Dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, reglementează situaţia juridică a terenurilor aflate în folosinţa celor care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, cum este şi cazul intimaţilor, şi reprezintă un beneficiu constitutiv de drept real în patrimoniul proprietarilor construcţiei opţional, condiţionat aşadar de cererea formulată potrivit Legii nr. 18/1991, republicată.
Dreptul de proprietate pentru situaţia anterior redată, cu privire la terenul aflat în folosinţa proprietarului construcţiei, ia naştere în baza ordinului prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor, şi nu de drept, ope legis, cum a interpretat instanţa de apel, prin admiterea cererii în constatare, conform art. 111 din Codul de procedură civilă.
(Decizia nr. 1217 din 29 noiembrie 2004 — Secţia a IlI-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la nr. 12718 din 23.10.2002, reclamanţii N.V., N.G. şi N.L. l-au chemat în judecată pe pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate existenţa dreptului lor de proprietate asupra terenului (construit şi neconstruit) în suprafaţă de 330 mp situat în Bucureşti.
în drept, s-au invocat prevederile art. 480 din Codul civil.
Reclamantul N.V. a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat să se constate că, împreună cu ceilalţi reclamanţi, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea scurtă de 10 ani, invocând în drept prevederile art. 1837 şi următoarele din Codul civil, ca şi art. 1895 din Codul civil.
Deoarece reclamantul N.G. a decedat pe parcursul soluţionării cauzei, reclamantul N.V. a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor legali ai acestuia, N.S. şi N.S.M., în calitate de soţie supravieţuitoare şi, respectiv, fiu, conform Certificatului de moştenitor nr. 200 din 14.11.2002, eliberat de Birou public N.M.E.
Pârâtul municipiul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
în susţinerea acestei excepţii, pârâtul învederează că reclamanţii au la îndemână cererea în realizarea dreptului, astfel că acţiunea în constatare nu poate fi primită, conform art. 111 din Codul de procedură civilă.
La 6.03.2003, reclamanţii au depus o nouă cerere precizatoare, prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, atât prin uzucapiunea de 10 ani, cât şi în baza Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Sentinţa civilă nr. 2440 din 3.04.2003, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins capătul de cerere în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, ca neîntemeiat, şi ca inadmisibil capătul de cerere în constatarea dreptului de proprietate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14479 din 21.12.1984, soţii N I. şi N.M. au cumpărat de la P.A. construcţia situată în Bucureşti, compusă din antreu şi o cameră. Suprafaţa de teren de 330 mp aferentă imobilului a urmat regimul juridic al Legii nr. 58/1974; vânzătoarea dobândise terenul prin act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5254 din 2.11.1959; din anul 1984 terenul a fost stăpânit de autorii lor şi de reclamanţi.
în ce priveşte capătul de cerere în uzucapiunea scurtă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1895 din Codul civil, cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul şi prin 20 de ani dacă locuieşte afară de acea circumscripţie.
Textul reglementează instituţia prescripţiei achizitive scurte care presupune însă, pe lângă posedarea neîntreruptă a imobilului în tot timpul fixat de lege, şi existenţa unui just titlu, just titlu care reprezintă un act translativ de proprietate ce provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Or, în speţă, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14479 din 21.12.1984, soţii N.l. şi N.M. nu au cumpărat de la vânzătoarea P.A. decât construcţia de pe teren, nu şi terenul, teren ce a urmat regimul juridic al Legii nr. 58/1974, astfel încât a fost înlăturată susţinerea reclamanţilor în sensul că autorii lor au avut reprezentarea dobândirii şi a dreptului de proprietate asupra terenului.
Cum prin acest act juridic nu s-a înstrăinat şi terenul ce face obiectul cauzei, el nu poate constitui un just titlu, motiv pentru care s-a respins cererea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de 10 ani.
Pentru capătul de cerere în constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi următoarele din Legea nr. 18/1991, republicată, care prevăd că terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor către dobânditorii acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă, ai locuinţelor.
Acelaşi text prevede că atribuirea în proprietate a acestor terenuri se va face prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că reclamanţii au deschisă, pentru realizarea dreptului pe care-l pretind, o altă cale, prealabilă acţiunii Injustiţie, prevăzută prin lege specială – Legea nr. 18/1991, republicată.
S-a apreciat în aceste condiţii drept inadmisibil capătul de cerere în constatare, iar notificarea depusă la dosar a fost formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, iar nu în baza Legii nr. 18/1991, republicată.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 2381 din 17.12.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a 11l-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi, evocând fondul, a constatat că reclamanţii sunt proprietari asupra terenului în suprafaţă de 330 mp din Bucureşti, ca efect al dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, şi a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de 10 ani asupra aceluiaşi teren.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere cererea precizatoare de la 6.03.2003, prin care apelanţii-reclamanţi au solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 10 ani, dar şi în baza Legii nr. 18/1991, republicată.
în raport de cel de-al doilea temei, instanţa de apel a considerat cererea reclamanţilor admisibilă, conform art. 111 din Codul de procedură civilă, care este pe deplin aplicabil, de vreme ce reclamanţii au şi posesia bunului în litigiu.
Art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, prevede că terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor în condiţiile Legii nr. 58/1974, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor, ceea ce înseamnă că printr-o normă imperativă se recunoaşte dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Tribunalul a mai apreciat că alin. (6) al art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, nu exclude posibilitatea celor interesaţi de a apela la instanţa de judecată pentru recunoaşterea dreptului şi aplicarea textului de lege invocat, iar instanţa nu a fost chemată să atribuie terenul, ci doar să constate calitatea de proprietari a reclamanţilor asupra lui, hotărârile în constatare nefiind susceptibile de executare.
