Conform art. 251 al. 1 C muncii republicat, nicio măsură nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, sub sancţiunea nulităţii absolute. Pârâta nu a depus la dosar nicio dovadă din care să rezulte că l-a convocat pe reclamant pentru efectuarea cercetării disciplinare în raport de fapta reţinută în sarcina sa în decizia de concediere şi nici în preambulul acesteia nu se face referire la convocarea salariatului la cercetare disciplinară.
Conform art. 251 al. 1 C muncii republicat, nicio măsură nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, sub sancţiunea nulităţii absolute. Pârâta nu a depus la dosar nicio dovadă din care să rezulte că l-a convocat pe reclamant pentru efectuarea cercetării disciplinare în raport de fapta reţinută în sarcina sa în decizia de concediere şi nici în preambulul acesteia nu se face referire la convocarea salariatului la cercetare disciplinară.
Faţă de prevederile art. 251 C muncii, cercetarea disciplinară prealabilă se constituie într-o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare, iar pentru a realiza acest rol, trebuie, în primul rând, ca salariatului să i se comunice învinuirea pentru care este cercetat. Comunicarea se face personal salariatului, sub semnătură de primire ori, în caz de refuz de primire, prin scrisoare recomandată. Numai în situaţia în care salariatul nu se prezintă la convocarea făcută, fără nici un motiv obiectiv, angajatorul are dreptul să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare. Cercetarea prealabilă, ascultarea salariatului şi verificarea susţinerilor sale înainte de a i se aplica sancţiunea disciplinară constituie o condiţie esenţială a cărei aducere la îndeplinire este obligatorie deoarece sancţiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă cerinţa legii a fost satisfăcută, prevederea legală respectivă având caracterul unei măsuri de protecţie în scopul de a preveni aplicarea unor sancţiuni disciplinare nejustificate.
Faţă de prevederile art. 251 C muncii, cercetarea disciplinară prealabilă se constituie într-o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare, iar pentru a realiza acest rol, trebuie, în primul rând, ca salariatului să i se comunice învinuirea pentru care este cercetat. Comunicarea se face personal salariatului, sub semnătură de primire ori, în caz de refuz de primire, prin scrisoare recomandată. Numai în situaţia în care salariatul nu se prezintă la convocarea făcută, fără nici un motiv obiectiv, angajatorul are dreptul să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare. Cercetarea prealabilă, ascultarea salariatului şi verificarea susţinerilor sale înainte de a i se aplica sancţiunea disciplinară constituie o condiţie esenţială a cărei aducere la îndeplinire este obligatorie deoarece sancţiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă cerinţa legii a fost satisfăcută, prevederea legală respectivă având caracterul unei măsuri de protecţie în scopul de a preveni aplicarea unor sancţiuni disciplinare nejustificate.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal sub nr. 2552/98/2011 la data de 31.05.2011 reclamantul GCF a chemat in judecata pe pârâta SERVICIUL JUDEŢEAN DE AMBULANŢĂ IALOMIŢA – SUBSTAŢIA URZICENI pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză instanţa să dispună anularea decizie de concediere nr. 241/11.05.2011, emisa de pârâtă, precum şi a dispoziţiei de sancţionare nr. 243/02.05.2011, obligarea pârâtei la decontarea cheltuielilor de transport în urma delegării la Slobozia în perioada 06.01.2011-31.01.2011 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30 de lei pentru achiziţionarea unei ţevi de eşapament.
În motivarea cererii reclamantul arată că decizia de concediere a fost emisă fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, fără a se indica în cuprinsul deciziei motivul pentru care nu a fost efectuată cercetarea. Apreciază că sancţiunea aplicată este disproporţionată în raport cu gravitatea faptei şi că, în cazul altor colegi cărora li s-au găsit aceleaşi neregulii, nu s-a luat măsura desfacerii contractului individual de muncă. Referitor la decizia de sancţionare arată că şoferul pe care l-a schimbat din tură a trecut în foaia de parcurs un număr greşit de kilometrii parcurşi, astfel că nu i se poate reţine lui vreo vină cu privire la folosirea ambulanţei. În perioada 06.01-17.02.2011 a fost delegat la staţia centrală Slobozia, fără a i se deconta cheltuielile de transport în prima lună, deşi a făcut din prima zi referat de decontarea pentru contravaloarea benzinei necesare tur-retur. La data de 01.06.2008 a luat în primire autosanitara cu nr. IL15AMB şi a constatat că este necesară înlocuirea unei ţevi de legătură la eşapamentul acestei maşini. A cumpărat această ţeavă, însă nici până în prezent nu i s-a restituit contravaloarea ei.
