii absolute nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Potrivit art. 272 Codul muncii „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.”
Legiuitorul a avut în vedere că angajatorul este cel care deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă astfel că este ţinut să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri urmând ca salariatul să le combată prin dovezi pertinente ceea ce înseamnă că în faţa instanţei probele nu pot fi extinse la alte fapte în afara celor pe care se întemeiază decizia.
Din motivarea deciziei contestate nu rezultă că angajatorul a dispus convocarea reclamantei la cercetarea disciplinară, nici dacă fapta imputată a fost menţionată în acel convocator sau într-un alt document comunicat odată cu convocarea, astfel că nici măcar aspectul „neprezentării reclamantei la cercetarea disciplinară” nu a putut fi verificat de instanţă.
Art.251, art.252 ?i art. 272 din Codul muncii
Decizia Curtii Constituţionale nr.1243/2011
Art. 451-453 Cod procedură civilă
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8066/118/18.11.2014 reclamanta […] a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociaţia de Proprietari […] Constanţa anularea deciziei nr. 3 pin care intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 1/01.08.2013, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin reintegrarea în funcţia de administrator şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada cuprinsă între data desfacerii contractului individual de muncă şi data reintegrării efective în muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia de concediere este dată cu încălcarea disp. art.251 şi art.252 alin.2 din Codul muncii, invocând excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea motivat de faptul că, potrivit deciziei, măsura a fost luată în considerarea hotărârii Adunării Generale din data de 14.08.2014 iar contractul de muncă a încetat cu data de 21.10.2014.
Or, potrivit deciziei nr. 16/2012 a ICCJ, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii. Însă singurul înscris care menţionează pretinsa abatere disciplinară este procesul verbal al adunării generale din data de 14.08.2014. S-a mai arătat că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece nu a avut loc o cercetarea disciplinară şi nu au fost respectate disp. art.252 alin.2 din Codul muncii privind menţiunile obligatorii ale unei sancţiuni disciplinare.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că pretinsele fapte nu corespund realităţii, şi-a îndeplinit toate obligaţiile faţă de angajator, nu a primit nicio altă sancţiune
În drept, au fost invocate 268 alin.1, art.40 alin.2 lit.c, art.61 lit.a, art.247-252, art.268 Codul muncii şi art.248 NCPC.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică. S-a arătat că reclamanta a înlocuit contractul de muncă, fără semnătura legală, a avut lipsuri de la încasări şi plăţi tardive astfel încât prin vot s-a hotărât încetarea colaborării. Reclamanta a fost invitată verbal şi telefonic să participe la şedinţă, dar a refuzat iar noua conducere, prin cele două a informări, în fapt preavize, a încunoştiinţat-o despre desfacerea contractului de muncă. Împotriva reclamantei, pârâta a formulat plângere penală.
Prin sentinţa civilă nr.337/18.02.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis cererea formulată de reclamanta […] în contradictoriu cu Asociaţia de Proprietari […] Constanţa, s-a anulat decizia nr. 3 de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013 emisă de pârâtă, a fost obligată pârâta la reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior concedierii, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 21.10.2014 şi până la reintegrarea efectivă. S-a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele aspecte:
Între părţi au existat raporturi de muncă, conform contractului individual de muncă nr. 1/2013, reclamanta având funcţia de administrator.
Prin decizia nr. 3 (nedatată) de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013, s-a dispus, începând cu data de 21.10.2014, încetarea contractului individual de muncă în baza prevederilor art.61 pct.a din Codul muncii.
În acest context, procedând la analiza legalităţii actului decizional contestat, prin prisma criticilor formulate de reclamant şi raportat la disp. art. 62 alin.2 Codul muncii în referire la art. 251, art.252 din Codul muncii, s-a constatat că acesta este nelegal.
Astfel, instanţa a reţinut ca procedura cercetării disciplinare prealabile nu a fost parcursa, fapt ce atrage nulitatea absoluta a actului contestat.
Reportat la dispoziţiile art.62 alin.2 şi 3 şi art. 251 din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că decizia contestată este nulă deoarece nu există dovada convocării in scris a reclamantei in vederea cercetării disciplinare prealabile, convocatorul şi procesul-verbal ale adunării generale nu acoperă lipsa convocării şi nu presupun efectuarea cercetării disciplinare prealabile, aşa cum este reglementată de art. 251 din Codul muncii.
Mai mult decât atât, în conformitate cu disp. art. 252 din Codul muncii, care reglementează conţinutul obligatoriu al unei decizii de sancţionare, s-a constatat că decizia nr. 3 nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Dat fiind caracterul imperativ şi de ordine publică al acestor prevederi legale, din interpretarea lor gramaticală, logică şi sistematică reiese că, dacă dispoziţia de sancţionare disciplinară nu întruneşte fie şi doar una dintre condiţiile prevăzute de art.252 din Codul muncii, ea este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.
Astfel, in conţinutul acestora nu se regăsesc menţiunile obligatorii referitoare la descrierea faptei, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.
Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de concediere au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care încetează contractul individual de munca, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.
Din descrierea faptei trebuie să rezulte în mod concret în ceea ce a constat acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu vinovăţie de către salariat, inclusiv data comiterii ei, prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul colectiv de muncă aplicabil sau contractul individual de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. De asemenea, trebuie să rezulte în mod concret, circumstanţele producerii sale şi toate elementele necesare pentru a creiona o imagine suficient detaliată a faptei ilicite pentru ca salariatul, cât şi instanţa de judecată să poată avea o imagine exactă a faptei imputate. Nu este suficient şi nici legal ca pretinsa abatere să fie înscrisă numai în alte documente indicate de angajator, precum referirea la hotărârea adunării generale din data de 14.08.2014.
De asemenea menţionarea faptei este insuficientă dacă nu este indicată ?i data comiterii ei. Descrierea faptei din ce constituie abatere disciplinară trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de indicarea concretă şi expresă a prevederilor din statul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, încălcate de angajat prin săvârşirea faptei descrise. Indicarea disp. art.61 lit.a din Codul muncii nu se poate confunda cu îndeplinirea cerinţei exprese a legii cuprinsă, în dispoziţiile art.252 lit. b din Codul muncii, întrucât potrivit art.252 alin. 2 lit.d din Codul muncii, indicarea temeiului de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, este o altă cerinţă legală expres prevăzută de lege şi distinctă de cea privind prevederile din statut sau contract încălcate. Or, decizia contestată în cauză, nu indică nicio prevedere care nu ar fi fost respectată de către reclamantă.
Decizia contestată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. Numai prin indicarea în decizia de sancţionarea motivelor pentru care s-au înlăturat aprecierile formulate de salariatul învinuit, se asigură în mod real şi efectiv dreptul lui la apărare.
Astfel, întrucât nu respectă condiţiile de formă pe care legea le impune prin dispoziţii cu caracter de ordine publică, prevăzute tocmai din acest motiv sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa a apreciat că decizia nr. 3 este nelegală urmând a fi desfiinţată, fără a mai proceda la analiza temeiniciei acesteia.
Potrivit principiului de drept qoud nullum est, nulum producit effectum, consecinţele juridice ale sancţiunii nulităţii constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea valabilă şi restabilirea legalităţii. Restabilirea egalităţii, ca efect al nulităţii, presupune restabilirea situaţiei anterioare – restitutio in integrum, devenind aplcabile dispoziţiile art.80 din Codul muncii. Potrivit acestora, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instan?a va dispune anularea ei ?i va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate ?i reactualizate ?i cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. La solicitarea salariatului instan?a care a dispus anularea concedierii va repune păr?ile în situa?ia anterioară emiterii actului de concediere.
Ca urmare, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută, instanţa a anulat decizia pârâtei nr. 3 de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013 şi va dispune, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare ca efect al nulităţii, obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior concedierii. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate ?i reactualizate ?i celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 21.10.2014 (data concedierii) şi până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 NCPC, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestora a fost respinsă ca neîntemeiată, în condiţiile în care împuternicirea avocaţială şi chitanţa depusă în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu fac referire la contractul de asistenţă juridică, astfel încât aceasta din urmă nu poate fi considerată un document justificativ care poate sta la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată, în lipsa unor elemente esenţiale din care să rezulte că plata a fost făcută pentru serviciile prestate în acest dosar.
I. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta […] care a formulat următoarele critici:
Cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat, cu toate că la dosar a fost ataşată odată cu depunerea contestaţiei şi împuternicirea avocaţială nr. 112 emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat la data de 07.11.2014 de avocat […].
În raport de considerentele expuse, rezultă cu claritate că a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată, astfel că sentinţa pronunţată sub acest aspect al neacordării cheltuielilor de judecată este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care solicită admiterea apelului şi pe cale de consecinţă, solicită schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, obligând pe intimată la plata sumei de 900 lei reprezentând onorariu avocat.
Apelul declarat de apelantă reclamanta […] este întemeiat.
Potrivit art. 451-453 Cod procedură civilă :
“Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
(…)
Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”
În cauză de faţă, reclamanta a câ?tigat procesul şi pentru a beneficia de dispoziţiile legale mai sus menţionate în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată trebuia să depună la dosar atât dovada angajării avocatului, respectiv contractul de asisten?ă juridică, cât şi chitan?a din care să rezulte că a achitat un anumit onorariu.
În dosarul cauzei se regăseşte contractul de asisten?ă juridică, precum şi chitan?a nr. 99/30.11.2014 pe care a depus-o la dosar în şedinţa publică, în cuantum de 900 lei privind plata onorariului de avocat, astfel că instanţa de fond putea să oblige pârâta la plata cheltuielilor dovedite.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, va fi admis apelul declarat de reclamantă şi schimbată sentinţa apelată în sensul admiterii acestui capăt de cerere.