în plus, pentru categoria de persoane ce intră sub incidenţa acestui text nu este necesară procedura reconstituirii dreptului de proprietate, art. 36 conducând la recunoaşterea de drept a dreptului de proprietate, şi nu la cerere, cum se condiţionează în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol.
S-a admis apelul şi s-a anulat în tot sentinţa, procedându-se în conformitate cu art. 297 din la evocarea fondului, cu consecinţa admiterii cererii în constatarea dreptului de proprietate ai reclamanţilor asupra terenului.
în termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general, a promovat recurs, întemeiat pe greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Recurentul arată în dezvoltarea motivelor de recurs că greşit instanţa de apel a considerat admisibilă cererea în constatare în raport de dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă, avându-se în vedere al doilea temei invocat de intimaţii reclamanţi în cererea precizatoare, şi anume Legea nr. 18/1991, republicată.
Instanţa de judecată a interpretat greşit dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 18/1991, republicată, constatând că aceste texte nu exclud posibilitatea celor interesaţi de a apela direct la instanţa de judecată pentru recunoaşterea dreptului.
Pornind de aici, în mod eronat s-a apreciat că instanţa, prin soluţia pronunţată, nu este chemată să atribuie terenul, ci doar să constate calitatea de proprietari a reclamanţilor, printr-o hotărâre ce nu e susceptibilă de executare.
Greşit s-a mai statuat, în baza aceloraşi texte, că recunoaşterea dreptului de proprietate ar fi una de drept, ope legis, şi nu la cerere.
în acest sens trebuie avute în vedere art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, care se suprapune şi peste situaţia recurenţilor, şi art. 36 alin. (6), care prevede că atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin. (2) – (5) se va face prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.
în atare condiţii, mai susţine recurenta, nu se poate constata un drept de proprietate în temeiul unei legi de care reclamanţii nu au făcut dovada că au uzat.
Intimaţii-reclamanţi au deschisă calea pentru realizarea dreptului pe care-l pretind, o altă cale prealabilă celei în instanţă, prevăzută în mod special de Legea nr. 18/1991, republicată.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu s-au administrat alte probe de recurent.
Recursul formulat este fondat.
Analizând materialul probator al cauzei, decizia recurată, prin prisma şi în limitele motivelor de recurs formulate, Curtea a constatat decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, fiind susceptibilă de modificare, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Intimaţii-reclamanţi, prin autorii lor, au dobândit doar dreptul de proprietate asupra construcţiei situate în Bucureşti, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14479 din 21.12.1984, în timp ce terenul aferent construcţiei de 330 mp a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Cererea subsidiară a recurenţilor-reclamanţi a vizat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestui teren în conformitate cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cerere pe care instanţa de apel a considerat-o admisibilă şi a dispus în consecinţă.
Curtea a constatat că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, apreciindu-se în mod eronat, pe cale de interpretare, că intimaţii-reclamanţi ar fi dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra terenului, caz în care dreptul de proprietate preexistând formulării cererii de chemare în judecată a condus la admiterea cererii în constatare, conform art. 111 din Codul de procedură civilă.
în realitate, dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, reglementează situaţia juridică a terenurilor aflate în folosinţa celor care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, cum este şi cazul intimaţilor, şi reprezintă un beneficiu constitutiv de drept real în patrimoniul proprietarilor construcţiei opţional, condiţionat aşadar de cererea formulată potrivit Legii nr. 18/1991, republicată.
Dreptul de proprietate pentru situaţia anterior redată, cu privire la terenul aflat în folosinţa proprietarului construcţiei, ia naştere în baza ordinului prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor, şi nu de drept, ope legis, cum a interpretat instanţa de apel. Ordinul prefectului, prin care se atribuie terenul în proprietate, are efect constitutiv, şi nu declarativ, prin recunoaşterea unui drept născut ca atare din norma juridică.
Dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, republicată, prevăd că atribuirea terenurilor în proprietate prevăzute la alin. (2)- (5) are loc prin ordinul prefectului, situaţia intimaţilor-reclamanţi încadrându-se în alin. (3) al aceluiaşi text, iar alin. (2) din art. 36 prevede că terenurile proprietate de stat trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora integral sau, după caz, proporţional cu cota deţinută din construcţie.
Din analiza coroborată a acestor norme rezultă că nu numai pentru situaţia alin. (2) din art. 36 al Legii nr. 18/1991, republicată, este necesară cererea proprietarilor locuinţei, ci şi pentru toate celelalte ipoteze legale prevăzute la alin. (3) – (5), ca situaţie premisă de natură să conducă la efectul emiterii de către prefect a ordinului de atribuire în proprietate a respectivelor terenuri.
Aşa fiind, în condiţiile în care nu există ordin al prefectului de atribuire în proprietatea intimaţilor a dreptului de proprietate asupra terenului de 330 mp aferent construcţiei dobândite în proprietate, din Bucureşti, sector 3, instanţa de apei în mod nelegal a considerat acţiunea admisibilă, în conformitate cu art. 111 din Codul de procedură civilă, ceea ce presupunea preexistenţa dreptului în patrimoniul reclamanţilor, condiţie care nu este îndeplinită în speţă.
Faţă de cele anterior arătate, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 din Cod de procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în tot decizia recurată, în sensul că a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
