Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dolj Secţia Conflicte de Munca si Asigurări sociale sub nr. 8253/63/2011 contestatorul F.D. a chemat în judecata SC R. FILIALA ILFOV SRL si a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa sa dispună anularea parţiala a deciziei de concediere nr 18/ 17.02.2011 în ceea ce priveşte modalitatea si temeiul juridic al încetării contractului de munca decizie emisa de intimată si sa oblige pe aceasta la plata drepturilor băneşti datorate pe perioada detaşării în Franţa.
În motivarea acţiunii contestatorul a arătat ca a fost angajatul societarii pârâte si ca prin decizia de concediere nr 18/ 17.02.2011 s-a dispus încetarea contractului de munca în baza art 65 din Codul muncii.
Contestatorul considera ca măsura concedierii este nelegala întrucât este vorba despre o concediere colectiva fapt care nu este precizat în decizia contestata si considera ca aceasta este lovita de nulitate si ca este indicata greşit instanţa la care se poate face contestaţie.
Cu privire la drepturile băneşti pe care le solicita arata ca acestea sunt drepturile salariale neacordate în tara până la data încetării raporturilor de munca cât si a drepturilor cuvenite pe perioada detaşării în Franţa de 1 an de zile în condiţiile art. 3 alin 1 lit c din Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/71/ CE din 16 decembrie 1996 respectiv plata unui salariu minim in Franţa si a orelor suplimentare prin raportare la dispoziţiile art . 47 alin 4 si 5 din Codul Muncii.
In drept si-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 47, 68 si urm art. 161-166 , art. 382 din Codul Muncii , art. 70 ,80 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional , Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/71/ CE din 16 decembrie 1996.
În dovedirea acţiunii a depus copii după următoarele înscrisuri : decizia nr. 18/ 17.02.2011, decizia de concediere nr. 26/ 14.02.2011, contractul individual de munca nr. 7/08.03.2009 , modificat prin actele adiţionale nr. 28/ 20.05.2009 , 124/02.12.2009 si nr. 3/04.01.2010.
Intimata la data de 04 aprilie 2011 a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea în principal ca inadmisibil si în subsidiar ca lipsit de interes a celui dintâi capăt de cerere si respectiv ca neîntemeiat a celui de-al doilea capăt de cerere si a solicitat cheltuieli de judecata.
In motivarea întâmpinării intimata arata ca între acesta si contestator a fost încheiat contractul individual de munca nr. 7/08.03.2009 , modificat prin actele adiţionale nr .28/ 20.05.2009 , 124/02.12.2009 si nr. 3/04.01.2010 contract încheiat pe perioada nedeterminata.
La nivelul societăţii la finele anului 2010 a avut loc un proces de reorganizare în agent de munca temporara conform art. 87-100 din Codul Muncii si HG nr. 938/2004 în aceasta situaţie contractele individuale de munca încheiate pe perioada nedeterminata urmând sa înceteze si sa se încheie alte contracte pe perioada determinata faptul acesta fiind adus la cunoştinţa angajaţilor inclusiv contestatorului prin adresa nr .305/21.12.2010 comunicata prin posta precum si personal.
Contestatorul nu a fost de acord cu încheierea unui contract de munca pe perioada determinata si în aceste condiţii societatea a emis decizia nr .18/ 17.02.2011 de acordare a preavizului si la data de 14.02.2011 a fost emisa decizia nr .26/2011 prin care s-a dispus încetarea contractului de munca în baza art. 65 din Codul muncii.
Intimata cu privire la prima excepţie invocata prin întâmpinare respectiv lipsa de interes a contestatorului în a formula primul capăt de cerere arata ca prin acţiunea introductiva contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. .18/ 17.01.2011( act prin care societatea angajatoare a acordat preavizul ) si nu a contestat decizia de concediere nr. . 26/ 14.02.2011 doar aceasta producând efecte asupra contractului individual de munca. , anularea deciziei nr. 18/ 17.01.2011 nu poate determina anularea deciziei de concediere nr. 26/ 14.02.2011 , în consecinţa a solicitat admiterea excepţiei .
Referitor la faptul arătat de contestator ca ar fi fost vorba despre o concediere colectiva intimata precizează ca nu a fost o concediere colectiva doar sase contracte individuale de munca au încetat în baza art. 65 C muncii , celelalte contracte individuale de munca au încetat prin acordul parţilor în baza art . 55 lit. b din Codul Munci , decizia de concediere nr .18/ 17.01.2011 statuează clar ca este vorba despre o concediere individuala a contestatorului , motivul de nelegalitate pretins de contestator este neîntemeiat.
Intimata cu privire la faptul invocat de contestator ca în decizia de concediere este indicata greşit instanţa la care se poate face contestaţie aceasta atrăgând nulitatea acesteia arata faptul ca aceasta este neîntemeiata deoarece în decizie sunt respectate dispoziţiile art .62 alin. 2 din C . muncii aceasta cuprinde precizări cu privire la instanţa la care se poate face contestaţie.
