Partaj bunuri comune. Regimul juridic al bunurilor mobile primite de unul dintre soţi, prin donaţie. Bunuri proprii. Timbraj. Plus petita. Bunuri imobile prin destinaţie.
Tribunalul Braşov prin decizia civilă nr.51/A din 20 ianuarie 2004 a respins apelul declarat de către apelantul L.E.L. împotriva sentinţei civile nr.5830 din 9 iunie 2003 pronunţat de Judecătoria Braşov, pe care a păstrat-o.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:În legătură cu prima critică formulată, s-a reţinut că bunurile pretinse de reclamanta intimată ca având caracter de bunuri proprii şi constatate ca atare de către prima instanţă, au fost dobândite de către reclamantă din Germania, de la persoane fizice care au înţeles să o gratifice pe reclamantă în virtutea relaţiilor de încredere şi prietenie existente între aceasta şi intimata din apel.
În cauză donaţiile respective au fost realizate sub forma darurilor manuale şi sunt dovedite “ad probationem” cu înscrisurile intitulate “confirmare de donaţie” depuse la filele 38-40 dosar fond, înscrisuri traduse şi legalizate.
Fiind deci vorba despre aşa numitele “daruri manuale”, este de principiu că, pentru valabilitatea donaţiilor respective nu este necesar decât acordul de voinţă pentru transferarea şi dobândirea dreptului cu titlu gratuit şi respectiv predarea efectivă şi reală a bunului dăruit.
Nu este necesară “ ad validitatem” – forma autentică, cerută în cazul altor categorii de donaţii, astfel încât, odată ce s-a realizat atât acordul de voinţă între donatori şi donatar cât şi predarea materială a bunurilor respective, donaţiile făcute reclamantei sunt perfect valabile şi au drept consecinţă excluderea acelor bunuri din masa bunurilor partajabile.
Deci, în mod legal şi temeinic prima instanţă a considerat că bunurile mobile indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată au caracter de bunuri proprii, cu atât mai mult cu cât este dovedită provenienţa lor şi din declaraţiile testimoniale dar şi prin întâmpinarea depusă în cauză de către pârâtul apelant.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, s-a reţinut de către tribunal că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, din actele depuse rezultând că şi apartamentul (fost domiciliu conjugal) se încadrează în categoria bunurilor proprii ale reclamantei, reglementată de dispoziţiile aceluiaşi art.31 lit.b Codul familiei.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantului vizând nulitatea declaraţiei sale dată în formă autentică, prin care acesta recunoaşte existenţa donaţiei unei sume de 100.000.000 lei, din partea mamei reclamantei, pentru aceasta din urmă.
Declaraţia respectivă constituie în realitate o mărturisire extrajudiciară a apelantului, care însă se sprijină pe probe obiective, administrate în cauză şi care nu poate fi interpretată ca o “renunţare parţială la comunitate” ci ca o confirmare a situaţiei reale, juridice, a apartamentului .
Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, s-a considerat că şi acesta este nefondat.
Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională a pârâtului depusă de către reclamanta intimată la fila 2 dosar fond, aceasta a invocat atât faptul că s-a gospodărit separat mai bine de 5 ani de zile cât şi faptul că, datorită contractelor de muncă obţinute ca sportivă de performanţă în Germania, a realizat venituri mari, ceea ce a determinat o cotă superioară de contribuţie a sa la dobândirea bunurilor comune.
Ca atare, faţă de cele susţinute de reclamanta intimată, prima instanţă a administrat probe şi a concluzionat corect că reclamanta are cota de contribuţie reţinută în dispozitivul sentinţei atacate.
Cu privire la motivele 4,5,6 de apel, s-a reţinut de către tribunal că faţă de petitul din cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea calităţii de bun propriu a apartamentului ( fost domiciliu conjugal), prima instanţă era datoare a-i pune în vedere reclamantei să timbreze la valoarea bunului imobil respectiv, deoarece se urmărea excluderea acestuia din compunerea masei partajabile.
Obligaţia de timbrare decurgea din dispoziţiile art.2 şi art.3 lit.c din Legea nr.146/1997, cu modificările ulterioare, iar taxa de timbru datorată de reclamantă, faţă de valoarea apartamentului, necontestată de părţile în litigiu era de 13.105.000 lei.
Această taxă de timbru nu a fost plătită de reclamantă, dar faţă de dispoziţiile exprese ale art.20 alin.5 din Legea nr.146/1997 cu modificările ulterioare, tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata sumei datorate prin decizie, care constituie titlu executoriu.
Ca atare, omisiunea primei instanţe de a dispune obligarea la plata taxei de timbru a fost suplinită de tribunal în prezenta cale de atac şi nu constituie motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii pronunţate, cum greşit susţine apelantul.
Nu a fost reţinută nici critica vizând neanalizarea de către prima instanţă a cererii reclamantului reconvenţional având ca obiect obligarea pârâtei la plata sultei valorice în cuantum de 113.400.000 lei, deoarece din ansamblul probelor administrate a rezultat că apartamentul în litigiu este bun propriu al reclamantei astfel încât pentru orice eventuale pretenţii ale pârâtului (reclamant reconvenţional) decurgând dintr-o eventuală contribuţie a acestuia la investiţiile realizate la apartamentul respectiv, acesta nu are la îndemână decât un drept de creanţă.
În cauză, faptul că apartamentul a fost achiziţionat cu suma de 90.000.000 lei şi a fost revândut ulterior cu 206.000.000 lei, nu poate constitui temeiul obligării reclamantei la plata aşa numitului “spor de valoare”, deoarece, pe de o parte, investiţiile realizate în imobil au fost realizate cu contribuţia bănească a reclamantei, aspect dovedit în speţă, iar pe de altă parte, revânzarea cu un preţ superior a reprezentat o operaţiune pur speculativă a reclamantei pe care aceasta a reuşit să o realizeze.
