Obligarea angajatorului la plata daunelor morale este reglementată prin art. 253 alin. 1 din Codul Muncii potrivit cărora: „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Obligarea angajatorului la plata daunelor morale este reglementată prin art. 253 alin. 1 din Codul Muncii potrivit cărora: „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa angajatorului, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa angajatorului, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Dacă în sarcina angajatorului se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, prin luarea unei măsuri unilaterale abuzive, desfiinţată ulterior de instanţa de judecată, acordarea daunelor morale nu poate interveni automat, ci trebuie să îşi găsească un suport probator, potrivit art. 249 C.pr.civ.
Dacă în sarcina angajatorului se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, prin luarea unei măsuri unilaterale abuzive, desfiinţată ulterior de instanţa de judecată, acordarea daunelor morale nu poate interveni automat, ci trebuie să îşi găsească un suport probator, potrivit art. 249 C.pr.civ.
Scrisoarea medicală depusă la dosarul de fond prin care se recomandă regim alimentar, program de kinetoterapie şi cură balneară şi enumeră afecţiuni des întâlnite la persoane cu vârsta apropiată de vârsta reclamantului, nu face dovada că afecţiunile medicale menţionate au fost generate de măsura concedierii dispusă de angajator.
Art. 65 alin.1 din Codul Muncii
Art. 253 alin. 1 din Codul Muncii
Art. 249 Cod procedură civilă
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 9779/118/2013, reclamantul […], în contradictoriu cu pârâta SC […] SA, a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 978/28.10.2013 a Curţii de Apel Constanţa s-a stabilit, în mod irevocabil, caracterul nelegal şi direct vătămător al deciziei de concediere a reclamantului, emisă de pârâtă la data de 22.11.2010. Se învederează că în urma actelor întreprinse de pârâtă, reclamantul a fost lipsit de locul de muncă (deţinut anterior concedierii pentru o perioadă de cea. 33 de ani); de satisfacţia îndeplinirii cu bună credinţă şi conştiinciozitate a îndatoririlor de serviciu; de satisfacţia realizării unui venit stabil.
Consecutiv acestor lipsuri, se apreciază că reclamantul a fost expus în mod real unor riscuri ce au generat puternice temeri, datorate în principal pierderii securităţii economico-financiare, coroborate cu sentimente de culpabilizare şi inutilitate, accentuate în timp, faţă de împrejurarea excluderii sale prin concediere dintr-un mediu lucrativ în care a activat 33 de ani.
Reclamantul a mai susţinut că acţiunea civilă promovată urmăreşte şi se fundamentează pe caracterul cert şi nereparat al prejudiciului de natură nepatrimonială, având la bază gravele suferinţe de ordin moral, respectiv trauma psihică suportată pentru o perioadă îndelungată de timp, copleşit de sentimentul inutilităţii şi nedreptăţii ca urmarea încetării intempestive şi nejustificate a raporturilor de muncă, din dispoziţia pârâtei, acte ce au generat consecinţele dăunătoare supuse reparaţiei.
S-a mai arătat că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie instituite prin dispoziţiile art. 1357 şi urm. din N.C.Civil, fapt ce impune repararea integrală a pagubei suferite, prin înlăturarea, în principiu, a tuturor consecinţelor dăunătoare, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Se invocă şi dispoziţiile art. 6 alin 2) teza finala din Codul muncii, care consacra, cu titlu de principiu, “dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale”, ce se coroborează cu dispoziţiile art. 253 C. muncii, care instituie răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral pe care acesta i l-a produs angajatului.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În motivare se arată că practica judecătoreasca în materie a statuat in sensul ca anularea deciziilor de sancţionare ca fiind nelegale, alături de reintegrarea in munca a salariatului si plata salariilor corelative reprezintă o reparaţie suficienta si echitabila.
A învederat că la data concedierii reclamantul a primit un număr de opt salarii compensatorii, salarii ce au fost încasate efectiv de către acesta, fără nicio obiecţiune. De asemenea, s-a aratat că instanţa a anulat decizia de concediere şi a obligat angajatorul la plata drepturilor de natura salarială, reclamantul fiind pus in situaţia anterioară.
