În cauză, s-a concluzionat în mod corect sub aspectul vinovăţiei şi gravităţii celor două abateri disciplinare săvârşite de reclamantă, iar faţă de împrejurarea că una dintre acestea se situează chiar la limita infracţionalităţii, nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia sancţiunea aplicată ar fi excesivă şi disproporţionată în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 250 din Codul muncii.
Este nefondată şi critica referitoare la nulitatea deciziei de concediere din perspectiva neacordării de către pârâta-angajatoare a perioadei de preaviz menţionate în contractul individual de muncă, fiind lipsite de echivoc sub acest aspect prevederile art. 75 alin. 1 din Codul muncii, care impun o atare obligaţie doar în ipoteza concedierilor dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. c) şi d), respectiv, art. 65 şi 66 din Codul muncii, reclamanta neaflându-se în niciuna dintre aceste situaţii.
-Codul muncii: art. 75 alin.1, art. 250
Prin Sentinţa civilă nr. 175/4 februarie 2014, Tribunalul Mureş a respins acţiunea formulată de reclamanta K. M., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Sovata, pentru anularea Deciziei nr. 143/07.05.2013.
În adoptarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut că pârâta a dispus în mod legal, prin decizia contestată, desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) din Codul muncii, probatoriul administrat în cauză confirmând că aceasta a săvârşit cu vinovăţie faptele imputate, constând în aceea că în data de 18.04.2013 a avut un comportament nepoliticos faţă de unul dintre turişti, iar în data de 12.04.2013 a şters din sistemul de programare-recepţie un număr de 4 proceduri de masaj efectuate, însuşindu-şi contravaloarea acestora, iar prin faptele săvârşite a încălcat obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă (art. M pct. 2 lit. a, b, f), Regulamentul de ordine interioară (capitolul VI), Fişa postului (capitolul „Scopul postului”, punctul 4, 5 şi 6 din capitolul „Activităţi principale”, capitolul „Sarcini şi îndatoriri specifice” şi capitolul „Responsabilităţi ale postului”) şi Contractul colectiv de muncă (art. 63 lit. a, k).
De asemenea, instanţa a reţinut că decizia de concediere cuprinde toate elementele cerute de art. 252 alin. 2 din Codul muncii, inclusiv motivarea în fapt şi motivarea în drept şi că pârâta nu avea obligaţia să îi acorde reclamantei un termen de preaviz, această obligaţie fiind prevăzută doar pentru cazurile enumerate limitativ de art. 75 din Codul muncii (concedierea dispusă în temeiul art. 61 lit. a) nefăcând parte din enumerare).
În cauză a fost formulată şi o opinie separată, din partea unuia dintre asistenţii judiciari, care a apreciat că acţiunea se impunea a fi admisă, întrucât niciuna dintre presupusele abateri disciplinare imputate reclamantei nu a fost pertinent şi concludent probată de către pârâtă.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, schimbarea integrală a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei contestate şi reîncadrării reclamantei în postul deţinut anterior concedierii, acela de recepţioner la punctul de lucru al societăţii-pârâte – Baza de tratament D. H. Sovata, corelativ cu obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Prin intermediul memoriului de apel s-a susţinut că hotărârea atacată este rezultatul interpretării eronate a raportului juridic dedus judecăţii, atât în ceea ce priveşte aspectele ce ţin de starea de fapt, cât şi a normelor juridice incidente în cauză, opinia separată sesizând în mod corect că faptele imputate nu au fost probate şi nu prezintă gradul de pericol care să justifice aplicarea sancţiunii de încetare a contractului de muncă.
Astfel, relativ la motivele de netemeinicie ale sentinţei atacate, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a ignorat declaraţia singurului martor ocular la incidentul cu turistul C. M., martor care a confirmat că reclamanta a avut un comportament civilizat şi nu i-a adresat acestuia invective sau jigniri, nefăcând afirmaţia „eşti român şi faci circ”, reclamanta fiind cea care a aplanat conflictul ivit între doi adulţi, legat de comportamentul minorilor aflaţi în grija acestora, conflict căruia i s-a atribuit în mod greşit o conotaţie etnică, în contextul în care aspectele invocate nu au mai fost confirmate prin depoziţia luată prin comisie rogatorie celui care a făcut sesizarea (C. M.).