II. Impotriva sentinţei a declarat apel şi pârâta Asociaţia de Proprietari […] Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În mod greşit s-a reţinut că sancţionarea reclamantei s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art.251 codul muncii cu privire la efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Cu ocazia Adunării Generale au fost semnalate mai multe abateri disciplinare ale reclamantei, motiv pentru care a fost convocată în vederea efectuării cercetării disciplinare la data de 15.09.2014, însă aceasta nu s-a prezentat, astfel că în speţă au fost incidente dispoziţiile art. 251 alin. 3 codul muncii, întocmindu-se un proces-verbal în acest sens.
În mod greşit s-a reţinut că decizia de concediere nr.3 nu îndeplineşte condiţiile legale prev. de art. 252 codul muncii, în sensul că aceasta nu cuprinde menţiunile referitoare la descrierea faptei şi nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat.
În ce priveşte primul motiv de nelegalitate a deciziei, se face trimitere la procesul verbal al Adunării Generale a Asociaţiei de proprietari […] Constanţa din data de 14.08.2014 în care au fost enumerate mai multe abateri disciplinare: absentarea nemotivată în nenumărate rânduri în zilele stabilite pentru încasări, încărcarea nejustificată a facturilor de apă caldă şi apă rece, însuşirea unor sume de bani neaprobate de A.G.
Având în vedere faptul că intimata reclamantă nu s-a prezentat la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, deşi aceasta a fost convocată atât verbal, telefonic, cât şi în scris, este evident motivul pentru care decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat, întrucât acesta a refuzat să-şi formuleze o apărare.
Pe fondul cauzei se solicită a se observa că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă săvârşirea abaterilor imputate, abateri suficient de grave pentru a duce la desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Raportul de expertiză efectuat induce o suspiciune de însuşire a unor sume de bani în interes propriu.
Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul formulat de apelantă pârâtă Asociaţia de Proprietari […] Constanţa este nefondat.
Prin decizia nr. 3/2014, pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 1/2013 al reclamantei începând cu data de 21.10.2014, în baza prevederilor art.61 pct.a din Codul muncii.
Întrucât reclamanta a invocat nulitatea deciziei de concediere prin prisma încălcării dispoziţiilor 251 Codul muncii, instanţa a analizat cu prioritate această excepţie şi constatând că excepţia este întemeiată, nu a mai trecut la analiza pe fond a cererii astfel că sunt neavenite criticile apelantei referitoare la motivele care au determinat-o să ia măsura încetării contractului de muncă.
Sub aspectul legalităţii decizia nu întruneşte cerinţele legii şi prima instanţă în mod corect a dispus anularea în condiţiile în care nu este indicată nici fapta culpabilă a salariatului şi nici data când ar fi fost săvârşită.
Astfel, în decizie nu se menţionează decât că „începând cu data de 21.10.2014 se dispune concedierea din funcţia de administrator a salariatei […], luând în considerare hotărârea Adunării generale”.
Aşadar, fără a fi indicate faptele pentru care s-a dispus sancţionarea reclamantei şi data săvârşirii, instanţa nu poate verifica temeinicia deciziei iar motivele invocate de angajator în cadrul cercetării judecătoreşti nu pot fi avute în vedere deoarece nu se pot invoca alte aspecte în afara celor care au constituit temei al sancţiunii disciplinare aplicate prin decizia contestată.
Potrivit art. 251 din Codul muncii „sub sancţiunea nulităţii absolute nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.”
Legiuitorul a prevăzut o astfel de sancţiune pentru deciziile în care nu este descrisă fapta pentru că angajatul trebuie să cunoască în concret ce i se impută şi să-şi formuleze apărarea în raport de elementele esenţiale ale faptei.
De asemenea, descrierea faptei este importantă şi pentru instanţa de judecată deoarece aceasta este chemată să realizeze un control de obiectivitate raportându-se numai la aspectele reţinute în acea decizie, ceea ce înseamnă că fapta trebuie identificată cu uşurinţă.
De asemenea, decizia nu cuprinde prevederile din contractul individual de muncă sau fişa postului care au fost încălcate de salariat. Or, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.1243/2011, această dispoziţie este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă.
Potrivit art. 272 Codul muncii, „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.”
Legiuitorul a avut în vedere că angajatorul este cel care deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, astfel că este ţinut să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri urmând ca salariatul să le combată prin dovezi pertinente, ceea ce înseamnă că în faţa instanţei probele nu pot fi extinse la alte fapte în afara celor pe care se întemeiază decizia.
De asemenea, nu rezultă din motivarea deciziei contestate că angajatorul a dispus convocarea reclamantei la cercetarea disciplinară, nici dacă fapta imputată a fost menţionată în acel convocator sau într-un alt document comunicat odată cu convocarea, astfel că nici măcar aspectul „neprezentării reclamantei la cercetarea disciplinară” nu a putut fi verificat de instanţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va face aplicarea dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă şi va respinge apelul declarat de apelantă pârâtă ca nefondat.