Prin întâmpinare s-a precizat că răspunderea patrimonială, ca şi răspunderea delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 1349 cod civil, presupune existenţa aceloraşi elemente esenţiale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate intre fapta ilicită şi prejudiciu, culpa contractuală. Reclamantul invocă prejudiciul moral suferit ca urmare a concedierii nelegale, reprezentat de atingerea adusă demnităţii, imaginii şi prestigiului profesional, ori prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Constan?a s-a dispus anularea deciziei de concediere şi plata tuturor drepturilor băneşti la zi de la concediere şi până la reintegrarea efectivă, în acest mod fiind acoperit integral prejudiciul moral pretins a fi suferit de către reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1534 din 6 iunie 2014, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamantul […], în contradictoriu cu pârâta S.C. […] S.A., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
SC […] SA a emis Decizia de desfacere a contractului de muncă al reclamantului, nr.196/22.11.2010, în conformitate cu art.65 alin 1, art.66, 67 şi 73 din codul muncii, începând cu data de 20.12.2010.
În motivarea deciziei se arată că măsura a fost luată în conformitate cu Decizia CA nr.10/19.11.2010, care a aprobat noua organigramă şi concedierea colectivă a salariaţilor şi are ca bază restrângerea activităţii prin vânzarea activului […] Galaţi, iar datorită strategiei de privatizare prin vânzare de active s-a modificat organigrama prin desfiinţarea de posturi. Angajatorul a făcut menţiunea că postul reclamantului a fost desfiinţat prin art.2 din aceeaşi decizie.
Reclamantul a contestat această decizie, iar Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr.1766/05.04.2013 pronunţată în dosarul nr. 19476/118/2010, a respins această contestaţie şi a obligat pârâta la plata drepturilor de natură salarială, respectiv: 913 lei reprezentând diferenţa neachitată, ca urmare a neindexării salariului în anul 2010 (în cuantum net); 2.911 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate şi neachitate în anii 2008, 2009 şi 2010 (în cuantum net); cota parte din profitul societăţii, aferentă anului 2010, calculată conform dispoziţiilor art.42 alin 2 lit.a) din CCM la nivel naţional, corespunzător perioadei lucrate, precum şi la plata dobânzii legale, aferentă drepturilor salariale.
Curtea de Apel Constanţa a pronunţat Decizia nr. 978/28.10.2013, prin care a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a admis contestaţia şi a anulat decizia de concediere nr. 196/22.11.2010, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii şi a obligat pârâta la plata despăgubirilor stabilite conform art. 78 alin. 1 din Codul muncii, calculate până la data reintegrării. De asemenea, instanţa de recurs a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Reclamantul a susţinut prin acţiune că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie instituite prin dispoziţiile art. 1357 şi urm. din noul C.Civil.
Potrivit dispoziţiilor art.253 alin 1 din C.muncii: „angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul.”
Pretenţiile morale pretinse prin prezenta acţiune sunt în legătură cu serviciul, având ca bază raportul de muncă care a existat între părţi, atâta timp cât reclamantul susţine „caracterul nelegal şi direct vătămător al deciziei de concediere emisă de pârâtă la data de 22.11.2010” şi invocă dispoziţiile art. 6 alin 2) teza finală din Codul muncii, care consacră, cu titlu de principiu, “dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale” şi dispoziţiile art. 253 C. muncii.
În consecinţă, raportat la aceste dispoziţii legale au fost analizate probele în vederea stabilirii situaţiei de fapt concrete.
Reclamantul a depus înscrisuri pentru a face dovada prejudiciului de ordin moral pretins de la pârâtă.
La dosar a fost depus un referat de evaluare psihologică a reclamantului, examinarea fiind făcută la data de 25.10.2013. Din analiza acestui înscris instanţa a constatat că nu se poate aprecia obiectivitatea concluziilor consemnate, examinarea fiind efectuată la solicitarea reclamantului la un cabinet particular de psihologie. Prin acest înscris reclamantul nu reuşeşte să facă dovada legăturii existente între cauză şi efect, respectiv a legăturii între măsura de concediere dispusă de pârâtă şi stările emoţionale, afective descrise în această evaluare. Trauma psihică descrisă în evaluare este motivată exclusiv pe baza discursului clientului, care a avut ca subiect exclusiv concedierea.
Singurul act medical depus în susţinerea daunelor morale solicitate este o scrisoare medicală emisă în vederea efectuării unui tratament medical la un sanatoriu balnear, dar afecţiunile enumerate sunt des întâlnite la persoane care au vârste apropiate de vârsta reclamantului. Acest înscris nu face dovada faptului că afecţiunile medicale menţionate au fost generate de măsurile dispuse de fostul angajator.
