Termenul de contestare a deciziei de concediere.
Decizia de concediere contestată reprezintă o decizie unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă şi, potrivit art. 283 alin. 1 litera „a” din Codul muncii cererea prin care se solicită anularea acestei decizii se formulează în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată salariatului.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 5022/F/8 octombrie 2010
Prin acţiunea înregistrată reclamanta IV a chemat în judecată pe pârâta SC „I” SA Bistriţa solicitând instanţei următoarele:
1) – obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce reprezintă diferenţa dintre cuantumul a 5 salarii medii nete pe societate şi suma acordată efectiv cu titlu de plată corespunzătoare urmare a concedierii colective;
2) – obligarea pârâtei la plata sumei de 1126 lei ce a fost plătită de pârâtă angajaţilor concediaţi ulterior, în baza Programului de concediere colectivă nr.1571/10 iunie 2009 şi neacordate ei şi celorlalţi angajaţi concediaţi în baza Programului de concediere colectivă nr.638/10 martie 2009;
3) – obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă participarea reclamantei la beneficiul pentru anul 2008, atribuită salariaţilor din profitul net realizat în anul 2008;
4). anularea Deciziei de concediere nr. 65/30 martie 2009 şi reintegrarea ei pe postul şi drepturile dobândite prin contractul individual de muncă nr. 5528/10 noiembrie 1991.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, astfel că, în final, pe lângă cele solicitate iniţial, anterior arătate, reclamanta a mai solicitat:
– în privinţa diferenţei de plăţi compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a solicitat: stabilirea acesteia ca diferenţă dintre 5 salarii tarifare sau, în altă variantă, ca diferenţă dintre 5 salarii medii nete pe societate corect calculate în funcţie de întreg anul 2009 şi nu în funcţie de cel stabilit de pârâtă ( de 1126 lei) şi suma efectiv acordată (5630 lei = 1126×5).
– obligarea pârâtei la plata drepturilor legale prevăzute de OUG nr. 98/1998, pentru situaţia concedierilor colective;
– obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în cazul concedierii.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:
Excepţia necompetenţei secţiei civile – completul specializat în judecarea conflictelor de muncă pentru soluţionarea cererii având obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce reprezintă participarea ei la profit pentru anul 2008 a fost respinsă de tribunal în şedinţa publică din 22.09.2010, având în vedere că reclamanta nu a contestat Hotărârea Adunării generale a acţionarilor, ci a solicitat plata unor drepturi băneşti cuvenite în calitate de fost angajat al pârâtei, cerere care se încadrează în categoria cererilor prevăzute de art. 281 şi 283 Codul muncii, competenţa revenind completului specializat şi nu secţiei comerciale a tribunalului.
În baza art. 137 C.proc.civ. instanţa va analiza mai întâi excepţiile invocate de pârâtă care fac de prisos cercetarea fondului pricinii.
Excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva Deciziei de concediere nr. 65/30.03.2009, este întemeiată, având în vedere următoarele considerente.
Prin decizia a cărei anulare o solicită contestatoarea s-a dispus concedierea acesteia în temeiul art. 65 şi 66 din Codul muncii, în preambulul deciziei făcându-se referire la programul de concediere colectivă nr. 638/10.03.2009.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept ale deciziei de concediere coroborate cu dispoziţiile art. 55 litera „c” şi art. 58 din Codul muncii tribunalul reţine că prin respectiva decizie s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi respectiv din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fiind efectuată în cadrul unei concedieri colective, aspect de altfel necontestat de nici una din părţi.
Prin urmare decizia de concediere contestată reprezintă o decizie unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă şi, potrivit art. 283 alin. 1 litera „a” din Codul muncii cererea prin care se solicită anularea acestei decizii se formulează în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată salariatului.
În speţă,decizia de concediere nr. 65/30.03.2009 a fost comunicată reclamantei la data de 30.03.2009, dată la care i-a fost comunicat şi preavizul, în şedinţa publică din 14.04.2010, reclamanta recunoscând că a semnat personal de primire şi că aceste acte i-au fost comunicate la data de 30.03.2010.
Aşa fiind, de la această dată curge termenul de 30 de zile calendaristice pentru contestarea deciziei, indiferent de motivele pe care reclamanta le invocă în susţinerea nelegalităţii sau netemeiniciei deciziei.
