DIVORŢ. DOMICILIUL COMUN ÎN STRĂINĂTATE.
COMPETENŢĂ .
Cererea de divorţ este în competenţa judecătoriei în
circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al
soţilor, iar dacă nici unul dintre aceştia nu mai locuieşte în acel
loc sau dacă nu au avut domiciliu comun, competentă este
instanţa de la domiciliul pârâtului.
Dacă pârâtul nu are nici domiciliu şi nici reşedinţa în
ţară, reclamantul se va adresa instanţei de la domiciliul său; în
cazul în care soţii nu mai locuiesc în ţară, competenţa
soluţionării cererii de divorţ nu mai revine instanţelor române.
(Decizia civilă nr.1739/A-MF din 6
septembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Judecătoria a admis acţiunea de divorţ formulată de reclamant şi a
declarat desfăcută căsătoria încheiată între părţi din vina exclusivă a soţiei
pârâte, dispunând revenirea acesteia la numele purtat anterior.
Totodată, minorul rezultat din căsătoria părţilor a fost încredinţat
spre creştere şi educare mamei pârâte, cu obligarea reclamantului la plata unei
pensii lunare de întreţinere în favoarea acestuia începând cu data introducerii
acţiunii, până la majorat.
Din considerentele sentinţei rezultă că, în timp ce reclamantul era
plecat în străinătate de aproximativ 8 ani, pârâta şi-a format un cerc de
prieteni în compania cărora frecventa barurile şi restaurantele, adoptând o
atitudine necorespunzătoare faţă de viaţa de familie.
Sentinţa a fost apelată în termen legal de către pârâtă şi criticată
pentru nelegalitate, în dezvoltarea criticilor susţinându-se că în mod greşit a
fost citată la domiciliul părinţilor reclamantului, în condiţiile în care din anul
1998, ambele părţi au locuit împreună cu fiul lor în Italia la domiciliul indicat
de reclamant, până la jumătatea anului 2001, când reclamantul a intrat în
relaţii de concubinaj cu o altă femeie şi a plecat din domiciliul comun.
Curtea a admis apelul, cu consecinţa schimbării sentinţei şi a
respingerii acţiunii.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că ultimul domiciliu
comun al părţilor a fost în Italia, unde acestea locuiesc şi în prezent .
Potrivit art.607 Cod procedură civilă, cererea de divorţ este în
competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soţilor, iar dacă nici unul dintre aceştia nu mai locuieşte în acel loc
sau dacă nu au avut domiciliu comun, competentă este instanţa de la
domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu are nici domiciliu şi nici reşedinţa în ţară,
reclamantul se va adresa instanţei de la domiciliul său ; în cazul în care soţii nu
mai locuiesc în ţară, competenţa soluţionării cererii de divorţ nu mai revine
instanţelor române.
Instanţa de apel a constatat că părţile nu se încadrează în niciuna
din situaţiile prevăzute de legea română pentru a atrage competenţa de
soluţionare a acţiunii de divorţ. În consecinţă, curtea, a admis apelul în
temeiul art.296 şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea,
hotărârea fiind nelegală, pronunţată cu depăşirea competenţei materiale şi
teritoriale.
De altfel, pârâta a depus la dosar o hotărâre pronunţată de Tribunalul
Perugia, prin care s-a autorizat separarea în fapt a celor doi soţi, încredinţând
pe minor şi casa conjugală mamei, tatăl contribuind la întreţinerea lor cu suma
de 800.000 lire pe lună