În plus, solicitarea reclamantului reconvenţional a fost făcută doar în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar şi nu putea fi analizată de către prima instanţă decât cu încălcarea art.11 şi a art.132 Cod procedură civilă, ceea ce nu se poate admite.
Referitor la ultima critică adusă sentinţei atacate, s-a constatat că într-adevăr, interogatoriul reclamantei nu a respectat cerinţele art.223 Cod procedură civilă, prin aceea că nu a fost dat în cuprinsul “unei procuri speciale şi autentice” sau a unei “procuri speciale certificată” de mandatarul-avocat.
Dar sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art.223 Cod procedură civilă este nulitatea actului de procedură efectuat în acele condiţii, numai în situaţia în care partea care o invocă dovedeşte că i s-a pricinuit o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului, ori pârâtul apelant nu a făcut această dovadă, astfel încât actul procedural respectiv continuă să-şi producă efectele sub aspect probatoriu.
Decizia suscitată a fost atacată cu recurs formulat de pârât L.E.L. prin care solicită modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului său şi schimbării sentinţei instanţei de fond , în sensul respingerii cererii reclamantei şi admiterii cererii sale reconvenţionale.
În motivarea recursului se invocă faptul că s-a acordat reclamantei o cotă de contribuţie de 75% la dobândirea bunurilor comune deşi nu există nici o cerere a reclamantei în acest sens, deci decizia este criticată pentru motivul prevăzut de art.306 pct.6 Cod procedură civilă.
Motivul al doilea de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinându-se că, soluţiile anterioare date în cauză sunt greşite cu privire la constatarea calităţii de bunuri proprii ale reclamantei atât cele din cererea introductivă, cât şi în ce priveşte apartamentul dobândit în timpul căsătoriei.
În dezvoltarea acestui motiv se susţine că, actele depuse de reclamantă pentru a dovedi provenienţa bunurilor mobile reţinute ca fiind proprii ale reclamantei nu sunt de natură a dovedi primirea acestor bunuri prin donaţie, iar în ce priveşte reţinerea sporului de valoare al apartamentului de 226.800.000 lei, instanţele au reţinut greşit că acest spor reprezintă doar o speculaţie imobiliară întrucât valoarea apartamentului a crescut ca urmare a investiţiilor efectuate în profitul ambelor părţi.
Curtea, examinând decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate constată recursul fondat în parte.
Astfel, în ce priveşte primul motiv de recurs se constată că, într-adevăr reclamanta nu a făcut nici o cerere instanţei de fond în sensul de a se constatat că, la dobândirea bunurilor comune mobile, prin natura lor, respectiv frigiderul, în valoare de 4.000.000 lei, aragazul în valoare de 3.000.000 lei, canapeaua extensibilă în valoare de 3.500.000 lei şi covorul în valoare de 700.000 lei, a avut o contribuţie mai mare decât pârâtul.
Astfel, atât prin decizia pronunţată de instanţa de apel cât şi prin sentinţa instanţei de fond s-a dat mai mult decât s-a cerut, fiind deci criticabile în temeiul art.304 pct.6 Cod procedură civilă.
Referitor la criticile vizând bunurile proprii mobile ale reclamantei, ce au fost dobândite de aceasta prin donaţie, ambele instanţe, de fond şi apel, au reţinut corect că acestea fiind primite de reclamantă prin donaţii sunt asimilate darurilor manuale ce sunt valabile prin remiterea efectivă a bunurilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi.
Deci, sub acest aspect recursul nu este fondat.
În ceea ce prieşte criticile vizând sporul de valoare al apartamentului se reţine că, din probele administrate în cauză, declaraţiile de martori, acte şi recunoaşterile reclamantei la interogatoriu, ambele părţi au participat la creşterea valorii apartamentului prin investiţii şi muncă , iar bunurile mobile reprezentând: uşa intrare apartament, gresie 15 m.p., faianţă 40 m.p., mochetă, chiuvetă bucătărie, mască chiuvetă, baterii monobloc 3 buc., mobilă bucătărie, vas WC cu rezervor, contor apă rece şi caldă, care sunt bunuri mobile prin natura lor, au devenit imobile prin destinaţie fiind puse pe un imobil pentru serviciul şi exploatarea acestuia ( art.462, art.468, art.569 Cod civil ).
Aşa fiind, aceste bunuri precum şi toate lucrările efectuate la apartament au sporit valoarea acestuia, fiind astfel posibilă vânzarea lui după câteva luni cu un preţ mai mare decât cel de achiziţionare, cu 116.000.000 lei.
Instanţa de fond a reţinut corect în baza probatoriului administrat că, contribuţia pârâtului la investiţiile efectuate asupra apartamentului au fost de 25%, iar a reclamantei de 75% însă a aplicat eronat această concluzie asupra bunurilor mobile ce au fost folosite pentru creşterea confortului apartamentului şi care au devenit imobile prin destinaţie aşa cum s-a arătat mai sus.
Motivat de cele reţinute mai sus cota de 25% din sporul de valoare al apartamentului reprezintă un drept de creanţă al pârâtului şi deci reclamanta este obligată a-l plăti.
Deci, sub acest aspect recursul este fondat.
Pentru considerentele expuse mai sus urmează a se admite în parte recursul pârâtului, a modifica în tot decizia instanţei de apel, a admite în parte apelul pârâtului în aceleaşi limite ca şi recursul şi a schimba în parte sentinţa instanţei de fond cu privire la bunurile mobile comune şi cu privire la sporul de valoare al apartamentului în sensul arătat mai sus.