Din declaraţia martorului audiat de instanţă, care este prieten cu reclamantul şi coleg cu fiul acestuia, rezultă că reclamantul a fost afectat de concediere, că nu mai beneficia de asigurare medicală, că nu îşi găsea un loc de muncă, că nu putea plăti cheltuielile de întreţinere ale imobilului în care locuia şi că avea credite la mai multe bănci pe care nu le putea achita. Susţinerile martorului nu au fost dovedite şi prin alte probe. Această declaraţie, care nu poate fi coroborată cu alte probe, a fost apreciată de instanţă ca fiind subiectivă şi a fost înlăturată.
La dosar a fost depusă o notificare de plată emisă la 23.03.2014 de către BCR, către reclamant, prin care i se aduce la cunoştinţă că are un debit de 512,43 euro, dar şi faptul că dacă a achitat suma de plată să nu mai ia în considerare această adresă. Din analiza coroborată a înscrisurilor depuse la dosar s-a constatat că la data emiterii notificării, pârâta achitase reclamantului salariile compensatorii (statul de plată din decembrie 2010), iar instanţa dispusese reintegrarea sa şi plata drepturilor de natură salarială.
De asemenea, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de aceste salarii compensatorii, dar nu a fost obligat de instanţă să le restituie, deşi măsura concedierii a fost anulată, astfel cum rezultă din dispoziţiile Deciziei nr. 978/28.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
În consecinţă, reclamantul avea posibilitatea materială de a achita singurul debit pe care l-a dovedit, dar în aceste condiţii a refuzat să achitate suma de plată pentru a-şi preconstitui probe.
Potrivit art. 249 Cod.pr.civ. acela care face o susţinere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Este stabilit astfel un principiu guvernant al sistemului probator din procedura civilă română, conform căruia acela care declanşează procesul are obligaţia dovedirii solicitărilor sale.
În contradicţie cu această regulă, reclamantul a administrat probe, dar nici un mijloc de probă nu a folosit în dovedirea afirmaţilor sale.
Instanţa a apreciat că nu se cuvin reclamantului daune morale ca urmare a concedierii sale nelegale, având în vedere, pe de o parte, faptul că el nu a dovedit producerea acestora, iar, pe de altă parte, faptul că repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea angajatorului la plata despăgubirilor, conform art. 80 C. muncii, constituie o reparaţie suficientă şi echitabilă. Este adevărat că prin concediere se generează, în mod inerent, o stare de tensiune, de disconfort material şi psihic, însă aceasta poate fi reparată prin restabilirea legalităţii.
Răspunderea angajatorului pentru prejudicii morale poate fi antrenată în cazul în care prestigiul, demnitatea, onoarea sau imaginea publica a angajatului au fost afectate profund in urma unei conduite ilicite sau abuzive.
În cauză, din analiza probelor administrate, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că angajatorul a exprimat în mod public anumite consideraţii negative legate de capacitatea profesională a salariatului, pentru a putea fi afectate prestigiul şi demnitatea reclamantului în cadrul colectivului de lucru şi nici faptul că angajatorul a acţionat cu vinovăţie, în sensul că a fost conştient de atitudinea sa şi că a urmărit consecinţele negative rezultate, în condiţiile în care S.C. […] S.A. a emis Decizia de desfacere a contractului de muncă nr.196/22.11.2010, în conformitate cu art.65 alin 1, art.66, 67 şi 73 din codul muncii, deci pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Instanţa nu a mai analizat celelalte apărări ale pârâtei, referitoare la legalitatea măsurii de concediere şi a modalităţii de derulare în continuare a raportului de muncă dintre părţi, întrucât nu au legătură cu obiectul acţiunii reclamantului.
Raportat la considerentele expuse, instanţa a respins acţiunea reclamantului, întrucât nu este fondată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1534 din 06.06.2014, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în termen legal reclamantul […] a declarat apel, care a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate:
În motivare, reclamantul susţine că instanţa de fond, deşi a fost pusă în faţa unor probe concludente, le-a tratat în mod separat dându-le o interpretare eronată bazată în special pe convingeri personale care nu au legătură cu criteriile legale de apreciere.
De asemenea, instanţa de fond a minimalizat importanţa şi autenticitatea unui raport de evaluare psihologică întocmit de către un psiholog cu o reputaţie imaculată din municipiul Constanţa prin folosirea sintagmei cabinet “particular” de psihologie. Apreciază că nu poate fi comparată competenţa psihologilor atestaţi în funcţie de regimul juridic sau forma de organizare a profesiei. Mai degrabă sectorul privat, caracterizat prin competitivitate ar înregistra un nivel al profesionalismului mai ridicat decât sectorul de stat desuet şi inoperant.
