Incidenţa dispoziţiilor art. 467 alin. 2 cod proc. civilă nu poate fi interpretată în sensul că executarea, fie şi parţială, de către partea care a pierdut procesul, a hotărârii pronunţate în primă instanţă şi care este susceptibilă prin efectul legii de calea de atac a apelului, nu lasă ,,fără obiect’’ apelul declarat ulterior, inclusiv pentru partea executată; în general, sancţiunea procesuală pentru o atare situaţie nu este respingerea apelului ca rămas fără obiect, ci respingerea lui ca neavenit. Această ipoteză nu este însă aplicabilă în acest tip de litigii, hotărârile judecătoreşti pronunţate în conflicte de muncă fiind executorii de drept (art. 274 Codul muncii).
Concedierea operată în condiţiile art. 65 alin. 1 Codul muncii poate fi precedată de evaluarea profesională a tuturor salariaţilor care ocupă acelaşi tip de funcţie şi care ar avea vocaţie la posturile rămase, după cum angajatorul are posibilitatea de a stabili că valorifică, într-un asemenea caz, o anumită ordine de prioritate stabilită prin acord între partenerii sociali sau o prealabilă examinare profesională, derulată în cursul anului.
Concedierea operată în condiţiile art. 65 alin. 1 Codul muncii poate fi precedată de evaluarea profesională a tuturor salariaţilor care ocupă acelaşi tip de funcţie şi care ar avea vocaţie la posturile rămase, după cum angajatorul are posibilitatea de a stabili că valorifică, într-un asemenea caz, o anumită ordine de prioritate stabilită prin acord între partenerii sociali sau o prealabilă examinare profesională, derulată în cursul anului.
Acest criteriu de departajare – permis în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului – nu poate, însă, atrage aplicarea prin similitudine a art. 61 lit. d Codul muncii (care reglementează concedierea atunci când salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat), adică a ipotezei încetării contractului de muncă pentru motive imputabile angajatului, iar în speţă măsura contestată a operat în acest mod nelegitim.
Art. 467 alin. 2 Cod procedură civilă
Art. 76 lit. a Codul muncii
Art. 61 lit. d Codul muncii
Prin sentinţa civilă nr. 3277/16.12.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa-Secţia I civilă a fost admisă acţiunea reclamantului […], formulată în contradictoriu cu pârâţii ORAŞUL […] prin PRIMAR şi PRIMARUL ORAŞULUI […], dispunându-se anularea dispoziţiei nr. […]/25.08.2015 referitoare la încetarea contractului individual de muncă al reclamantului şi reintegrarea lui pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei de concediere.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, începând cu data de 26.08.2015 şi până la data efectivei reintegrări, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. […] din 25.08.2015 s-a dispus încetarea, începând cu data de 26.08.2015, a contractului individual de muncă al reclamantului – angajat pe postul de şofer – ca urmare a desfiinţării postului, temeiul invocat fiind art. 58 şi art. 65 şi 66 Codul muncii. Angajatorul a motivat această măsură, de desfiinţare a unui post de şofer din cadrul compartimentului administrativ, prin nepromovarea examenului organizat conform procesului-verbal nr.12466/24.07.2015, în care reclamantul a fost declarat respins în urma obţinerii unui punctaj de 19,875 puncte din minimul de 50, necesare promovării.
Anterior emiterii acestei dispoziţii, angajatorul a comunicat reclamantului, prin adresa nr. 10996/02.07.2015, că s-a aprobat restructurarea posturilor de şofer la serviciul ADPP şi că se va organiza un examen pentru rămânerea pe post a 2 din cei 3 şoferi. Prin cererea completată la data de 10.07.2015, reclamantul a solicitat participarea la „examenul pentru ocuparea postului de şofer.”
Prin dispoziţia nr.398/30.06.2015 dată de Primar s-a aprobat procedura de restructurare la nivelul compartimentului administrativ pentru posturile de şoferi, în baza H.C.L. nr. 52/14.05.2015 privind aprobarea organigramei şi a statului de funcţii, conform căreia în schema de personal a fost desfiinţat un post şi au rămas 2 din 3, fiind necesară selecţia salariaţilor prin această procedură.
