CURTEA DE APEL CLUJ, SECTIA PENALĂ ŞI DE MINORI, DECIZIA PENALĂ NR. 189/R/16.02.2011
Prin sentinţa penală nr.485/12.05.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca în baza art. 11 pct. 2 lit. a din C.p.p. rap. la art. 10 al. 1 lit. d din C.p.p. a fost achitat inculpatul Ţ.D.sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 219 al. 1 din C.pen..
În temeiul art. 14 şi la art. 346 al. 2 din C.p.p rap. la art. 998-999 C.civ. s-a admis în parte, acţiunea civilă formulată de către părţile civile C.C.I. şi C.A.M. şi a fost obligat inculpatul Ţ.D. la plata sumei de 13.000 lei, reprezentând daune materiale.
S-a respins capătul de cerere reprezentând daunele morale, ca fiind neîntemeiat.
În temeiul art. 193 al. 6 din C.p.p. a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile suma de 1000 lei, reprezentând cheltuielile de judecată făcute de către părţile civile proporţional cu admiterea acţiunii.
În baza art. 192 al. 1 pct. 1 lit. c C.p.p. a fost obligat inculpatul să plătească suma de 500, lei reprezentând cheltuieli de judecată avansate de către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a fost trimis în judecată inculpatul TD pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 219 al. 1 din C.pen.
S-a reţinut că fapta învinuitului T.D., constând în aceea că la data de 22.07.2009 în jurul orelor 15.00-15.30, în timp ce efectua lucrările de tăiere a unor ţevi metalice şi blindare a orificiilor de la coloana de termoficare a apartamentului aparţinând martorului TM, nu a luat măsurile corespunzătoare pentru prevenirea riscului declanşării unui incendiu, astfel că scânteile produse, ca urmare a folosirii instrumentelor necesare pentru efectuarea lucrării (un polizor unghiular şi un aparat de sudură) au căzut pe lângă coloana de termoficare în apartamentul situat la etajul inferior, servind drept locuinţă părţilor civile C.C.I. şi C.A.M. şi declanşând un incendiu, în urma căruia au fost degradaţi pereţii interiori ai apartamentului şi au fost distruse mai multe bunuri, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere din culpă prevăzută de art.219 alin.1 C.pen..
Instanţa a audiat inculpatul şi a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu martori.
Urmărirea penală a început împotriva inculpatului prin rezoluţia din data de 15 septembrie 2009, confirmată de către procuror la data de 5 noiembrie 2009.
La data de 22 iulie 2009, inculpatul, la solicitarea martorului TM s-a oferit să îl ajute la efectuarea unor amenajări în interiorul apartamentului acestuia. Inculpatul urma să taie ţevile metalice, care făceau parte din coloana de termoficare, cu un polizor unghiular (flex).
Chiar dacă inculpatul ar fi solicitat cârpe umede pentru a le aşeza în jurul zonei de lucru, după cum susţine martora GIM care era în apartamentul martorului T, totuşi scântei rezultate în urma tăierii ţevilor metalice au căzut pe lângă coloana de termoficare în apartamentul părţilor vătămate C.C.I. şi C.A.M. situat la etajul imediat inferior. În colţul camerei apartamentului părţilor vătămate unde au căzut scântei, se aflau jucării de pluş care au luat foc. Geamul camerei fiind deschis, persoanele care lucrau la apartamentul martorului T. au simţit imediat mirosul de fum şi au constatat că fumul provine de la apartamentul părţilor vătămate. Întrucât nu era nimeni acasă la părţile vătămate, martorul T a coborât din balconul apartamentului său în apartamentul părţilor vătămate, a intrat în apartament şi a deschis uşa de la intrare pentru a permite inculpatului să intre.
De faţă mai era şi martorul T.Gh., locatar în acelaşi bloc, care a adus găleţi cu apă de la apartamentul său pentru a fi stins focul. Deşi martorul T.Gh.a declarat că a dat apă inculpatului şi martorului T care aruncau peste foc, martorul T a declarat că nu a participat la stingerea focului fiind ameţit de fum. Declaraţia martorului T se coroborează cu declaraţia inculpatului, care a arătat că a stins singur focul.
Imediat după ce au simţit mirosul de fum, au fost alertaţi pompierii care au sosit la faţa locului la aproximativ 10 minute de la apel, după declaraţiile martorilor, dar din dosar rezultă că organele de intervenţie au fost anunţate la ora 15.30 şi au intervenit la ora 15.33.