Este mai mult decât evident că concluziile unui psiholog se vor baza exclusiv pe declaraţiile pacientului filtrate prin bagajul de cunoştinţe pe care acest profesionist le are. Faptul că concluziile unui raport de evaluare psihologică se bazează pe declaraţiile pacientului nu poate duce la concluzia că psihologul poate fi indus în eroare de către pacient cu efecte asupra rezultatului evaluării. Atâta timp cât psihologul nu a găsit alte motive pentru stările emoţionale şi suferinţele psihice avute de către reclamant în perioada de referinţă, evident că a concluzionat ca principală cauză – concedierea abuzivă; concediere ale cărei efecte le recunoaşte şi instanţa de fond în primul paragraf al paginii 5 din sentinţa apelată – “este adevărat că prin concediere se generează, în mod inerent, o stare de tensiune, de disconfort material şi psihic […] “. Însă instanţa, în mod total netemeinic şi nelegal a apreciat că acest disconfort material şi psihic se repară prin restabilirea legalităţii.
De asemenea, instanţa de fond confundă daunele materiale cu cele morale, apreciind că atâta timp cât pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor prevăzute la art.80 din Codul muncii, reclamantul nu mai are dreptul la daune morale, întrucât părţile au fost repuse în situaţia anterioară, reparaţia fiind suficientă şi echitabilă.
Cu privire la reţinerile instanţei de fond în sensul că în mod voit şi pentru a-şi preconstitui probe a întârziat la plata unor rate bancare, reclamantul învederează că a rămas fără venituri pe o perioadă extrem de lungă, până la finalizarea procesului trecând mai mult de 3 ani de zile. Pentru a combate aceste susţineri arată că va face dovada situaţiei în care s-a aflat după data concedierii printr-un document eliberat de Biroul de credit şi Central de Riscuri Bancare.
Analizând sentinţa apelată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 euro echivalent în lei la data plăţii pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin concedierea nelegală.
Prin decizia nr.196/22.11.2010 emisă de pârâtă s-a dispus concedierea reclamantului începând cu 20.12.2010, în temeiul art. 65 alin.1 din Codul Muncii.
Prin decizia civilă nr.978/CM/28.01.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a admis recursul reclamantului şi s-a modificat în parte sentinţa recurată în sensul anulării deciziei de concediere, reintegrarea reclamantului şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor stabilite conform art. 78 alin.1 din Codul Muncii.
Simplul fapt al anulării deciziei de concediere ca fiind nelegală nu este suficient pentru a conduce la concluzia producerii unor prejudicii morale.
Este necesar ca cel care pretinde daune morale să aducă un minim de probe din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, respectiv starea de sănătate, situaţia familială, profesională socială i-au fost afectate.
În mod corect prima instanţă a apreciat că prin probele administrate nu s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit de reclamant şi legătura de cauzalitate dintre măsura dispusă de unitate şi impactul negativ atât în plan personal, cât şi în plan profesional şi familial al acestuia.
Referatul de evaluare psihologică a reclamantului a fost întocmit la data de 25.10.2013, deci după un interval de 3 ani de la data luării măsurii concedierii (22.11.2010).
Având în vedere intervalul mare de timp scurs de la data concedierii, nu se poate aprecia că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi stările emoţionale descrise în această evaluare.
Din avizul psihologic având numărul de înregistrare 28/04.06.2015, depus în apel emis de acelaşi medic psiholog, rezultă că reclamantul a devenit pacientul cabinetului abia din luna noiembrie 2013.
Scrisoarea medicală depusă la dosarul de fond prin care se recomandă regim alimentar, program de kinetoterapie şi cură balneară şi enumeră afecţiuni des întâlnite la persoane cu vârsta apropiată de vârsta reclamantului, nu face dovada că afecţiunile medicale menţionate au fost generate de măsura concedierii dispusă de angajator.
Din analiza coroborată a înscrisurilor depuse la dosar se constată că la data emiterii notificării de plată de către BCR prin care i se aducea la cunoştinţă reclamantului că are un debit de 512,43 euro, instanţa dispusese deja reintegrarea sa şi plata drepturilor de natură salarială prin decizia civilă nr. 978/CM/28.10.2013.
Prin urmare, reclamantul avea posibilităţi materiale pentru a plăti aceste debite.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului […], prieten cu reclamantul, în mod corect prima instanţă a înlăturat această depoziţie ca fiind subiectivă, evenimentele descrise de martor fiind cunoscute doar din relatările reclamantului.
Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art. 480 al. 1 C.pr.civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