La termenul din data de 27.06.2011 reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care solicită anularea deciziei de concediere nr. 247/11.05.2011 în temeiul art. 264 al. 1 lit. f C muncii, anularea deciziei nr. 243/02.05.2011 în temeiul art. 364 al. 1 lit. d C muncii, obligarea pârâtei la alta sumei de 650 lei, cheltuieli de transport pentru perioada delegării la Slobozia, obligarea pârâtei la plata sumei de 30 lei, contravaloare ţeavă eşapament şi obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei, daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat art. 268 al. 2 pct. 5 C muncii, HG 1860/2006, art. 998 C civ.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.
Cererea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997.
Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii reclamantului întrucât primele 4 capete de cerere au mai făcut obiectul altor dosare aflate pe rolul Tribunalului Ialomiţa, respectiv dosarul nr. 2520/98/2011 în care reclamantul a renunţat la judecată. Cu privire la dispoziţia nr. 241/11.05.2011, arată că reclamantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă atât ca urmare a raportului de control nr. 4639/28.04.2011, cât şi ca urmare a actelor de insubordonare a acestuia pe parcursul desfăşurării activităţii. În ceea ce priveşte dispoziţia nr. 243/02.05.2011, reclamantul a fost sancţionat datorită nejustificării unui număr de 71 km de la bordul autosanitarei, având ca temei referatul nr. 1022/12.04.2011 al directorului tehnic. În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare, acesta nu au fost decontate întrucât potrivit art. 16 din HG 1860/2006 trebuia să aibă aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite pentru deplasarea cu autoturismul proprietate personală. Pârâtul este de acord cu restituirea sumei de 30 de lei pentru ţeava de eşapament, dar cu condiţia de a dovedi achitarea ei.
În drept a invocat art. 115-118 Cpc,HG 1860/2006.
În dovedire a depus înscrisuri.
Din actele si lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:
1. Reclamantul a avut calitatea de ambulanţier în cadrul Serviciului Judeţean de Ambulanţă. Prin dispoziţia nr. 247/11.05.2011 s-a dispus, începând cu data de 01.06.2011 concedierea reclamantului potrivit art. 264 al. 1 lit. f C muncii întrucât s-a constatat că la ambulanţa IL58AMB s-a găsit praf în interior, defibrilatorul se afla în cabina şoferului şi un scaun improvizat.
În dispoziţia de concediere se menţionează că pârâta a avut în vedere declaraţia reclamantului, însă această declaraţie este de fapt o „Notă de informare” (fila 56) întocmită de reclamant prin care îşi formulează apărări în raport cu faptele reţinute în sarcina sa în raportul de control nr. 4639/28.04.2011 al Ministrului Sănătăţii, fără a se specifica nicăieri că este vorba despre o declaraţia dată cu ocazia vreunei cercetări disciplinare. De fapt, şi în întâmpinare, pârâta recunoaşte că motivul care a determinat concedierea reclamantului a fost raportul de control al subsecretarului de stat, nr. 4639/28.04.2011, astfel că nu a mai efectuat nicio cercetare disciplinară cu privire la fapta reţinută în sarcina reclamantului.
Susţinerile pârâtei referitoare la faptul că reclamantul a mai avut un dosar având acelaşi obiect, respectiv nr. 2520/98/2011 nu au nicio relevanţă în cauza de faţă întrucât reclamantul a renunţat la judecată în acel dosar, în condiţiile în care avea introdusă pe rolul instanţei prezenta cauză. Acest aspect nu poate duce la concluzia că reclamantul a dat dovadă de lipsă de diligenţă în apărarea drepturilor sale atâta timp cât a insistat în judecarea prezentei cereri.
Având în vedere lipsa dovezii efectuării cercetării disciplinare, instanţa va admite excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 247/11.05.2011 în temeiul art. 251 alin. 1 (fostul art. 264 al. 1) C muncii republicat şi va dispune anularea deciziei de concediere nr. 247/11.05.2011 emisă de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Ialomiţa.
În baza art. 80 alin. 1 din Codul muncii va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data emiterii deciziei de concediere şi până la rămânere definitivă şi irevocabilă a prezentei hotărâri, dată de la care va înceta de drept contractul individual de muncă al reclamantului, potrivit art. 80 al. 3 C muncii.
Întrucât reclamantul nu a solicitat, instanţa nu poate dispune din oficiu repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv reintegrarea reclamantului pe funcţia avută anterior emiterii dispoziţiei de concediere, faţă de prevederile art. 80 al. 2 C muncii. Însă, în măsura în care reclamantul doreşte şi repunerea în situaţia anterioară, are posibilitatea să introducă o nouă acţiune având acest obiect.