În ceea ce priveşte însuşirea sumei de 210 lei, reprezentând contravaloarea a 4 masaje efectuate turistelor T.-A. M. şi T. A. N., reclamanta a susţinut că nici această abatere disciplinară nu este dovedită, declaraţiile martorelor B. E. şi M. R. fiind subiective, întrucât acestea sunt angajatele societăţii-pârâte, iar aceasta nu a dovedit prin documente contabile sau de altă natură că cele două persoane ar fi achitat în numerar serviciile de masaj în data de 12.04.2013 şi nici că suma amintită ar fi fost însuşită de către reclamantă, corelativ cu ştergerea din fişă a respectivelor operaţiuni, din probele administrate în cauză reieşind că pârâta nu stabilise o procedură riguroasă pentru evidenţa serviciilor de masaj, care puteau fi achitate de către turişti fie la data efectuării, fie la finalul sejurului, pe baza fişelor semnate de maseuri şi predate la sfârşitul fiecărei zile.
Sub acelaşi aspect, reclamanta a arătat că nu prezintă relevanţă în cauză raportul de expertiză întocmit de S.C. G. S. S.R.L., deoarece s-a dovedit că operaţiunile informatice pe calculator puteau fi efectuate şi vizualizate de mai multe persoane şi nu pe bază de parole exclusive, existând astfel dubii cu privire la cei care au avut posibilitatea de a accesa datele din fişele turiştilor, numărul „405” care a aparţinut reclamantei fiind atribuit de o altă persoană.
Relativ la motivele de nelegalitate ale sentinţei atacate, reclamanta a susţinut că în mod greşit a fost respinsă critica privind nulitatea deciziei de concediere pentru motivul neacordării perioadei de preaviz, câtă vreme o atare obligaţie este prevăzută în contractul individual de muncă, act juridic bilateral care trebuie respectat în totalitate.
De asemenea, s-a susţinut că decizia de concediere este nelegală şi din perspectiva unei vădite disproporţii între prezumtivele abateri disciplinare şi sancţiunea aplicată, în contextul în care, angajată fiind din anul 2001, reclamanta nu a fost niciodată sancţionată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că instanţa de fond a analizat în mod corect şi coroborat probele administrate, concluzionând că reclamanta a săvârşit cu vinovăţie abaterile disciplinare imputate, iar acordarea perioadei de preaviz nu era necesară în raport de temeiul legal care a determinat concedierea acesteia.
Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul reclamaţiei olografe a clientului C. M., înregistrată sub nr. 764/18.04.2013, reiese că la data menţionată acesta a mers împreună cu fiul său minor (în vârstă de 3 ani şi 8 luni) la piscina pentru copii din cadrul H. D. Sovata şi că, observând că în bazin au intrat încălcaţi cu şlapi doi adulţi şi un băiat de aproximativ 5 ani, care a aruncat cu şlapii în fiul său, a sunat la recepţie solicitând ajutorul personalului hotelului.
Se mai arată în cuprinsul sesizării că după aproximativ 10 minute s-a prezentat doamna de la recepţia bazei de tratament (identificată ulterior ca fiind reclamanta), care, după relatarea situaţiei de mai sus a vrut să plece, spunându-i că se poate intra cu şlapii în incintă, iar în urma insistenţelor acestuia de a le cere respectivelor persoane să scoată şlapii din bazin şi să se comporte corespunzător, reclamanta a verificat cele relatate şi, deşi a constatat că acestea sunt adevărate, după un scurt dialog în limba maghiară cu una dintre persoanele adulte din piscină, i s-a adresat autorului sesizării cu cuvintele „eşti român şi faci circ”, părăsind imediat incinta piscinelor şi refuzând să îi arate ecusonul sau să îi spună cum se numeşte.
De asemenea, audiat fiind în calitate de martor (prin comisie rogatorie, la Tribunalul Iaşi), autorul sesizării anterior descrise a confirmat incidentul şi modul de derulare a evenimentelor, precum şi faptul că el este cel care a scris reclamaţia, precizând, totodată, că după ce reclamanta a dialogat în limba maghiară cu persoanele al căror comportament necorespunzător l-a sesizat, i-a reproşat faptul că face teatru, că este permis accesul în piscină cu şlapi şi că, în concluzie, să-şi vadă de treabă.