Intimata considera ca solicitarea contestatorului privind drepturile băneşti pe care nu le-a primit în tara până la data încetării raporturilor de munca cât si a drepturilor cuvenite pe perioada detaşării în Franţa de 1 an de zile respectiv plata unui salariu minim în Franţa si a orelor suplimentare este nefondata deoarece clauza contractuala art. 78 alin. 1 din contractul colectiv de munca la nivel naţional nr .2895 a încetat sa producă efecte acesta fiind încheiat pe perioada 2007-2010 iar decizia a fost emisa la data de 14.02.2011.
Prin adresa nr. 25240//21.10.2011 intimata a învederat faptul ca si-a schimbat denumirea si a anexat actele doveditoare respectiv Certificatul de înregistrare seria B nr . 2338474 eliberat managerială a societăţii .salariu lunar , drepturile băneşti pentru perioada în care intimata susţine ca s-a aflat în concediu fără plata si drepturi băneşti pentru perioada detaşării în Franţa.
Instanţa de judecata prin încheierea din data de 18 octombrie 2011 în baza art. 242 pct.1 Cod proc civ a suspendat cauza la cererea parţilor .
Intimata la data de 2 decembrie 2011 a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei , cerere care a fost aprobata si a fost acordat termen de judecata la data de 17.01.2012.
Subscrisa la data de 15 dec 2011 a formulat cerere de preschimbare a termenului acordat la data de 17.01.2012 pe considerentul ca la data de 07.12.2011 a solicitat repunerea cauzei pe rol pentru audierea martorilor acest lucru nefiind posibil la data de 17.01.2012 deoarece aceştia sunt plecaţi temporar la munca în Franţa si se întorc în tara pe perioada sărbătorilor de iarna.
Instanţa prin încheierea din data de 15.12.2011 a admis cererea de preschimbare termen si a acordat termen la data de 20.12.2011 ora 12,00.
La termenul de judecata din data de 20.12.2011 intimata a depus răspunsul la interogatoriu , note scrise , acte doveditoare privind cheltuielile de judecata , contestatorul a depus note scrise si concluzii scrise , instanţa a administrat proba cu interogatoriu luat contestatorului si a audiat martori propuşi de intimată .
Prin sentinţa nr. 1278/11.02.2013 instanţa a respins contestaţia şii a obligat contestatorul la cheltuieli de judecată către intimată, reţinând următoarele:
Prin Decizia 18/07.01.2011, (fila 24) ,[în mod eronat, reclamantul identifică data înscrisului în cererea introductivă ca fiind 17.01.2011], angajatorul emite salariatului o Adresă prin care acestuia i se aduce la cunoştinţă reorganizarea societăţii ca agent de muncă temporară şi iminenţa încetării raporturilor de muncă, urmată de încheierea unor noi contracte individuale de muncă cu societatea astfel reorganizată
Atitudinea angajatorului este una legală raportându-se la prevederile art.40 alin. 1 lit. a Codul muncii potrivit cărora „angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii”
Adresa este percepută de către salariat ca şi Decizie de concediere şi, în consecinţă, înţelege să o conteste prin contestaţia ce formează obiectul prezentei cauze.
De altfel,şi angajatorul are o reprezentare eronată asupra naturii juridice a acestui act juridic, calificându-l ca Decizie în tot cuprinsul întâmpinării, în condiţiile în care aceasta nu este decât o simplă Adresă „in atenţi Dlui FD…”
Cererea este inadmisibilă şi va fi respinsă.
Adresa respectivă are regimul juridic al unui act intern emis în procesul de administrare.
Ca act juridic poate fi asimilată unui act de dreptul muncii c are generează un conflict de muncă susceptibil de soluţionare , potrivit art 266 Codul muncii.
Prin acţiunea precizată, reclamantul nu mai aminteşte de acest capăt de cerere dar nici nu îşi manifestă atitudinea procesuală în sensul renunţării. In consecinţă instanţa supune examinării acest capăt de cerere şi pe împrejurarea că actul juridic prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă este o Decizie împotriva căreia salariatul nu s-a îndreptat, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin.1 lit.a din Cod.
Revenind la acţiunea precizată prin care reclamantul solicită drepturi salariale Tribunalul constată că cererea este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Izvorul de drept privind compensaţia de cel puţin un salariu lunar la încetarea raporturilor de muncă îl constituie art. 78 alin.1 din CCM pe anii 2007-2010, la nivel naţional însă acest contract îşi încetase efectele la data încetării raporturilor de muncă, in condiţiile art. 151 lit. a din Legea 62/2011.
„Drepturile salariale cuvenite pentru perioada în care intimata susţine că salariatul ar fi fost în concediu fără plată”, nu vor fi acordate din următoarele considerente:
Reclamantul are o reprezentare eronată asupra noţiunii de salariu. Potrivit art. 159 alin 1 „salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol consacră succesiunea prestaţiilor reciproce ale părţilor în contractul individual de muncă, în sensul că, mai întâi salariatul prestează munca pentru ca , mai apoi, să primească un salariu exprimat în bani.
