Prin sentinţa civilă nr. 337/2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. abc/117/2009, s-a admis excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii înregistrate sub nr. abc/117/2009, a acţiunii înregistrate sub nr. abd/117/2009 şi a acţiunii înregistrate sub nr. abe/117/2009.
S-a respins excepţia lipsei plângerii prealabile.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate.
S-au respins acţiunile formulate de reclamanţi N.T.L., R.H.S., R.C.E., înregistrate sub numerele abc/117/2009, abd/117/2009, abe/117/2009 şi conexate sub nr. abc/117/2009 în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ, CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ şi JUDETUL CLUJ, astfel cum au fost completate şi extinse, ca fiind lipsite de interes.
S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii F.B.R., C.M.P., M.N.ca fiind lipsită de interes.
S-a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. 4119/2008 emis de Primarul mun. Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că faţă de excepţia lipsei plângerii prealabile , in conformitate cu prevederile art. 7 din Legea 554/2004, recursul administrativ prealabil este obligatoriu reprezentând o condiţie prealabila de exercitare a dreptului la acţiune, in contenciosul administrativ. Ori, în cauză prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii si intervenienţii au dovedit că la data de 17.04.2009 au formulat o cerere înregistrată sub nr. 82231/2 prin care au solicitat autorităţii publice emitente a autorizaţiei de construire 2135/7.01.2009 revocarea acestui act administrativ.
În conditiile in care cererea înregistrata sub nr. 82231/2/2009 are caracterul unei plangeri prealabile, in sensul prevăzut de art. 7 din Legea 554/2004, tribunalul va respinge excepţia lipsei plângerii prealabile.
In construirea raţionamentului care a stat la baza convingerii instanţei de fond cu privire la lipsa interesului legitim al reclamanţilor si intervenientilor in interes propriu de a promova acţiunea dedusa judecăţii, tribunal a pornit de la prevederile art. 1 alin.1 din Legea 554/2004 unde sunt identificate subiectele de sesizare a instanţei de contencios administrativ Astfel, poate formula o acţiune în contencios administrativ orice persoană care se consideră vătămată pentru un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În cuprinsul art. 2 alin.2 lit. „p” şi „r” din Legea 554/2004 se definesc:” interesul legitim privat” ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat iar „interesul legitim public „ca fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Potrivit art.1 alin.1 teza finală, coroborat cu art. 2 alin.1 lit.a, vătămarea unui interes public printr-un act administrativ poate fi invocată doar de organisme sociale în timp ce o persoană fizică sau juridică ori un grup de persoane fizice pot invoca numai vătămarea unor drepturi subiective sau interese legitime private. În cauza de faţă, reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu sunt ţinuţi, aşadar, a justifica existenţa unui interes legitim privat în sensul art.2 alin.1 lit.”p” din Legea 554/2004.
Analizând cauza raportat la consideraţiile de mai sus, s-a reţinut că actele administrative atacate, respectiv cele două autorizaţii de construire nr.2135/7.01.2009 şi 453/2009 au fost emise pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţie la obiectivul „Construire, reabilitare şi modernizare stadion Ion Moina” (dotare multisport cu capacitate de 30.000 de spectatori) şi aducere la nivelul normelor specifice actuale a stadionului existent”, la cererea pârâtului Consiliul Judeţean Cluj. Interesul justificat de către reclamanţi şi intervenienţi a fost motivat exclusiv pe lezarea intereselor generale ale comunităţii, în ansamblu, motivare care nu poate fi primită raportat la alegaţiile de mai sus, conform cărora vătămarea unui interes public printr-un act administrativ poate fi invocată doar de organisme sociale. De asemenea, s-a invocat lezarea interesului profesional ale reclamanţilor şi intervenienţilor, în calitate de arhitecţi, membri ai Ordinului Arhitecţilor din România.
Aşadar tribunalul a reţinut că prin prisma interesului legitim privat la care s-a făcut referire mai sus, poate fi analizată doar susţinerea privind lezarea interesului profesional.