Instanţa de fond a arătat că potrivit art. 65 alin.1 Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii. Condiţia de legalitate impusă de alin. 2 al aceluiaşi articol este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
În ceea ce priveşte existenţa unei cauze reale şi serioase care să fi avut drept consecinţă concedierea salariatului, instanţa de fond a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 65 alin. 1 Codul Muncii se desprind mai multe elemente definitorii. Astfel, în primul rând, cauza reală trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să fie reclamată de existenţa uneia dintre situaţiile expres menţionate în text: dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii. În al doilea rând, cauza este serioasă dacă este precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii şi nu are rolul de a disimula existenţa unui alt motiv.
Tribunalul a susţinut că în aceste condiţii judecătorului îi revine rolul de a aprecia, în fiecare caz concret, în funcţie de probatoriile administrate de părţi, îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.
În speţă, reclamantul a invocat nelegalitatea măsurii, pe considerentul că măsura nu a avut drept cauză desfiinţarea postului, ci necompetenţa sa profesională, urmare obţinerii unui punctaj sub cel minim prevăzut de pârâtă.
Instanţa de fond a constatat sub un prim aspect că dispoziţia nr.[…]/25.08.2015 nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Astfel, art. 76 Codul muncii dispune că decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Caracterul imperativ şi de ordine publică al acestor prevederi legale determină ca, în cazul în care dispoziţia de concediere nu întruneşte una dintre condiţiile prevăzute de acest text, sancţiunea aplicată să fie nulitatea absolută.
Or, în cuprinsul deciziei nu se regăsesc menţiunile obligatorii referitoare la motivele care determină concedierea, care au rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la împrejurările pentru care încetează contractul individual de muncă (art. 76 lit. a Codul muncii). Lipsa acestor menţiuni nu poate fi complinită prin descrierea făcută în cuprinsul altor acte emise de către angajator.
Instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtului referitoare la faptul că desfiinţarea locului de muncă s-a impus ca o măsură efectivă, cu cauze reale şi serioase, adoptată prin H.C.L. nr. 52/2015 a Oraşului […]; această apărare a fost considerată a nu fi de natură a justifica lipsa indicării – în cuprinsul deciziei contestate – a motivelor care au stat la baza hotărârii de desfiinţare a unui post de şofer ori a desfiinţării locului de muncă ocupat de reclamant.
În egală măsură a fost înlăturat şi cel de al treilea argument indicat de angajator ca fiind unul dintre motivele de fapt ale concedierii, şi anume nepromovarea examenului organizat conform procesului – verbal nr.12466/24.07.2015, pentru că acesta nu poate constitui un motiv în sensul dat de dispoziţiile art. 65 alin.1 Codul Muncii. Necompetenţa profesională nu poate reprezenta un motiv pentru concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Organizarea examenului conform dispoziţiei nr. 398/30.06.2015 nu a avut la bază criterii de selecţie a salariaţilor, ordinea de selecţie vizând, în fapt, dacă salariatul corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat. Prin urmare, acest argument pentru desfacerea CIM nu poate constitui decât motivarea unei decizii de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, conform art.61 lit. d Codul muncii.
Faţă de aceste elemente, instanţa de fond a stabilit că decizia contestată este, din perspectiva nerespectării prevederilor art.76 Codul muncii, lovită de nulitate absolută.
Cât priveşte temeinicia deciziei de concediere contestate, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia; desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă fie la postul ocupat de salariat, fie la locul muncii. Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.
În speţă, pârâta nu numai că nu a făcut vreo dovadă privind existenţa unor motive de ordin economic, ci pur şi simplu s-a limitat a invoca necesitatea desfiinţării locului de muncă, fără a indica motivele care au determinat luarea acestei hotărâri ori care au fost criteriile de selectare a persoanelor ce au fost concediate. Astfel cum am arătat organizarea examenului a analizat competenţa profesională a salariaţilor. Pârâta nu a demonstrat nici că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului era singura soluţie posibilă în procesul de reorganizare a activităţii sale şi nici nu a depus organigramele pentru a face dovada desfiinţării reale a postului ocupat de acesta.