2. Referitor la dispoziţia de sancţionare nr. 243/02.05.2011, instanţa constată că prin aceasta reclamantul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază pe o lună cu 5% întrucât „nu a respectat indexul km de la bordul autosanitarei când a completat foaia de parcurs.”
Conform art. 252 alin 2 din Codul muncii republicat:,, Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”
Analizând dispoziţia de sancţionare nr. 243/02.05.2011 instanţa constată că aceasta nu întruneşte cerinţele art. 252 alin. 2 lit. b, c din Codul muncii, nefiind menţionate în cuprinsul acestei decizii
-prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat,
– motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile
Se observă că angajatorul nu menţionează deloc prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat.
În cuprinsul deciziei de sancţionare nu se face referire la apărările salariatului cu privire la învinuirile care i se aduc. Chiar dacă reclamantul a dat o notă explicativă la data de 20.04.2011, în cursul cercetării disciplinare, acest aspect nu este de natură a complini lipsurile deciziei de sancţionare care trebuie să facă referire la motivele înlăturării acestor apărări.
Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, potrivit art. 272 din Codul muncii, acesta fiind obligat să depună toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, însă pârâta nu a reuşit să dovedească, prin înscrisurile depuse la dosar că a respectat prevederile legale aplicabile în materie.
Având în vedere că decizia contestată este nelegală sub aspect formal deoarece nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 252 al. 2 lit. b, c din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa, urmează să admită excepţia nulităţii şi să dispună anularea dispoziţiei nr. 243/02.05.2011. Ca o consecinţă a anulării acestei decizii, instanţa va obliga pârâta către reclamant la restituirea drepturilor salariale de care a fost lipsit ca urmare a anulării deciziei nr. 243/02.05.2011.
3. Solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 650 lei reprezentând cheltuieli de transport urmează să fie respinsă faţă de prevederile art. 16 din HG 1860/2006. Astfel, art. 16 din HG 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, prevede că „Deplasarea cu autoturismul proprietate personală se poate face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, atât pentru posesorul autoturismului, cât şi pentru persoanele din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care se deplasează împreună cu acesta.” Rezultă deci că pentru decontarea contravalorii combustibilului, reclamantul trebuia să obţină aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite pentru deplasarea cu autoturismul proprietate personală, însă el nu a făcut nicio dovadă că a obţinut o astfel de aprobare. Cum sarcina probei cu privire la acest aspect îi revenea reclamantului, cererea sa apare ca neîntemeiată.
4. Reclamantul solicită obligarea pârâtei să-i restituie suma de 30 de lei, contravaloarea unei ţevi de eşapament, însă nu depune la doar nici un înscris cu care să facă dovada că a achiziţionat cu banii săi acest bun. Chiar şi pârâta este de acord cu admiterea acestui capăt de cerere cu condiţia ca reclamantul să dovedească achitarea sumei de bani solicitate. Întrucât reclamantul nu a reuşit să-şi dovedească pretenţiile, acest capăt al cererii sale urmează să fie respins ca neîntemeiat.
5. Cu privire la cererea reclamantului privind obligarea intimatei la plata daunelor morale, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 253 din Codul muncii care prevăd că :,, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”
Instanţa reţine, din probele aflate la dosar atitudinea şicanatoare a pârâtului faţă de reclamant manifestată prin faptul că i-a întocmit decizii de sancţionare care ulterior au fost anulate sau chiar decizie de concediere care şi ea a fost constatată nulă. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1056/27.04.2011 a Tribunalului Ialomiţa (dosar nr. 5206/98/2010) s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 239/13.08.2010 prin care reclamantul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază pe o perioadă de o lună. În prezenta cauză, instanţa a dispus anularea dispoziţiei de sancţionare nr. 243/02.05.2011, dar şi a celei de concediere nr. 247/11.05.2011.
Prin sancţionarea nelegală a reclamantului cu sancţiuni disciplinare şi prin desfacerea contractului individual de muncă, angajatorul a produs acestuia un prejudiciu moral, întrucât i-a fost afectată demnitatea, onoarea în faţa colegilor de serviciu, precum şi dreptul la muncă.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, în baza art. 253 din Codul muncii, tribunalul va admite în parte capătul de cerere privitor la daunele morale şi va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei, apreciind că această sumă acoperă prejudiciul moral cauzat de angajator reclamantului prin fapta ilicită săvârşită.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a depus la dosar dovada că ar fi efectuat astfel de cheltuieli, astfel că instanţa va respinge ca neîntemeiată această solicitare a reclamantului.
În temeiul art.36 din Regulamentul de Ordine interioara al instanţelor judecătoreşti opinia asistenţilor judiciari este concordanta cu soluţia si considerentele expuse in motivarea prezentei hotărâri.