Reclamanţii şi intervenienţii nu au motivat şi nu au dovedit vătămarea suportată ca urmare a emiterii celor două acte administrative atacate în ceea ce priveşte interesul profesional.
Dat fiind ca reclamanţii si intervenientii in interes propriu nu au indicat in ce modalitate interesul profesional le este vătămat prin emiterea celor doua acte administrative atacate si întrucât au făcut trimitere, în susţinerea ideii de vătămare a interesului profesional, la Codul deontologic al profesiei de arhitect, act pe care l-au invocat ca si temei de drept , tribunalul va analiza acest Cod cat si dispoziţiile Legii nr 184/2001privind organizarea si exercitarea profesiei de arhitect pentru a identifica dispoziţiile incidente raportat la situaţia reclamata prin acţiunile de fata.
Astfel, conform art. 1 , Capitolul I din Codul deontologic al profesiei de arhitect: Codul deontologic al profesiei de arhitect cuprinde normele de conduita obligatorii in legătura cu exerciţiul drepturilor si îndatoririlor arhitectului ca profesionist.
Apoi, conform dispoziţiilor cuprinse în Capitolul III al aceluiaşi Cod -„Obligaţii fata de societate; respectarea interesului public”:
Art.37
Arhitectul are obligaţia sa respecte legile in vigoare in locul unde îşi desfăşoară activitatea.
Art.38
Arhitectul va acorda maxima atenţie impactului social, precum si impactului asupra mediului, pe care activitatea lui le poate avea. Toate prestaţiile profesionale ale arhitecţilor vor lua in considerare scările de valori si cultura fiecărei/fiecărui tari/loc pentru care creează lucrări de arhitectura si urbanism. In acest sens, obiceiurile specifice ale unei societăţi şi comunităţi nu vor fi impuse altora, iar spiritul locului vafiprotejat.
Art.39
Arhitectul va respecta moştenirea culturala si naturala a comunităţii in care îşi exercita profesiunea, contribuind la conservarea si îmbogăţirea acesteia.
Art.40
Arhitectul va sprijini organele competente pentru respectarea si restabilirea legalităţii in domeniul exercitării profesiei.
Art.41
Arhitectul va respecta responsabilitatea legala si drepturile unei alte persoane in legatura cu profesia.
Art.42
Arhitectul se va implica in mod corespunzator in activitati civice conexe profesiei, in scopul promovarii creatiei de arhitectura si urbanism.
Capitolul V face trimitere la obligatiile arhitectului fata de profesie:
Art.61
Arhitectul trebuie sa acorde din timpul sau si sa contribuie cu talentul si priceperea sa la promovarea arhitecturii si la intretinerea spiritului de breasla.
Art.62
In exercitarea profesiei arhitectul nu va face niciun fel de discriminari.
Art.63
In spiritul promovarii demnitatii profesiei, arhitectul se va ingriji ca partenerii, asociatii si angajatii sai sa se comporte in asa fel incat sa nu lezeze drepturile persoanelor cu care sau pentru care lucreaza si sa nu diminueze increderea publica in onestitatea si responsabilitatea cu care membrii Ordinului Arhitectilor din Romania s-au angajat sa isi exercite profesia.
Din analiza intregului Cod deontologic al profesiei de arhitect raportat la situatia reclamata nu se evidentiaza existenta unei vatamari a interesului profesional care sa justifice promovarea actiunilor si cererii de interevenite in inetres propriu deduse judecatii.
Pentru cele ce preced, tribunalul a admis excepţia lipsei de interes constatând că în cauză nu s-a dovedit existenţa, la data promovării acţiunilor şi cererilor de intervenţie, a interesului letigim privat astfel cum acesta este definit de art.2 alin.1 lit. ”p” din Legea 554/2004.Consecinta admiterii exceptiei lipsei de interes va fi respingerea actiunilor si a cererii de interventie in interes propriu ca fiind lipsite de interes.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul Consiliu Judeţean, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 4 din legea 554/2004 legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetat oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie din oficiu sau la cererea părţii interesate şi numai dacă instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond.