Cererea prin care se solicită anularea deciziei a fost formulată doar la data de 17.03.2010, cu mult după împlinirea termenului de 30 de zile
Chiar dacă s-ar lua în calcul data comunicării deciziei de concediere, data la care reclamanta a ridicat carnetul de muncă de la pârâtă, 11.06.2009, aşa cum aceasta susţine în precizarea de la fila 419, contestaţia a fost formulată cu mult după împlinirea termenul de 30 de zile calculat de la această dată.
Fiind formulată după împlinirea termenului prevăzut de art. 283 alin. 1 litera „a” din Codul muncii, cererea de anulare a deciziei de concediere nr. 65/30.03.2009 este tardiv formulată şi excepţia este întemeiată astfel că va fi admisă şi în consecinţă această cerere va fi respinsă ca fiind tardiv formulată.
Excepţia prescrierii dreptului la acţiune a cererilor având obiect: plata diferenţei de plăţi compensatorii pentru concediere prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate; achitarea premiului pentru concediere prevăzut de Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2010 pe ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare este neîntemeiată şi va fi respinsă pentru considerentele ce urmează:
Toate aceste drepturi băneşti indiferent de modul în care sunt denumite (plată compensatorie, compensaţii băneşti, premiu pentru concediere) reprezintă o măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaţilor concediaţi din motive care nu ţin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligaţia corelativă de a lua măsuri de protecţie faţă de aceşti angajaţi, potrivit art. 69 lit. b) din acelaşi cod.
Art. 29 din OUG nr. 98/1999 prevede dreptul salariaţilor disponibilizaţi prin concedieri colective de a beneficia de plăţi compensatorii care se achită de agenţiile judeţene de ocupare şi formare profesională, conform art. 37 din aceeaşi ordonanţă iar, art. 42 prevede posibilitatea pentru angajaţi de a beneficia de compensaţii băneşti individuale şi din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia.
În speţă, în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut dreptul la o plată compensatorie (art. 104 alin. 5 CCM pentru anul 2008, respectiv art. 103 alin. 5 CCM pentru anul 2009), iar în CCM la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare pentru anii 2007-2010, la care este parte şi pârâta, în art. 22 s-a prevăzut dreptul salariatului concediat pentru motive care nu ţin de persoana lui la un premiu de un salariu de bază sau de două salarii de bază, în funcţie de vechime, cu menţiunea că totodată este stipulat că „angajatorul, în funcţie de posibilităţile sale concrete din societate, poate acorda şi alte nivele de premiere”.
Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecţie este prevăzută şi în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părţilor contractante, întrucât obligaţia angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură şi nivel de unitate, părţile contractante negociind numai condiţiile şi cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior faţă de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecinţele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
În consecinţă, plăţile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, iar faptul că sunt prevăzute şi în contractul colectiv de muncă nu conduce în mod automat la concluzia că neacordarea lor echivalează exclusiv cu o neexecutare a acestui contract ori a unor clauze ale acestuia, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 283 alin.(1) lit. e) din Codul muncii.
Plăţile compensatorii au natura juridică a unor despăgubiri şi, în consecinţă, este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi nu termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. 1) lit. e) din acelaşi cod, astfel că excepţia prescrierii dreptului la acţiune având obiect plata acestor drepturi urmează a fi respinsă ca neîntemeiată şi tribunalul va analiza fondul acestor cereri.
Referitor la diferenţa de plăţi compensatorii cuvenite urmare a concedierii, plăţi compensatorii prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cererile reclamantei atât cea principală cât şi cea subsidiară nu sunt întemeiate şi vor fi respinse.
Astfel, tribunalul reţine că reclamanta susţine că suma acordată cu titlu de plăţi compensatorii, de 5630 lei (din care s-au reţinut contribuţii şi impozit), a fost greşit calculată ca urmare a faptului că s-a avut în vedere, pe de o parte, salariul net şi nu cel tarifar, aşa cum se prevede în programul de concediere nr. 638/2009, în temeiul căruia a fost concediată şi, pe de altă parte, dacă se reţine că plata compensatorie se calculează în funcţie de salariul mediu net, acesta nu a fost corect calculat astfel că a solicitat ca diferenţa cuvenită să fie calculată prin determinarea plăţilor compensatorii în două variante: 1) – 5 salarii tarifare şi 2) – 5 salarii medii nete pe unitate, având în vedere salariu mediu net pe societate determinat pentru anul 2008, prin luarea în calcul a tuturor veniturilor salariale, rezultând, conform calculelor reclamantei, un cuantum de 1510 lei faţă de 1126 lei avut în vedere de societatea pârâtă.