Coroborând declaraţiile martorilor L.N. şi V.I., unii dintre pompierii care au intervenit, au declarat că au ajuns repede la faţa locului, respectiv în aproximativ 6 minute şi au constatat că focul era stins, dar nu era lichidat, adică nu exista flacără, ci doar ardea mocnit. Pentru lichidarea focului au folosit aproximativ 100 de litri de apă. La faţa locului a fost găsit inculpatul care stingea focul. Martorii au declarat că, analizând timpul scurt de la anunţarea lor şi până la intervenţia efectivă, urmările incendiului localizat într-un colţ al unei camere, precum şi dimensiunile focului constatat imediat când au ajuns, raportat la dimensiunile probabile ale incendiului, în condiţiile concrete, nu exista posibilitatea extinderii incendiului la alte camere, la casa scării sau la bucătărie, unde erau ţevile de gaz şi chiar dacă, ipotetic, ar fi ajuns aici, nu exista pericolul de explozie.
Constatările şi aprecierile celor doi martori, care au experienţa necesară pentru a face aprecierile arătate mai sus, se coroborează cu celelalte probe, în sensul că incendiul a fost de dimensiuni reduse, flacăra fiind stinsă de către inculpat în câteva minute, folosind o cantitate mică de apă, având în vedere că apa era adusă cu găleţile de la un apartament vecin.
Conform art. 219 al.1 din C.pen. distrugerea, degradarea ori aducerea in stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar daca acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Instanţa a reţinut că un element esenţial al laturii obiective a infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 219 al. 1 din C.pen., este acela ca, în urma incendiului să fi rezultat pericol public. Această condiţie implică în mod necesar existenţa unui astfel de pericol, exprimat în speţă, prin extinderea focului la alte camere sau apartamente ori la reţelele de utilităţi şi astfel să fie pusă în pericol siguranţa bunurilor sau a sănătăţii celorlalţi locatari, nefiind suficientă prezenţa unui potenţial pericol public.
Din probele administrate rezultă atât faptul că, focul nu s-a extins mai departe de un colţ al unei camere din apartamentul părţilor vătămate, dar şi faptul că nici nu exista posibilitatea concretă de extindere, dată fiind intervenţia rapidă a inculpatului şi mai apoi a pompierilor.
În aceste condiţii de fapt, constatând că fapta inculpatului nu a avut ca urmare un pericol public şi astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 219 al. 1 din C.pen., instanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a din C.p.p. rap. la art. 10 al. 1 lit. d din C. p.p. l-a achitat pe inculpatul TD pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Despre latura civilă, instanţa a reţinut că, urmare a incendiului provocat din neglijenţă de către inculpat, întreg apartamentul părţilor civile a necesitat reparaţii, respectiv toţi pereţii au fost înnegriţi de fum, geamul termopan de la camera unde a fost localizat focul s-a spart şi a trebuit înlocuit, la fel şi parchetul şi covorul, plăcile de faianţă de la baie s-au desprins din cauza căldurii degajate.
Inculpatul a încercat repararea prejudiciului prin angajarea celor doi martori M.N. şi M.T., care au lucrat la apartamentul părţilor civile timp de aproape 2 zile, însă datorită faptului că lucrau încet şi foloseau materiale de calitate scăzută, părţile civile nu au mai permis inculpatului şi celor doi martori accesul în apartament. Desigur, inculpatul a încercat să acopere prejudiciul cauzat folosind calea cea mai puţin costisitoare, însă, ţinând seama de faptul că era vorba de locuinţa părţilor civile, s-a apreciat că este rezonabilă atitudinea acestora de a urgenta repararea locuinţei pentru a fi folosită în mod corespunzător, inclusiv prin angajarea unei societăţi specializate în astfel de lucrări. Cheltuielile efectuate de către părţile civile au fost probate cu înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală şi se ridică la suma de 13.000 lei. De altfel, organele de intervenţie au făcut o estimare aproximativă a bunurilor distruse specificând suma de 40.000 lei.