În cauza de faţă este de netăgăduit că analizarea legalităţii şi temeiniciei celor două autorizaţii de construire indicate în acţiunea introductivă şi cererea de intervenţie depinde în mod direct de legalitatea certificatului de urbanism în condiţiile în care acesta din urmă este un act premergător şi pregatitor al emiterii unei autorizaţii de construire. Adminisibilitatea excceptiei de nelegalitate se verifica in raport d emomentul invocarii acesteia.
Nu au putut fi reţinute aşadar susţinerile pârâtului potrivit cărora între actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocata pe cale de excepţie şi actul administrativ contestat prin acţiunea principală nu există legătura expres prevăzută de art. 4 alin.1 teza 2 din Legea 554/2004.
Este de principiu că excepţia de nelegalitate se invocă în cadrul unui litigiu de contencios administrativ ca mijloc de apărare, neavand ca efect anularea actului respectiv ci doar inlaturarea acestuia din cauza in masura in care se constata nelegalitatea sa..În condiţiile în care tribunalul a reţinut lipsa interesului legitim privat al reclamanţilor în promovarea acţiunilor principale şi a cererii de intervenţie şi în consecinţă a dispus respingerea acestora ca fiind lipsite de interes, fara, asadar, a intra in cercetarea fondului litigiului, urmeaza a respinge exceptia de nelegalitate pentru aceleasi ratiuni.
Tribunalul a luat act ca pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, N.L.T., R.H.S. şi R.C.E., în calitate de reclamanţi în dosarele conexate, şi intervenienţii F.B.R., C.M.P., M.N., solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe de fond spre judecarea fondului litigiului.
Prin întâmpinare intimaţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Judeţul Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj au solicitat respingerea recursului.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate , a apărărilor evocate şi a dispoziţiilor legale pertinente incidente în materie, se reţine următoarele:
1. Critica privind încălcarea ori nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 6 şi respectiv art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pe motivul că recurenţii au fost lipsiţi ori vătămaţi în dreptul lor de acces la justiţie şi, respectiv că nu le-a fost soluţionată efectiv cererea dedusă judecăţii, este esenţial neîntemeiată.
Astfel, jurisdicţia de contencios european al drepturilor omului, într-o speţă rămasă celebră (cauza Golder împotriva Regatului Unit) a reţinut, în esenţă, că articolul 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, însă este limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil pe cele două paliere: contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi acuzaţiilor în materie penală.
Contestaţia ce poartă asupra legalităţii unui act administrativ în regimul construirii de locuinţe sau alte asemenea obiective poartă asupra unui drept cu caracter civil în sensul autonom al acestei instituţii ce rezultă din jurisprudenţă Curţii şi deci intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţie.
Numai că în hotărârea Golder împotriva Marii Britanii Curtea a reţinut că pot fi aduse restricţii acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile indivizilor.
Astfel fiind, legiuitorul român a instituit condiţii ale exerciţiului acţiunii în contencios administrativ.
Aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală cât şi a normelor de ansamblu instituite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea în contencios administrativ poate fi promovată de orice persoană interesată ale cărei drepturi sau interese legitime au fost vătămate printr-un act administrativ nelegal sau prin refuzul unei autorităţi administrative de a-i soluţiona o cerere legitimă.
Prin urmare, reclamant poate fi, în regulă generală, în sensul art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei însăşi sau altui subiect de drept.