1. Susţinerea reclamantei în sensul că plăţile compensatorii cuvenite trebuie determinate în funcţie de salariul tarifar este lipsită de temei. Este real că în programul de concediere colectivă nr. 638/2009, întocmit de angajator, conform art. 68-71 din Codul muncii, la punctul 7 întitulat „măsurile de atenuare a consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează a fi acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi contractului colectiv de muncă”, pentru salariaţii cu peste 20 ani vechime se prevede o compensaţie egală cu 5x salariul tarifar, însă tribunal reţine că fostul angajat concediat este îndreptăţit să primească plăţi compensatorii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, conform art. 67 din Codul muncii, dispoziţie legală care face trimitere doar la CCM şi nu face trimitere la programul de concediere.
Programul de concediere nr.638/2009 a fost înregistrat la dat de 10.03.2009, când, la nivel de unitate, era în vigoare contractul colectiv de muncă pentru anul 2008, care a fost aplicabil până la 30.03.2009, întrucât din data de 31.03.2009 este aplicabil contractul colectiv de muncă pentru anul 2009, astfel că, în privinţa compensaţiei băneşti, în mod firesc, la punctul 7 din program, care face trimitere la contractul colectiv de muncă, în privinţa plăţilor compensatorii sunt redate dispoziţiile din CCM în vigoare la acea dată, CCM care în art.104 pct.5, prevedea că salariatul al cărui contract individual de muncă se desface din iniţiativa angajatorului va primi o indemnizaţie calculată diferenţiat ca multiplu de salariu tarifar.
Între data redactării programului de concediere nr. 638/2009, 10.03.2009, şi data concedierii efective a salariaţilor, a încetat CCM pentru anul 2008 şi a intrat în vigoare CCM pentru anul 2009, înregistrat la data de 31.03.2009 astfel că, la data concedierii reclamantei, 29.05.2009, era aplicabil CCM pentru anul 2009.
Cum, la data concedierii reclamantei era aplicabil contractul colectiv de muncă pentru anul 2009, în privinţa plăţilor compensatorii se aplică dispoziţiile din acest contract colectiv de muncă care, în art. 103 pct. 5, prevede că determinarea plăţii compensatorii se face în funcţie de salariul mediu net pe societate.
Aşa fiind, conform art. 67 din Codul muncii, precum şi art. 42 din OUG nr.98/1999, reclamanta este îndreptăţită să primească din fondurile pârâtei, cu titlu de plată compensatorie (compensaţie bănească), echivalentul a 5 salarii medii nete pe societate şi nu echivalentul a 5 salarii tarifare.
2. În ceea ce priveşte cuantumul salariului mediu net pe societate, de 1126 lei, în funcţie de care s-au determinat plăţile compensatorii tribunalul reţine că legiuitorul a lăsat la latitudinea partenerilor care încheie contractul colectiv de muncă, atât posibilitatea acordării plăţilor compensatorii (nefiind obligatorie acordarea lor), cât şi condiţiile, cuantumurile şi criteriile de determinare a acestora.
Aceasta deoarece, atât art. 67 din Codul muncii, cât şi art. 42 din OUG nr. 98/1999, fac referire, pe de o parte, doar la posibilitatea salariatului concediat de a beneficia de plată compensatorie (suportată din fondurile angajatorului), pentru concediere din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana lui şi nu la obligativitatea acordării plăţii compensatorii (se folosesc expresiile „pot beneficia de..” sau „pot acorda persoanelor disponibilizate….”), cât şi la prevederea acestor plăţi în contractul colectiv de muncă, contract care este rezultatul negocierii dintre angajator şi salariaţi, prin reprezentanţii lor (în speţă, sindicatul din cadrul societăţii SC „I” SA Bistriţa).
În condiţiile în care în contractul colectiv de muncă aplicabil în speţă nu s-a prevăzut expres şi modul de determinare a salariului mediu net pe societate, acesta se determină tot pe baza criteriilor stabilite de comun acord de către angajator şi sindicat.