În temeiul art. 14 rap. la art. 346 al. 2 din C.p.p. rap. la art. 998-999 din C.civ., constatând că fapta ilicită a inculpatului, săvârşită din culpă cu prevedere, a produs un prejudiciu în patrimoniul părţilor civile, instanţa de fond a admis acţiunea civilă şi a obligat inculpatul la plata sumei de 13000 lei, cu titlu de daune materiale.
Cât priveşte daunele morale solicitate de către părţile civile, instanţa de fond a reţinut disconfortul emoţional produs de lipsa de folosinţă a locuinţei pe o perioadă relativ scurtă de timp, precum şi faptul că au fost distruse unele bunuri care făceau parte din cadrul familial, însă aceste aspecte ţin în primul rând de un eventual prejudiciu material, care însă nu a fost probat de către părţile civile. Aşadar, a respins capătul de cerere referitor la daunele morale ca fiind neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei hotărâri legale ţinând cont de criticile formulate în motivele de apel.
În motivare s-a arătat că, în analiza desfăşurată, instanţa de fond a plecat de la unele premise greşite şi se bazează pe o analiză trunchiată a probelor; astfel, este eronată concluzia instanţei că, în speţă, nu a existat posibilitatea extinderii incendiului la alte camere sau reţele de utilităţi, de vreme ce martorul L.N., unul dintre pompierii care au intervenit a arătat că, era posibilă extinderea incendiului şi în celelalte camere, dacă nu se intervenea rapid.
Pe de altă parte, chiar dacă nu a existat posibilitatea extinderii incendiului la celelalte apartamente (concluzie îndoielnică), instanţa nu a analizat şi posibilitatea producerii unor explozii ale aparatelor electronice şi electrocasnice, cu consecinţe mult mai grave pentru apartamentele învecinate, deoarece nu doar ţevile de gaz pot exploda.
Totodată, în mod eronat a reţinut instanţa că incendiul creat a fost de mici dimensiuni, întrucât, din declaraţiile martorilor reiese contrariul; în plus, nu doar focul poate pune în pericol sănătatea celorlalţi locatari, ci şi fumul degajat ca urmare a incendiului declanşat.
Prin decizia penală nr. 310 din 27 septembrie 2010, a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA împotriva sentinţei penale nr. 485/12.05.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Fără a reitera pe larg mijloacele de probe elocvente ce au condus la starea de fapt reţinută de prima instanţă la care tribunalul a achiesat întrutotul, s-au impus doar unele precizări faţă de motivele de apel invocate în cauză:
Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, este necesar ca fapta să producă pericol public; totodată, pericolul trebuie să se producă în mod efectiv, nefiind suficientă numai posibilitatea producerii acestuia; ori, însuşi martorul L. N., unul din pompierii care a făcut parte din echipa de intervenţie şi care a şi întocmit procesul-verbal de intervenţie a declarat că, incendiul a fost la scară redusă, nu a pus în primejdie celelalte apartamente; uşa de la apartamentul în discuţie era metalică aşa încât, incendiul nu se putea extinde pe casa scărilor.
Într-adevăr, martorul a declarat că incendiul se putea extinde şi în celelalte camere, dacă nu se intervenea, însă, în speţă, inculpatul a acţionat rapid, dovadă fiind şi faptul că, pompierii au ajuns la faţa locului în 6 minute conform depoziţiilor acestora, iar focul ardea mocnit, adică fără flacără, într-o singură încăpere, aşa încât, pericolul public nu s-a produs în mod efectiv.
De asemenea, s-a făcut vorbire în motivele invocate de depoziţia martorului V.I.M., alt pompier din echipa de intervenţie şi care a declarat că „este posibil ca plăcile de faianţă să fi căzut din cauza căldurii emanate în prima fază de foc”; însă şi el, la fel ca şi colegul său a precizat clar faptul că, „raportat la timpul necesar pentru intervenţie, la faptul că am găsit incendiul localizat într-o singură cameră şi deja focul mocnea fără flacără, apreciez că incendiul nu se putea extinde nici într-un caz la alte apartamente şi nici în camere; focul nu putea ajunge în bucătărie la instalaţia de gaz, dar şi dacă ar fi ajuns, dacă nu era pornit gazul, nu se putea produce vreo explozie”;
Martorul a mai menţionat că şi fără intervenţia lor, inculpatul putea să stingă singur focul.