Aşa cum rezultă din teoria contenciosului administrativ, prevederile legale mai sus citate consacră o categorie a contenciosului subiectiv, în sensul că un act administrativ poate fi anulat numai dacă şi sub condiţia în care se dovedeşte că a produs reclamantului o vătămare într-un drept ori într-un interes legitim.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, vătămarea interesului se face prin raportare la noţiunea de interes legitim privat în cadrul contenciosului subiectiv, deoarece conform art. 2 alin. 1 lit. p) din Legea cadru în materie nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Aşa fiind, se poate statua că acţiunile persoanelor fizice se pot întemeia, ca regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi.
În mod excepţional, legea lasă posibilitatea ca să nu fie declarate inadmisibile nici cererile unei persoane fizice care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiţia ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar faţă de invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, în condiţiile art. 8 alin. 11 şi alin. 12 din Legea nr. 554/2004.
Şi este aşa, deoarece interesul legitim public reprezintă conform art. 2 alin. 1 lit. r) din Legea nr. 554/2004, interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Or, o atare restricţie în exercitarea acţiunii în contencios administrativ îşi are raţiunea în eliminarea aşa numitelor „acţiuni populare” actio popularis înaintate de diverse persoane de drept privat, fizice sau juridice, care nu erau în măsură să justifice, prin raportare la propria persoană, o vătămare a unui drept sau interes legitim privat şi, ca atare, îşi întemeiau acţiunea numai pe teza vătămării interesului public.
Or, o atare limitare este compatibilă cu exigenţele art. 6 parag. 1 aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa europeană a drepturilor omului deoarece urmăreşte un scop legitim, evidenţiat anterior, limitarea nu afectează însăşi substanţa dreptului, reclamanţii putând acţiona în lipsa dovedirii lezării unui interes legitim privat în cadrul organismelor sociale interesate asimilate persoanei vătămate conform art. 2 alin. 1 lit. a) teza ultimă corelat cu lit. s) corespunzător aceluiaşi text legal invocat din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. De asemenea, prin instituirea posibilităţii legitimării procesuale active a organismelor sociale interesat în înţelesul dat de art. 2 alin. 1 lit. s) corespunzător aceluiaşi text legal invocat din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi deci recunoaşterea unei astfel de entităţi ca subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ se îndeplineşte şi exigenţa necesităţii asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit de lege şi mijloacele alese.
Prin urmare, reclamanţii în calitatea lor de persoane fizice ori grup de persoane fizice, fără personalitate juridică, nu pot acţiona ca atare în contenciosul administrativ subiectiv decât dacă şi sub condiţia în care dovedesc că sunt titulari al unor drepturi subiective sau interese legitime private (art. 2 alin. 1 lit. a din Legea contenciosului administrativ) şi ca atare nu pot formula o acţiune în contencios obiectiv, respectiv de a cere anularea unui act administrativ pornind de la premisa lezării unui interes legitim public decât dacă şi sub condiţia în care probează că vătămarea interesului legitim public exhibat decurge logic (ca o consecinţă, există deci un raport de cauzalitate) din încălcarea dreptului subiectiv sau interesului legitim privat (art. 8 alin. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi pe larg considerentele pertinente evocate în decizia nr. 66/2009 a a României).
Prin urmare, corect s-a concluzionat de către instanţa de fond, că în calitatea lor de persoane fizice reclamanţii şi intervenienţii, deşi se consideră persoane vătămate ca urmare a nerespectării legilor statului invocă practic, pe cale principală, lezarea unui interes legitim public fără ca aceasta să formeze obiectul unui capăt de cerere subsidiar aşa cum impune art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 iar, pe cale principală, să se invoce lezarea unui interes legitim privat.
Or, raportat la cele ce preced nu se poate afirma cu temei că prin soluţia dată de instanţa de fond care a luat în discuţie excepţia lipsei de interes şi a ascultat şi „auzit” argumentele reclamanţilor şi intervenienţilor ar fi lipsit pe aceştia de dreptul de acces la justiţie şi nu ar fi deci analizat efectiv şi concret pretenţia dedusă judecăţii.