Împrejurarea că martora audiată în cauză la propunerea reclamantei a afirmat că aceasta „a vorbit pe un ton frumos cu persoana care a făcut reclamaţia” şi că „nu a făcut nicio referire la faptul că acesta este român” nu este de natură a conduce la infirmarea stării de fapt anterior reţinute, pentru că, potrivit declaraţiei aceleiaşi martore, aceasta nu a asistat la întreaga discuţie dintre cei doi, arătând în acest sens că după ce reclamanta i-a spus autorului sesizării să meargă în bazinul din spate, ea a intrat la saună şi nu a mai văzut altceva.
Din perspectiva celor anterior expuse, Curtea a apreciat ca nefiind întemeiată critica reclamantei-apelante relativ la modul de interpretare de către prima instanţă a probelor care incriminează comportamentul său în data de 18.04.2013, cu atât mai mult cu cât la dosarul cauzei se regăseşte şi o altă sesizare circumscrisă atitudinii necorespunzătoare a acesteia în relaţia cu clienţii, sesizare care, chiar fiind datată 03.07.2012, confirmă faptul că incidentul din prezentul litigiu nu a fost unul izolat.
În ceea ce priveşte cea de-a doua abatere disciplinară imputată, S-a constatat că nici sub acest aspect nu sunt întemeiate argumentele reclamantei-apelante, instanţa de control judiciar reţinând, contrar opiniei acesteia, că probatoriul administrat a confirmat fără dubiu faptul că cele 4 proceduri de masaj efectuate în data de 12.04.2013 clientelor T.-A. M. şi T. A. N. au fost şterse din sistemul informatic de către reclamantă, care şi-a însuşit contravaloarea acestora, neeliberând persoanelor menţionate documente justificative privind efectuarea plăţii aferente respectivelor proceduri.
Astfel, din cuprinsul sesizării Directorului pentru administrare R. A., înregistrată sub nr. 821/26.04.2013, reiese că în data de 18.04.2013 acesta a fost informat de către B. E. – şefa Bazei de tratament, cu privire la faptul că repartizarea masajelor efectuate de angajatele B. E. şi M. R. nu corespunde cu fişa de lucru a acestora, în sensul că la verificarea fişelor de tratament a clientelor T.-A. M. şi T. A. N. s-a observat ştergerea a 4 proceduri de masaj pe care respectivele angajate le-au efectuat acestora în data de 12.04.2013 (două masaje plantare de câte 20 de minute şi două masaje de relaxare cu ulei aromatic de câte 40 de minute), intervenţia în sistemul informatic fiind realizată de către utilizatorul cu numărul de cod 405, aparţinând reclamantei.
Potrivit aceleiaşi sesizări, cele două cliente au beneficiat pe parcursul întregii săptămâni de aceste tipuri de masaj şi au achitat de fiecare dată în numerar, la Recepţia Bazei de tratament, însă în cazul celor din data de 12.04.2013 nu li s-a eliberat bon fiscal – de serviciu la Recepţie fiind chiar reclamanta, iar acest fapt a fost confirmat de către angajatele B. E. şi M. R. prin declaraţiile olografe datate 30.04.2013, precum şi cu prilejul audierii lor în calitate de martor în faţa primei instanţe.
De asemenea, cele două angajate au mai arătat că, potrivit procedurii uzitate în mod regulat, la sfârşitul programului de lucru al zilei de 12.04.2013 au predat la Recepţia Bazei de tratament, adică reclamantei, lista cuprinzând procedurile de masaj efectuate (pe care erau notate şi serviciile prestate clientelor T. – A.), iar aceasta trebuia să o predea mai departe şefei Bazei de tratament – B. E., însă aceasta din urmă a confirmat că nu a primit fişele de lucru ale angajatelor B. E. şi M. R. din data de 12.04.2013 şi că, verificând operaţiunile din calculator, a constatat ştergerea celor 4 proceduri de masaj, efectuată sub numărul de cod al reclamantei (verificarea fiind determinată de sesizarea unei alte recepţionere – K. E., căreia cele două cliente i-au spus că au fost la masaj în data de 12.04.2013 şi că au achitat contravaloarea acestora la Recepţia Bazei de tratament – filele 63, 155-156, dosar fond).