S-a mai invocat în motivele de apel că şi fumul degajat ca urmare a incendiului declanşat, poate pune în pericol sănătatea persoanelor; în speţă, la momentul izbucnirii incendiului, în apartamentul părţilor civile nu era nici o persoană; iar din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, nu reiese că ar fi fost afectată sănătatea vreunei persoane.
Împotriva deciziei Tribunalului Cluj, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj solicitând casarea acesteia împreună cu sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca şi, pronunţând o nouă hotărâre, să se dispună condamnarea inculpatului T.D. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art.219 alin.1 C.pen., la pedeapsa amenzii.
S-a arătat în motivele de recurs că ambele instanţe au dat o greşită interpretare probelor administrate în privinţa aprecierii ca nefiind întrunită condiţia esenţială pentru existenţa elementului material al infracţiunii deduse judecăţii, respectiv lipsa pericolului public. Din probele administrate în cauză a rezultat starea de fapt reţinută prin rechizitoriu, aceasta nefiind contestată sub aspectul acţiunilor care au condus la producerea urmăririlor vătămătoare, ori sub aspectul urmărilor materiale concrete, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar dând însă, o interpretare diferită probelor doar în privinţa aprecierii existenţei pericolului public.
Inculpatul avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a asigura securitatea persoanelor care lucrau efectiv, a proprietarilor apartamentului şi a bunurilor acestora precum şi siguranţa personală a bunurilor celorlalţi locatari ai imobilului. Cu alte cuvinte, prin însăşi natura lucrărilor, a instrumentelor folosite şi a obiectelor asupra cărora urma să se desfăşoare activitatea periculoasă, se genera un pericol potenţial, care viza o colectivitate de persoane şi bunuri, pericolul potenţial, prezumtiv, fiind de la bun început unul public. În ciuda opiniilor exprimate, privitor la caracterizarea incendiului ca fiind unul de mici dimensiuni, ce putea fi stins de către inculpat şi în lipsa ajutorului profesionist al echipei de intervenţie, însuşi demersul pompierilor care au intervenit prompt şi au evacuat mobila şi aparatura electrică, acţionând pentru stingerea focului care ardea mocnit, pentru a preveni propagarea acestuia şi în vederea limitării efectelor distructive – este de natură să întărească aprecierea existenţei la momentul intervenţiei, a unui pericol public concret.
S-a arătata în final că, raportat la criteriile de individualizare a pedepselor înscrise în art.72 C.pen., faţă de conduita bună a inculpatului anterior comiterii infracţiunii, în timpul comiterii faptei, precum şi pe parcursul urmăririi penale şi a judecăţii, aplicarea unei pedepse, în limitele legale, constând în amenda penală, este în măsură să asigure rolul şi scopul pedepsei, potrivit art.52 C.pen..
Verificând hotărârea atacată, în baza lucrărilor şi materialului de la dosar, prin prisma motivelor invocate şi a reglementărilor în materie, în virtutea dispoziţiilor art.385/14 C.pr.pen., Curtea a constatat fondat recursul în cauză, pentru următoarele considerente:
Starea de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, precum şi de către instanţa fondului, însuşită apoi de către instanţa de apel nu comportă discuţii, întreaga problematică a speţei rezumându-se la interpretarea dispoziţiilor legale care incriminează fapta de distrugere din culpă.
Astfel, rezultă clar din conţinutul art.219 alin.1 C.pen. că legiuitorul incriminează distrugerea din culpă doar dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii: fapta de distrugere să fie comisă prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public.
Prima condiţie, indiscutabil, este îndeplinită în cauză, întrucât inculpatul nu a luat toate măsurile necesare prevenirii unui incendiu, asigurării securităţii bunurilor şi persoanelor din jur, deşi trebuia şi putea să prevadă că, lucrând la o parte din instalaţia comună de termoficare a imobilului, cu instrumente apte să declanşeze focul, era posibilă izbucnirea unui incendiu.
Prin modul în care inculpatul a iniţiat şi realizat lucrarea la coloana de termoficare, dar şi prin consecinţele produse a rezultat un pericol public efectiv, adică o ameninţare la adresa colectivităţii de bunuri şi persoane din imobilul, în care se aflau mai multe apartamente, în apropierea celui în care s-au efectuat lucrările.
Este total greşită şi excede textului legal incriminator, aprecierea instanţei de fond în sensul că, pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă prezenţa unui potenţial pericol public, ci existenţa pericolului trebuia să se materializeze în speţă, „prin extinderea focului la alte camere sau apartamente ori la reţelele de utilităţi şi astfel, să fie pusă în pericol siguranţa bunurilor sau a sănătăţii celorlalţi locatari”.