Trebuie notat că deşi art. 6 parag. 1 din Convenţie în interpretarea dată în cauza Golder contra Regatul Unit instituie un drept material de acces la o instanţă acesta nu garantează şi nici nu obligă jurisdicţia internă să şi răspundă afirmativ solicitării reclamantului.
Totodată, Curtea notează că textul art. 13 din Convenţie nu a fost încălcat având în vedere analiza care s-a făcut anterior sub unghiul art. 6, întrucât exigenţa instituirii unei căi efective de atac presupune nu numai accesul la justiţie ci şi alte căi şi mijloace interne de valorificare a dreptului alegat, or în cauza de faţă analiza efectuată sub unghiul art. 6 exclude orice discuţie sub unghiul art. 13, din această perspectivă acest din urmă text convenţional având caracter subsidiar.
Faţă de cele ce preced, critica vizând lipsirea ori vătămarea dreptului de acces la instanţă şi neanalizarea efectivă a cererilor deduse judecăţii prin prisma celor două texte convenţionale analizate în precedent este neîntemeiată.
2. Cât priveşte încuviinţare în principiu a cererii de intervenţie trebuie notat că instanţa de fond a plecat de la constarea că aceasta cuprinde aceleaşi pretenţii ca şi cele din acţiunea introductivă de instanţă în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi şi pentru aceleaşi motive de fapt şi de drept or judecarea împreună a cererii de intervenţie şi a cererii introductive fără a antama explicit teza interesului procesual al intervenienţilor raportat şi la elementul comun al acestora care a fost apoi demantelat în sentinţă privind lipsa dovezii lezării unui interes legitim privat ca şi condiţie de exerciţiu şi admisibilitate a contenciosului subiectiv demarat de aceştia a condus la o mai bună administrare a justiţiei, fără să fie evidenţiată şi dovedită vreo vătămare a drepturilor procesuale, şi, ca atare, nicidecum nu se poate ajunge la concluzia existenţei unui situaţii absurde din punct de vedere procedura cum afirmă recurenţii.
Din această perspectivă critica privind nelegalitatea sentinţei referitoare la acest aspect nu poate fi primită.
3. Cât priveşte evocarea interesului legitim privat prin invocarea interesului profesional, având în vedere profesia de arhitect a reclamanţilor, Curtea reţine că pe de o parte, aceştia nu au fost cuprinşi în această calitate în nicio procedură administrativă prealabilă şi la nicio operaţiune administrativ prealabilă emiterii actelor administrative contestate.
Prin urmare din această perspectivă nu s-a demonstrat şi nici măcar nu s-a afirmat o atare leziune în dreptul ori interesele profesionale ale acestora.
Cât priveşte evocarea interesului profesional lezat prin emiterea actelor administrative contestate cu trimitere şi la Codul deontologic al profesiei de arhitect, instanţa de fond a făcut o analiză atentă şi laborioasă a acestei aserţiuni ajungând la o concluzie justă şi corectă privind lipsa evidenţierii existenţei vreunei vătămări a interesului profesional care să justifice promovarea acţiunilor conexate şi a cererii de intervenţie în interes propriu deduse judecăţii.
Aşa cum rezultă din economia prevederilor art. 1 din Codul deontologic al profesiei de arhitect elaborat de Ordinul Arhitecţilor din România publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 447 din 2 iulie 2007, Codul deontologic al profesiei de arhitect cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor arhitectului ca profesionist.
Acest cod nu reprezintă altceva decât un set de norme şi standarde de comportament în activitatea profesională a arhitecţilor opozabile acestora şi nu poate constitui în sine un temei pentru fiecare persoană care are calitatea de arhitect pentru a acţiona în vederea protejării interesului legitim public aşa cum este definit de Legea contenciosului administrativ.
Oricât de nelegal ar fi un act administrativ unilateral cu caracter individual adresat unui alt subiect de drept acţiunea în contenciosul administrativ vizând anularea acestuia de către un terţ trebuie precedată de exhibarea şi proba lezării unui drept subiect ori al unui interese legitim privat.