În concluzie s-a stabilit că nu a avut loc o desfiinţare reală şi serioasă a locului de muncă al reclamantului, motiv pentru care se impune reintegrarea salariatului concediat, iar pe temeiul art.80 alin.1 şi 2 Codul muncii, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, ORAŞUL […] prin Primar şi PRIMARUL ORAŞULUI […], care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Sub un prim aspect a fost criticată motivarea referitoare la neîndeplinirea, de către dispoziţia atacată, a cerinţelor prevăzute de art. 76 Codul muncii, apelanţii apreciind că în mod greşit tribunalul a stabilit lipsa menţiunilor obligatorii referitoare la motivele pentru care s-a impus concedierea.
Au fost reluate aserţiunile privind desfiinţarea efectivă a locului de muncă, urmare punerii în aplicare a H.C.L. […] nr. 52/2015, respectiv desfiinţarea unui post de şofer care a constituit o cauză reală şi serioasă, vizând reorganizarea posturilor de această natură.
Apelanţii au susţinut că măsura a fost impusă de aprobarea organigramei şi statului de funcţii pentru aparatul de specialitate al Primarului Oraşului […], numărul de posturi de şofer din cadrul departamentului administrativ al Serviciului ADPP şi achiziţii publice al UAT […] fiind redus de la trei la două posturi. S-a făcut din nou trimitere la dispoziţia 398/30.06.2015 privind procedura de restructurare pentru posturile de şofer, cu organizarea unui examen pentru rămânerea pe post a doar doi salariaţi (examen la care a participat doar personalul contractual încadrat pe funcţia vizată, de şofer).
Cele trei persoane au fost înştiinţate asupra acestui examen, reclamantul intimat primind atât înştiinţarea scrisă, cât şi datele de bibliografie necesare susţinerii acestui test. S-a arătat în continuare că intimatul a depus cerere de înscriere la examen la 10.07.2015, rezultatul său fiind însă sub limita punctajului minim de promovare, acesta fiind declarat ,,respins” cu punctajul de 19,875. Ceilalţi doi candidaţi au obţinut 50,125 puncte (X) şi respectiv 6,00 puncte (Y).
Apelanţii au susţinut că în aceste condiţii a fost evident că singurul care a promovat acest examen a fost X – fiind singurul cu minim 50 de puncte obţinute, împrejurare în raport de care intimatului reclamant i-a fost emis preavizul 12673/28.07.2015, iar ulterior fiind emisă decizia de concediere.
Apelanţii au criticat faptul că instanţa de fond s-a raliat opiniei fostului salariat potrivit cu care examenul ar fi fost lipsit de temei juridic; s-a criticat deopotrivă faptul că instanţa a adus în discuţie existenţa unui conflict anterior între salariatul reclamant şi unitatea administrativ-teritorială, care făcut obiectul dosarului 4955/118/2014 (anularea dispoziţiei de delegare a acestuia la spaţii verzi în luna mai 2014, cu obligarea predării autoturismului).
Apelanţii au solicitat deopotrivă înlăturarea argumentelor primei instanţe în raport de care nu ar exista nici un motiv pentru care un salariat care ocupă deja postul de şofer în urma unui concurs organizat în anul 1992 să susţină un nou concurs – angajatorul arătând că tocmai angajarea în anul 1992 impune verificarea îndeplinirii cerinţelor actuale, fiind posibilă deci apelarea la modalităţi de departajare pe baza unei bibliografii care i-a fost pusă la dispoziţie şi după care reclamantul ar fi putut învăţa.
S-a arătat că în condiţiile în care salariatul […] nu a cumulat punctajul minim de 50 de puncte, nu putea fi declarat ,,admis’’; prin urmare, nu are relevanţă că a mai existat un loc vacant, criteriile de departajare fiind clare.
În apel s-a arătat din nou faptul că acest examen a fost organizat cu participarea şi a unui angajat al poliţiei comunitare, prin procesul-verbal nr. 12466/24.07.2015 întocmit de comisia de examinare constatându-se rezultatele obţinute de către candidaţi.
Intimatul reclamant […] a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondată a căii de atac şi obligarea apelanţilor la cheltuieli de judecată.
S-a invocat în principal excepţia lipsei de interes în promovarea apelului, câtă vreme prin dispoziţia nr. 77/16.02.2016 a Primarului Oraşului […] s-a dispus anularea dispoziţiei contestate.
Pe fond au fost reluate toate aspectele referitoare la existenţa temeiurilor de nulitate absolută, precum şi a celor de netemeinicie a măsurii concedierii, prin raportare la prevederile art. 65 alin. 1 Codul muncii.