Deşi reclamanta susţine că salariul mediu net pe societate utilizat pentru stabilirea cuantumului plăţilor compensatorii a fost determinat în mod unilateral doar de către angajator, invocând în acest sens Hotărârea nr. 3/30.04.2009 a Biroului permanent al Consiliului de Administraţie, această susţinere este nefundamentată, întrucât din adresa nr. 810/13.04.2010, reiese cu certitudine că criteriile de determinare salariul mediu net pe societate, ce va fi utilizat pentru determinarea plăţilor au fost stabilite urmare a negocierii.
Potrivit negocierilor dintre părţile CCM au fost stabilite următoarele criterii pentru determinarea salariului mediu net pe societate, în vederea stabilirii cuantumului plăţilor compensatorii: 1) – perioada de referinţă: trimestrul I 2009, adică 01.01.2009-31.03.2009; 2) – veniturile realizate de salariaţi de care se vor lua în calcul; 3) – veniturile care nu se vor lua în calcul: sporul de noapte şi pentru munca suplimentară; adaosurile la salariu(plusul de acord, premiile, al 13-lea salariu, premiul de Paşti); tichetele de masă; indemnizaţiile directorilor şi administratorilor.
Nu are nicio relevanţă faptul că negocierile dintre angajator şi sindicat nu au fost consemnate în scris, la data respectivă, întrucât nu reprezintă o modificare a CCM, care ar impune încheierea unui act adiţional scris, iar, pe de altă parte, reprezentanţii sindicatului nu au contestat nici existenţa acestora şi nici rezultatul lor ci dimpotrivă au confirmat susţinerile angajatorului referitoare la criteriile stabilite pentru determinarea salariului mediu net pe societate ca va fi utilizat pentru calculul plăţilor compensatorii. Apare ca neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că adresa nr. 810/13.04.2010, fiind emisă ulterior concedierii sale, nu-i este opozabilă şi este nulă întrucât, prin această adresă doar se confirmă cele stabilite cu ocazia negocierilor dintre angajator şi sindicat anterior concedierii reclamantei.
Prin Hotărârea nr. 3/2009, emisă de angajator, nu a fost stabilit unilateral cuantumul salariului mediu net pe societate, ci prin această hotărâre, doar s-a determinat cuantumul concret al acestuia, urmare a aplicării criteriilor stabilite prin negociere, cuantum care nu a fost contestat de sindicat, instanţa reţinând că au fost respectate criteriile stabilite. De altfel, nici reclamanta nu susţine că în urma aplicării criteriilor anterior arătate, ar rezulta un alt cuantum, ea contestând criteriile avute în vedere, indicând alte criterii de determinare.
Pe de altă parte, deşi reclamanta susţine că salariul mediu net pe societate luat în calcul pentru determinarea plăţilor compensatorii ar fi fost stabilit unilateral de angajator, din motivarea cererilor formulate reiese faptul că, în realitate, aceasta este nemulţumită de activitatea reprezentantului sindicatului din care ea a făcut parte, invocând incompatibilitatea acestuia.
Faţă de considerentele expuse apar ca neîntemeiate susţinerile reclamantei în sensul stabilirii cuantumului salariului mediu net pe societate în vederea determinării plăţilor compensatorii după alte criterii decât cele stabilite de părţile din CCM, eventualele nemulţumiri ale reclamantei faţă de activitatea liderului de sindicat care, în opinia reclamantei, nu ar fi reprezentat interesele membrilor de sindicat, putând fi rezolvate într-un alt cadru procesual.
Referitor la obligarea pârâtei (fostul angajator al reclamantei) la plata plăţilor compensatorii prevăzute de lege, în speţă, de OUG nr. 98/1999 tribunalul reţine că cererea reclamantei este neîntemeiată şi sub acest aspect având în vedere că, potrivit art. 37 din OUG nr. 98/1999, plăţile compensatorii prevăzute de art. 29 din acest act normativ, se plătesc de agenţiile pentru ocuparea şi formarea forţei de muncă şi nu de către angajator, angajatorul suportând, conform art. 42 din aceeaşi ordonanţă, doar compensaţiile băneşti individuale prevăzute în CCM , dacă astfel de compensaţii au fost prevăzute (reclamanta beneficiind de astfel de drepturi).
Cum reclamanta a solicitat obligarea fostului angajator la plata drepturilor prevăzute de art. 29 din OUG nr. 98/1999 cererea apare ca neîntemeiată.
Referitor la obligarea pârâtei la plata premiului prevăzut de art. 22 alin. 2 din CCM pe anii 2007-2010 pe ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare , tribunalul reţine că cererea este neîntemeiată.