Curtea are în vedere că actele administrative din litigiu privesc autorizarea edificării unei construcţii de uz şi interes public, dar analiza legalităţii acesteia nu se poate realiza decât în armonie cu cadrul constituţional, legal şi procedura existent.
Or, simpla afirmare a vătămării unui interes profesional al unui grup de persoane care are profesia de arhitect şi invocarea lezării unui interes legitim public nu poate constitui temei pentru a decela existenţa vătămării interesului legitim privat al acestor persoane.
Între actele administrative contestate şi interesul profesional al arhitecţilor recurenţi nu există probată nicio legătură de cauzalitate, dimpotrivă interesul profesional al arhitectului se poate circumscrie normelor codului deontologic şi abia în această ecuaţie strict profesională şi cu consensul organizaţiei profesionale se poate decela unde se poate localiza eventuala vătămare a profesiei.
Afirmaţia că locaţia ori terenul pe care a fost autorizată construcţia are calitatea de bun aparţinând domeniului public este de necontestat numai că o atare situaţie conferă un interes legitim privat, chiar dacă nu exclusiv, oricărui individ care utilizează aceste bunuri nu poate în sine constitui temei legal pentru a acţiona în contenciosul administrativ obiectiv.
Este real că unele bunuri proprietate publică sunt de uz sau interes public şi că indivizii au un drept recunoscut de folosinţă sau exploatare reglementat în funcţie de specificul acestuia, însă această situaţie nu le conferă acestora posibilitatea de a acţiona în contencios administrativ deoarece nu se poate întrevedea în concret care ar fi dreptul subiectiv sau interesul legitim privat al acestora legat de exploatarea ori folosinţa nemijlocită a bunului public.
Legea contenciosului administrativ explică sintagma interes legitim privat prin evocarea posibilităţii de a pretinde o anumită conduită , în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Prin urmare, interesul legitim apare ca o situaţie juridică anterioară dreptului subiectiv, concretizată ca o situaţie care conturează circumstanţele concretizării ori naşterii dreptului subiectiv, care este prefigurat, apare deci ca o virtualitate cu grad mare de îndeplinire.
Or, în speţă nu se întrevede şi nici nu se poate contura un interes legitim privat lezat care prin ipoteză să conducă şi la lezarea eventualului drept subiectiv.
Curtea a analizat astfel pretinsa vătămare a interesului legitim privat exhibat de recurenţii din dubla perspectivă a interesului profesional ce derivă din profesia de arhitect şi pe de altă parte ca simpli cetăţeni utilizatori ai bunului public prin premisă afectat de construcţia autorizată prin actele administrative contestate.
Aşa cum se deduce din precedent, în nicio ipostază nu se poate decela cu claritate care este efectiv interesul legitim privat lezat prin emiterea actelor administrative în litigiu atât din postura de arhitect cât şi aceea de simplu utilizator al bunului public.
Din această perspectivă, Curtea nu a găsit pertinent nici un argument de fapt sau de drept care să conducă la concluzia că o persoană fizică, fie şi arhitect, nu se poate pretinde lezată într-un interes legitim privat prin emiterea şi executarea unor acte administrative prin care s-a autorizat edificarea unei construcţii de uz şi interes public.
Ca atare şi această critică va fi privită ca neîntemeiată.
Dat fiind soluţia dată asupra motivelor analizate în precedent, raportat la limitele recursului Curtea nu găseşte util a mai antama aspecte de fond cu privire la nelegalitatea actelor contestate, întrucât odată reţinută ca pertinentă excepţia lipsei de interes ca şi condiţie indeniabilă pentru succesul acţiunii de contencios administrativ, analiza fondului este astfel de prisos, fiind împiedicată de dispoziţiile art. 137 alin. 1 C.pr.civ.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea contenciosului administrativ corelat cu art. 312 C.pr.civ., Curtea urmează a respinge recursul declarat de recurenţi şi a menţine sentinţa atacată.