Apelanţii au depus răspuns la întâmpinare.
Considerentele instanţei de apel
La termenul din 25.04.2016, intimatul reclamant, prin apărător, a evocat şi incidenţa dispoziţiilor art. 467 (alin. 2) cod proc. civilă, care arată că partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal. S-a evocat în acest mod excepţia lipsei de obiect a prezentei căi de atac.
Analizând prioritar excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei de interes în formularea căii de atac în condiţiile în care autoritatea angajatoare a dispus anularea dispoziţiei contestate şi încadrarea salariatului reclamant, instanţa de apel a respins – conform încheierii din 25.04.2016 – aceste preliminare apărări.
S-a arătat de către instanţa de apel că incidenţa dispoziţiilor art. 467 alin. 2 cod proc. civilă nu poate fi interpretată în sensul că executarea, fie şi parţială, de către partea care a pierdut procesul, a hotărârii pronunţate în primă instanţă şi care este susceptibilă prin efectul legii de calea de atac a apelului, nu lasă ,,fără obiect’’ apelul declarat ulterior, inclusiv pentru partea executată; în general, sancţiunea procesuală pentru o atare situaţie nu este respingerea apelului ca rămas fără obiect, ci respingerea lui ca neavenit.
Această ipoteză nu este însă aplicabilă în acest tip de litigii, hotărârile judecătoreşti pronunţate în conflicte de muncă fiind executorii de drept (art. 274 Codul muncii). Norma astfel instituită, aplicabilă deopotrivă atunci când este favorizat ori defavorizat angajatorul, are menirea de a rezolva rapid orice situaţie incertă în raporturile de muncă, până la pronunţarea soluţiei definitive prilejuite de promovarea căii de atac.
Prin urmare, faptul că angajatorul pârât a înţeles să pună în executare hotărârea primei instanţe, dar în acelaşi timp să îşi exercite drepturile procesuale legitime de contestare cu apel a soluţiei executate nu angajează, în acest caz, incidenţa art. 467 alin. 2 cod proc. civilă.
Apelul nu este prin urmare, lipsit de obiect, după cum nici lipsit de interes, cum a pretins intimatul reclamant.
Asupra chestiunilor referitoare la incidenţa art. 76 lit. a Codul muncii, care ar atrage sancţiunea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. […]/25.08.2015 de încetare, prin concediere, a contractului individual de muncă, instanţa de apel va reţine că parte din criticile apelanţilor sunt întemeiate, dar nu într-o măsură care să atragă reformarea soluţiei pronunţate.
Parcurgând considerentele sentinţei atacate se observă că instanţa de fond a pendulat între sancţiunea nulităţii absolute şi cea a anulării actului contestat, abordând din perspectiva legii ambele situaţii, dar că în final motivarea s-a raportat la nerespectarea cerinţelor art 65 Codul muncii. Soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii a fost aceea de anulare a dispoziţiei, controlul jurisdicţional neoprindu-se aşadar la teza nulităţii absolute deduse din nerespectarea art. 76 lit. a Codul muncii.
Astfel fiind, deşi în prima parte a considerentelor sentinţei tribunalul stabileşte că operează nulitatea absolută pentru neindicarea explicită a motivelor care au determinat concedierea, în cea de-a doua parte evaluarea se concentrează pe fondul problemei, adică pe existenţa unui motiv real de reorganizare şi a unei legitime concedieri, ca urmare a desfiinţării postului.
Instanţa de apel constată, în aceste condiţii, că argumentele referitoare la nulitatea absolută nu se justifică, de vreme ce dispoziţia nr. […]/25.08.2015 emisă de Primarul Oraşului […] trimite explicit şi printr-o amplă motivare la raţiunile pentru care s-a decis încetarea contractului individual de muncă al lui […], atât pe chestiuni de fapt, cât şi pe temeiuri în drept.
Art. 2 din dispoziţia contestată cuprinde indubitabil toate aceste elemente, angajatorul arătând care este situaţia de fapt care a condus la concediere (desfiinţarea unui post de şofer din serviciul administrativ, concedierea fiind pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului; existenţa unei cauze reale şi serioase; nepromovarea examenului organizat în conformitate cu procedura de restructurare şi punctajul obţinut), iar art. 3 indică temeiurile în drept la care s-a raportat angajatorul în luarea măsurii.