Pentru a concluziona astfel instanţa are în vedere faptul că premiul prevăzut de acest contract colectiv de muncă reprezintă o concretizare a dispoziţiilor art. 67 din Codul muncii şi ale art. 42 din OUG nr. 98/1999, premiul respectiv reprezentând compensaţia bănească prevăzută de aceste dispoziţii legale.
În condiţiile în care art. 22 alin. 2 din acest contract colectiv de muncă, pe lângă obligaţia angajatorului şi respectiv dreptul corelativ al salariatului concediat pentru motive care nu ţin de persoane salariatului de a beneficia de un premiu stabilit diferenţiat în funcţie de vechime, determinat având în vedere salariul de bază, peste 5 ani vechime (cum este reclamanta) fiind echivalent cu 2 salarii de bază, prevede şi că „angajatorul în funcţie de posibilităţile concrete din societate, poate acorda şi alte nivele de premiere” tribunalul reţine că „premiul” (în realitate compensaţie pentru concediere), prevăzută în contractul la nivel de ramură are un caracter minimal şi că prin contractul colectiv de muncă la nivel de angajator poate fi acordată o compensaţie mai mare.
Prin urmare, salariatul disponibilizat nu va cumula cele două drepturi, ci va beneficia de compensaţia cea mai mare, în speţă, cea prevăzută de CCM aplicabil la nivel de angajator şi care, în privinţa reclamantei, prevede o compensaţie echivalentă cu 5 salarii medii nete pe unitate, fiind mai mare.
Referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 1126 lei acordată salariaţilor concediaţi ulterior, tribunalul constată că şi această cerere este neîntemeiată şi va fi respinsă.
Reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani fără să indice care este temeiul acestei obligaţii, respectiv contractul individual de muncă, CCM sau legea invocând doar faptul că salariaţilor concediaţi ulterior, în perioada 01.07.2009-12.08.2009, tot în cadrul unei concedieri colective, pentru care s-a întocmit programul de concediere colectivă nr. 1571/2009 le-a fost acordată această sumă, depunând, în probaţiune, fluturaşul din luna iulie pentru numitul BI şi fluturaşul din luna septembrie pentru numita DA, în care apare menţionată această sumă la rubrica „obligaţii”.
Cât timp atât CCM cât şi dispoziţiile legale (art. 67 Codul muncii, art. 42 OUG nr. 98/1999) prevăd doar dreptul reclamantei de a beneficia de plăţile compensatorii individuale prevăzute în art. 103 pct. 5 din CCM la nivel de unitate aferent anului 2009 şi cum aceste plăţi compensatorii au fost acordate reclamantei solicitarea ei de a beneficia de alte sume, acordate unor angajaţi, concediaţi ulterior încetării raporturilor sale de muncă apare ca neîntemeiată.
Faptul că salariaţilor concediaţi în baza celui de-al doilea program de concediere le-a fost acordată suma de 1126 lei, în baza convenţiei încheiate între patronat şi sindicat( motivat de necesitatea menţinerii a unui climat de ordine, disciplină şi lipsit de tensiuni sociale), nu justifică acordarea acestei sume şi pentru trecut persoanelor care nu mai aveau calitatea de angajat.
Referitor la obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă participarea ei la profitul aferent anului 2008, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată având în vedere că angajatorul este ţinut să achite această sumă conform Hotărârii AGA nr. 4/22.04.2009 şi Hotărârii CA nr. 4/04.06.2009, în care reclamanta nu este nominalizată. Aceste acte ce constituie temeiul repartizării profitului către salariaţi nefiind anulate în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990, ele se bucură de prezumţia de legalitate şi constituie temeiul repartizării profitului astfel că reclamanta nu este îndreptăţită să beneficieze de participarea la profit pentru anul 2008.
În consecinţă, faţă de argumentele de fapt şi de drept anterior arătate, acţiunea reclamantei va fi respinsă în întregime, respectiv contestaţia împotriva deciziei de concediere nr. 65/2009 ca fiind tardiv formulată şi toate celelalte pretenţii ca neîntemeiate.
Ca urmare a respingerii acţiunii reclamantei, aceasta este în culpă procesuală astfel că, în baza art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligată să plătească pârâtei suma de 2099,48 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, 2000 lei, achitat potrivit facturii şi chitanţei, c/v fotocopierii actelor depuse la dosar.