Pentru perioadele în care reclamantul a fost în concediu fără plată nu se poate vorbi , aşadar , de salariu deoarece nu s-a prestat vreo activitate ci, eventual, de o indemnizaţie.
Dacă faptul neprestării muncii de către salariat şi , corelativ, neacordarea unor drepturi băneşti, fie ele cu titlu de salariu, îndemnizaţii sporuri sau stimulente, de către angajator este imputabil angajatorului,salariatul avea posibilitatea iniţierii unei acţiuni în justiţie pentru neexecutarea obligaţiei prevăzute de art 40 alin 2 lit. a şi b( „să informeze salariatul asupra condiţiilor de muncă asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă,… să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă”)
Această acţiune era posibilă, potrivit art 268 alin 1 litd) „pe toată durata existenţei contractului”
De altfel, reclamantul , însuşi, invocă faptul că s-ar fi aflat în „concediu fără plată” situaţie ce exclude „plata” vreunui salariu.
Dacă societatea pârâtă nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte că salariatul a solicitat asemenea concedii, nu este mai puţin adevărat că salariatul nu a făcut dovada că pentru o asemenea perioadă ar fi prestat munca „pentru şi sub autoritatea angajatorului” munca prestată fiind singura corelativă pentru salariul pe care salariatul îl primeşte (sau îl pretinde)
Raportat la cererea privind drepturile salariale corespunzătoare activităţii prestate în străinătate, Tribunalul constată că, în fapt, a operat o detaşare în condiţiile art.45-47 Codul muncii.
Cu înscrisurile depuse la dosar (extrase de cont pe contul reclamantului FD- la BRD-Agenţia Craioviţa Nouă)se face dovada achitării drepturilor salariale, stare de fapt confirmată şi de martorii audiaţi în cauză.
Neîntemeiată este şi cererea privind drepturile salariale pentru munca prestată în pretinsele ore suplimentare.
Aşa cum rezultă din foile colective de prezenţă (filele 67-1119, s-a consemnat pontarea a 8 ore de muncă zilnic, pentru care drepturile salariale au fost acordate.
Orele suplimentare despre care face vorbire reclamantul se raportează la conţinutul contractului de punere la dispoziţie încheiat potrivit art. 91 din Cod, în care motivul şi justificarea măsurii „surcroit de travail” a fost tradus ca şi „muncă suplimentară”, reglementată de art. 120-124 Codul muncii.
In consecinţă tribunalul constată că o activitate peste timpul de lucru contractat nu s-a prestat , astfel că cererea va fi respinsă,.
Potrivit art. 274 alin 1 Cod proc civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Prin notele scrise reclamanta, prin apărătot, îşi motivează cererea pe ideea că „onorariul avovatului este direct proporţional cu importanţa cauzei pentru client şi , desigur , valoarea patrimonială a dosarului…”
Pârâta a solicitat cheltuieli de judecată de 21.466,15 lei reprezentând onorariu de avocat.
În conformitate cu art. 274 alin 3 „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata , motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”
Pentru motivele ce vor fi în continuare dezvoltate, tribunalul constată că onorariul avocatului este nepotrivit de mare,
Asistenţa juridică în prezenta cauză este asigurată , potrivit împuternicirii de la fila 4 de mai mulţi avocaţi (iniţial în număr de 4, după care cu altă grafie, mai sunt adăugaţi încă 2: C Ghicolescu şi M.Dinu)
Oricare ar fi importanţa cauzei pentru client, tribunalul constată că valoarea patrimonială a dosarului nu justifică un asemenea onorariu. Desigur, este la latitudinea reclamantului ca în considerarea „notorietăţii, vechimii în muncă, experienţei, reputaţiei şi specializării avocaţilor din cadrul cabinetului… şi a implicării personale a avocatului titular…”, să contracteze pe orice sumă fie ea oricât de mare, însă problematica pe care o presupune un litigiu de muncă grevat pe drepturi salariale nu justifică obligarea părţii care cade în pretenţii la cheltuielile reprezentând un onorariu de avocat extrem de oneros şi excesiv. Obiectul pricinii constituindu-l drepturi salariale, in examinarea valorii patrimoniale , tribunalul se va raporta şi la salariul mediu pe economie comparat cu onorariul contractat şi va constata că sarcina pe care trebuie să o suporte partea care acde în pretenţii depăşeşte chiar întinderea drepturilor pretinse pentru care s-a pornit procesul civil.
Desigur, întinderea prestaţiilor stabilite prin contract ţine de disponibilitatea părţilor însă „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri (art.1169 –noul cod civil)
Tribunalul prezumă faptul că atât societatea reclamantă cât şi cabinetul avocaţial au avut reprezentarea exactă atât asupra „aparentei dreptului” cît şi asupra întinderii drepturilor pretinse prin acţiune şi cu toate acestea au convenit asupra unor cheltuieli exagerate.
In consecinţă , tribunalul constată că cheltuielile de judecată în limita a 2000 lei corespund atât valorii pricinii cât şi activităţii desfăşurate de avocat