Instanţa de apel la rândul ei, mai mult, chiar adăugând la lege, arată că, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, este necesar ca fapta să producă pericol public, iar pericolul trebuie să se producă în mod efectiv, nefiind suficientă numai posibilitatea producerii acestuia.
Legea prevede clar că, urmare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de distrugere, să rezulte un pericol public, adică o stare de pericol, de ameninţare pentru o colectivitate de bunuri ori persoane.
În speţă, pericolul a şi fost materializat, prin distrugerile produse la nivelul apartamentului părţilor vătămate, iar faptul că focul nu s-a extins şi la celelalte apartamente din imobil, doar pentru că inculpatul a intervenit rapid, nu înseamnă că pericolul nu a existat, dovada în acest sens fiind însăşi faptul că, efectiv, unul din bunurile colectivităţii, au fost afectate.
Însăşi impulsul inculpatului de acţiona rapid şi a stinge focul şi apoi, acţiunea promptă a pompierilor care au evacuat mobila şi aparatura electronică, acţionând pentru lichidarea focului care ardea mocnit şi pentru limitarea efectelor distructive – întăreşte concluzia că exista la momentul intervenţiei, un pericol public real
Aşa fiind, pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în speţă, fapta inculpatului, constând în aceea că la data de 22.07.2009 în jurul orelor 15.00-15.30, în timp ce efectua lucrările de tăiere a unor ţevi metalice şi blindare a orificiilor de la coloana de termoficare a apartamentului aparţinând martorului T. M., nu a luat măsurile corespunzătoare pentru prevenirea riscului declanşării unui incendiu, astfel că scânteile produse, ca urmare a folosirii instrumentelor necesare pentru efectuarea lucrării (un polizor unghiular şi un aparat de sudură) au căzut pe lângă coloana de termoficare în apartamentul situat la etajul inferior, servind drept locuinţă părţilor civile C.C.I. şi C.A.M. şi declanşând un incendiu, în urma căruia au fost degradaţi pereţii interiori ai apartamentului şi au fost distruse mai multe bunuri, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere din culpă prevăzută de art.219 alin.1 C.pen..
În consecinţă, recursul formulat în cauză de către parchet fiind fondat, a fost admis în temeiul art.385/15 pct.1 lit.d C.pr.pen., decizia atacată a fost casată împreună cu sentinţa penală nr. 485 din 12 mai 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca sub aspectul soluţionării laturii penale si a temeiului legal al acordării despăgubirilor civile, precum şi al obligării la cheltuieli judiciare către stat şi părţile civile, a inculpatului T.D..
Rejudecând în aceste limite, a fost condamnat inculpatul T.D.
la pedeapsa amenzii penale de 500 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 219 al.1 C.pen..
La individualizarea judiciară a pedepsei, s-au avut în vedere criteriile prev de art.72 C.pen., respectiv limitele speciale ale pedepsei pentru această infracţiune ( închisoarea de la 1 lună la 2 ani sau amenda de la 500 la 30.000 lei), gradul de pericol social al faptei – relativ ridicat ( raportat la consecinţele efectiv produse), precum şi persoana inculpatului – fără antecedente penale, cu un comportament sincer pe tot parcursul procesului penal.
S-a apreciat astfel că, pedeapsa amenzii penale situate la nivelul minimului special va fi în măsură să asigure scopul prev. de art.52 C.pen.
Întrucât inculpatul nu a mai fost anterior condamnat, pedeapsa aplicată este amenda, iar faţă de persoana inculpatului se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, în baza art.81-82 C.pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 1 an.
In baza art. 359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen. privind cazurile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.
S-au menţinut cuantumul despăgubirilor civile la care a fost obligat inculpatul de prima instanţă să le plătească părţilor civile C.C.I. si C.A.M., dar in temeiul art. 346 al.1 C.pr.pen. raportat la art. 14 C.pr.pen. si art. 998-999 Cod civil.
S-au menţinut cuantumul cheltuielilor judiciare către stat si către părţile civile, la care a fost obligat inculpatul, dar in temeiul art. 191 al.1 C.pr.pen., respectiv art. 193 al.1 C.pr.pen.
