1.Tardivitatea emiterii deciziei de sancţionare de către angajator. Excepţie peremtorie şi absolută
În cazul în care angajatorul emite decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare, inclusiv cea a desfacerii contractului de muncă, peste termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, instanţa poate invoca din oficiu excepţia tardivităţii emiterii deciziei.
(Decizia nr. 17/12.01.2007)
Contestatorul S.V. a chemat în judecată pe intimata S.C. „”S.R.L. solicitând anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, invocând faptul că neprezentarea la serviciu în zilele de 22.04. şi 25.04. nu reprezentau o abatere disciplinară gravă care să conducă automat la concedierea sa.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa nr. 2367/01.11.2006 a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei de concediere, invocând din oficiu excepţia tardivităţii emiterii acestei decizii în raport de dispoziţiile art. 268 alin. 1 C. muncii.
Recurând hotărârea astfel pronunţată, angajatorul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a invocat din oficiu această excepţie întrucât sancţiunea fiind nulitatea relativă, excepţia poate fi invocată doar de partea căreia i s-a pricinuit o vătămare.
Recursul este nefondat.
Astfel, decizia de concediere nr. 169/23.06.2006 a fost comunicată contestatorului S.V. la data de 10.07.2006 , aşa cum rezultă din confirmarea de primire aflată la fila 62 dosar fond.
La termenul din 09.08.2006 acesta a precizat în faţa instanţei că înţelege să conteste şi decizia de desfacere a contractului de muncă emisă pe parcursul desfăşurării procesului, cererea scrisă în acest sens fiind depusă ulterior, la 07.09.2006.
În atare condiţii, nu se poate reţine tardivitatea formulării contestaţiei împotriva deciziei de concediere, aceasta încadrându-se în termenul de 30 zile prevăzut de art. 283 al. 1 lit. a Cod muncii.
Cât priveşte tardivitatea emiterii deciziei de concediere aceasta a fost corect invocată din oficiu de către prima instanţă.
Conform art. 268 al. 1 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare (inclusiv cea prevăzută de art. 264 al. 1 lit. f Codul muncii – desfacerea disciplinară a contractului de muncă) printr-o decizie în formă scrisă, în termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Este adevărat că în alin. 2 al art. 268 Codul muncii, se prevăd menţiunile obligatorii din decizia de sancţionare disciplinară sub sancţiunea nulităţii absolute.
Termenul prevăzut de art. 268 al. 1 Codul muncii este însă un termen de prescripţie, astfel încât greşit invocă recurenta nulitatea relativă a acestei dispoziţii legale şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă.
Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice, calculate în conformitate cu art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare.
Dacă intervine totuşi sancţionarea, aceasta va fi nelegală.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a stabilit în mod constant că excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare cu depăşirea termenului prev. de art. 268 al. 1 Codul muncii este peremptorie şi absolută, astfel încât în mod corect a fost invocată din oficiu de instanţa de fond.