Faptul că judecătorul nu este convins de justeţea măsurii, ori că probele administrate de către angajator nu susţin motivele inserate în acord cu prevederile art. 76 lit. a Codul muncii nu atrag nulitatea deciziei angajatorului, sancţiunea urmând a primi o interpretare restrictivă – anume, constatarea nulităţii doar în cazul în care decizia de concediere nu are nici o motivare a măsurii, chiar dacă inserează toate celelalte elemente ale art. 76.
Aceste critici ale apelului nu vor conduce însă, astfel cum s-a arătat în precedent, la admiterea căii de atac, întrucât următoarele considerente ale instanţei de fond dovedesc o corectă abordare a situaţiei de fapt, fiind în final just pronunţată soluţia de anulare a dispoziţiei şi de reintegrare a angajatului concediat pe postul deţinut anterior.
Cheia rezolvării acestui litigiu constă în abordarea demersului iniţiat de către angajator (în aplicarea măsurilor legate de reevaluarea organigramei) prin prisma metodei alese în acest sens, iar din această perspectivă, instanţa de apel constată că legea nu exclude ca unitatea angajatoare să impună o departajare a propriilor salariaţi, chiar prin organizarea unui examen, în vederea desemnării celor care vor rămâne în limita posturilor restructurate.
Acest criteriu de departajare – permis în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului – nu poate, însă, atrage aplicarea prin similitudine a art. 61 lit. d Codul muncii (care reglementează concedierea atunci când salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat), adică a ipotezei încetării contractului de muncă pentru motive imputabile angajatului, iar în speţă măsura contestată a operat în acest mod nelegitim.
Practic, prin examinarea celor trei salariaţi având postul de şofer şi concedierea a doi dintre ei pe argumentul că nu ar fi întrunit baremul minim de promovare, angajatorul a transpus într-un mod nepermis măsura concedierii determinate de reorganizare în sfera celei justificate de necorespunderea profesională; pe acest raţionament, deşi reorganizarea impunea rămânerea a doi şoferi din cele trei posturi anterioare, prin aplicarea incorectă a acestui mecanism altminteri legitim s-a ajuns la vacantarea a două posturi, iar nu a doar unuia singur.
Toate criticile formulate de către apelanţi se referă în fapt la slaba pregătire profesională a intimatului, pierzându-se din vedere că încetarea raporturilor de muncă nu a fost urmarea unei evaluări şi a imposibilităţii unităţii de a-i fi asigurat intimatului, conform art. 64 Codul muncii, un post corespunzător pregătirii profesionale, ci a unei măsuri de reorganizare dispusă în administraţie conform art. 65 Codul muncii, care a pretins reducerea de posturi.
Din această perspectivă criticile de netemeinicie formulate în calea de atac urmează a fi înlăturate, întrucât deşi exista premisa înlăturării celui mai slab concurent şi menţinerii în posturi a primilor doi clasaţi (indiferent de punctajul obţinut), angajatorul a inserat un element de departajare permis doar în cazul dat de art. 61 lit. d Codul muncii, care putea in extremis conduce la vacantarea tuturor posturilor de şofer, dar nu în considerarea reorganizării departamentului, ci a slabei lor pregătiri profesionale. Este motivul pentru care considerentele apelanţilor legate de faptul că intimatul ,,nu a învăţat’’ suficient pentru a atinge punctajul minim nu îşi puteau găsi relevanţa în asemenea circumstanţe, în condiţiile în care reorganizarea departamentului presupunea rămânerea a doi salariaţi, iar intimatul reclamant ocupase locul 2 în procedura preliminară de examinare.
Acestea fiind considerentele pentru care instanţa de apel va reţine că modalitatea de transpunere în practică a hotărârii de consiliu local vizând reorganizarea a condus în mod nejustificat la concedierea şi a intimatului reclamant, iar nu doar a ultimului clasat, Curtea va reţine că prezenta cale de atac este nefondată, urmând ca pe temeiul art. 480 alin. 1 cod proc. civilă să o respingă.
Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 1 cod proc. civilă, apelantul angajator (Oraşul […]) va fi obligat să suporte, în favoarea intimatului, cheltuielile de judecată din apel (onorariu avocat în cuantum de 1.000 lei).