Tot din declaraţia şefei Bazei de tratament B. E. reiese că fiecare recepţioner are un cod cu care se identifică în calculator şi că acesta nu poate fi cunoscut de alţi angajaţi, iar prin Raportul de expertiză întocmit de S.C. G. S. S.R.L. în urma verificării sistemului de gestiune pentru data de 12.04.2013, s-a confirmat că utilizatorul cu numărul de cod 405 (K. M.) a şters 4 proceduri de masaj de pe fişele de repartizări referitoare la clientele T. – A., proceduri care fuseseră programate anterior de către utilizatorul cu numărul de cod 900 (D. E.) în data de 06.04.2013 şi că ştergerea s-a făcut de pe calculatorul aflat la Recepţia Bazei de tratament (fila 66, dosar fond) .
În cuprinsul aceluiaşi raport s-a mai arătat că aceste date sunt înregistrate automat în jurnalul de verificare a programului de gestiune şi nu pot fi şterse sau modificate, că identificarea modificărilor se face pe baza codului fiecărui angajat şi că accesul la programul de gestiune se face pe baza unui „nume utilizator” şi „parolă”, iar aceste date sunt secrete şi doar de angajaţi cunoscute.
De asemenea, s-a precizat că parola iniţială pentru fiecare utilizator este ”*”, însă aceasta poate fi modificată de către oricare dintre utilizatori după prima logare, fiind apoi secretizată în baza de date a programului şi accesibilă doar cu ajutorul unei aplicaţii speciale şi secretizate, cu parolă cunoscută doar de reprezentanţii de service ai S.C. G. S. S.R.L., iar în privinţa angajatei K. M. s-a arătat că parola ei este ”11”, ceea ce înseamnă că a fost modificată de către aceasta, fapt confirmat prin menţiunile din Anexa nr. 2 la raport – Modificare parolă, unde au fost înregistrate următoarele date: „405 – K. M. – kati – 11” (fila 67, dosar fond), aceasta recunoscând prin răspunsul dat la întrebarea nr. 19 din interogatoriul luat în faţa primei instanţe, că îi aparţine codul de utilizator „kati”, menţionat în programul de gestiune.
Prin urmare, Curtea a constatat că nu poate fi primită susţinerea reclamantei-apelante, potrivit căreia intervenţia în sistemul informatic din data de 12.04.2013, înregistrată sub numărul de cod „405” ar fi putut să fie făcută de către o altă persoană decât ea, care i-ar fi cunoscut parola, fiind evident faptul că indicativul „405” prezintă relevanţă doar din punct de vedere al evidenţei utilizatorilor în programul de gestiune, întrucât, astfel cum reiese din Anexa nr. 2 la Raportul de expertiză menţionat, indicativele numerice au fost acordate fiecărui utilizator în ordinea înregistrării acestora în programul de gestiune, însă cunoaşterea lor nu este suficientă pentru accesarea contului unui alt utilizator, în absenţa deţinerii informaţiilor referitoare la „nume utilizator” şi „parolă”.
Având în vedere considerentele anterior expuse, instanţa de control judiciar reţine că judecătorul fondului a concluzionat în mod corect sub aspectul vinovăţiei şi gravităţii celor două abateri disciplinare săvârşite de reclamantă, iar faţă de împrejurarea că una dintre acestea se situează chiar la limita infracţionalităţii, nu este întemeiată nici susţinerea acesteia, în sensul că sancţiunea aplicată este excesivă şi disproporţionată în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 250 din Codul muncii.
De asemenea, S-a constatat că este nefondată şi critica referitoare la nulitatea deciziei de concediere din perspectiva neacordării de către pârâta-angajatoare a perioadei de preaviz menţionate în contractul individual de muncă, fiind lipsite de echivoc sub acest aspect prevederile art. 75 alin. 1 din Codul muncii, care impun o atare obligaţie doar în ipoteza concedierilor dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. c) şi d), respectiv, art. 65 şi 66 din Codul muncii, reclamanta neaflându-se în niciuna dintre aceste situaţii.
Prin urmare, constatând că soluţia primei instanţe este legală, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul examinat.
